Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Marea minciună şi complicaţiile post‑Brexit

Marea minciună şi complicaţiile post‑Brexit

„Campania Remain a prezentat doar fapte, fapte şi iar fapte. Pur şi simplu nu funcţionează.
Trebuie să ai o conexiune emoţională cu oamenii.”[1]Arron Banks – principalul finanţator al campaniei de ieşire a Marii Britanii din UE

 

Istoria Brexit‑ului

 

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord s‑a retras din Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020. A urmat o perioadă de tranziţie de 11 luni, până la 31 decembrie 2020, timp în care cetăţenii, consumatorii, întreprinderile, investitorii şi studenţii din Regatul Unit şi UE nu au resimţit efectele Brexitului. Temerile unui „divorţ” fără acord au fost risipite în Ajunul Crăciunului, după ce Londra şi Bruxelles‑ul au ajuns la un acord comercial post‑Brexit. Disputele se terminaseră, iar în locul litigiilor dintre cele două părţi au apărut declaraţiile cordiale. De‑a lungul ultimilor ani, Boris Johnson şi aliaţii săi au criticat politicile UE, pledând pentru părăsirea blocului comunitar, dar şeful guvernului de la Londra promite pentru viitor un „parteneriat fericit, încoronat de succes şi stabil cu prietenii noştri din UE”. Într‑o înregistrare video publicată pe Twitter, Boris Johnson a prezentat acordul comercial post‑Brexit drept un „mic cadou (s.n.) pentru cei care căutau să citească ceva în toropeala de după masa de Crăciun”, liniştindu‑şi cetăţenii că acest acord „aduce siguranţă firmelor, călătorilor şi tuturor investitorilor din ţara noastră începând cu 1 ianuarie”. Şi cadoul a venit, numai că s‑a dovedit mai mare şi de rău augur tocmai pentru unii dintre cei mai aprigi susţinători ai campaniei Leave.

„Brexitul este un fapt împlinit, dar nu s‑a terminat”, avertiza The Guardian[2] într‑un editorial publicat pe 31 decembrie 2020. Într‑o lume tot mai globalizată, în care raporturile de putere se redefinesc în funcţie de alianţe economice şi militare, Regatul Unit se poate simţi ca o metaforică „plută de piatră”, imagine preluată din romanul omonim al lui José Saramago, care şi‑a imaginat Peninsula Iberică desprinsă fizic de Europa, rătăcind pe oceanele lumii în căutarea fără succes a unui nou cămin. Paradoxal este faptul că adevăratul Regat va rămâne veşnic ancorat de cealaltă parte a canalului, de popoarele, economiile şi culturile bătrânului continent, dar a decis să joace cartea „redobândirii controlului” faţă de o comunitate prosperă în care a înregistrat, între anii 1973‑2016, cea mai mare rată de creştere a PIB‑ului dintre toate statele membre ale UE[3].

Istoria Brexit-ului a început cu mai bine de opt ani în urmă, în ianuarie 2013, când liderul conservator şi prim‑ministrul David Cameron a promis o renegociere a relaţiilor cu UE pentru alegerile parlamentare din 2015, urmată de un referendum pentru rămânerea sau ieşirea Regatului Unit din blocul comunitar. Conservatorii au câştigat alegerile din mai 2015, dar negocierile cu Bruxelles‑ul nu au decurs conform aşteptărilor. Campania euroscepticilor britanici începea să capete accente strident eurofobe. În 23 iulie 2016, electoratul britanic a votat cu 51,9% la 48,1% în favoarea retragerii Marii Britanii din UE. Premierul David Cameron, care nu a crezut niciun moment că tabăra Leave ar fi putut să câştige referendumul, a demisionat a doua zi după aflarea rezultatelor. Următoarea victimă a „divorţului” de UE avea să fie Theresa May, pe fondul eşecurilor de a obţine susţinerea Parlamentului de la Londra pentru acordul Brexit, convenit cu negociatorii UE.

Marea Britanie este prima ţară care a părăsit Uniunea Europeană, un şoc pentru întreaga lume. În 2016 puţini ştiau ce înseamnă acest „divorţ” şi care vor fi consecinţele pe termen lung. Imediat după aflarea rezultatelor referendumului, votanţii din Regatul Unit s‑au împărţit în două mari tabere: cei care jubilau, crezând că înţeleg ce li se întâmplă, şi cei care începeau să‑şi cântărească în mod serios opţiunea. Pe 24 iulie, alegătorii britanici s‑au trezit cu breaking news‑uri despre declinul lirei sterline şi reculul sever al pieţelor bursiere cu care nu se mai confruntaseră în ultimii 30 de ani. Analiştii estimau că urmează o zodie a şocurilor economice, dar se fereau să facă prognoze pe termen lung. Cât timp negocierile cu UE nici nu începuseră, cine ar fi putut să spună cu certitudine cât de rău avea să fie înainte de a se vedea vreo ameliorare?

Mulţi votanţi erau confuzi cu privire la impactul Brexit-ului pentru economia ţării, iar unii dintre ei nici măcar nu aveau cunoştinţe elementare despre Uniunea Europeană. La circa opt ore după închiderea secţiilor de vot, Google a raportat o creştere cu 250% a căutărilor pentru „ce se întâmplă dacă ieşim din UE”. Primele cinci cele mai frecvente întrebări ale utilizatorii de internet din Regatul Unit, potrivit Google Trends, erau următoarele: 1. Ce înseamnă să ieşi din UE? 2. Ce este UE? 3. Care ţări fac parte din UE? 4. Ce se întâmpla acum, după ce am părăsit UE? 5. Câte ţări sunt în UE?

Cele mai multe au venit de la cetăţeni din Ţara Galilor, care au votat în proporţie de 52,2% pentru retragerea Marii Britanii din UE.

 

Ianuarie 2021, câteva răspunsuri la întrebările post‑referendum

 

De la 1 ianuarie 2021, cetăţenii britanici nu se mai bucură de libera circulaţie în ţările din UE şi viceversa. Este, poate, cel mai simplu şi mai dramatic răspuns, iar consecinţele care decurg din aceste noi condiţii de călătorie sunt greu de gestionat în Regatul Unit. De pildă, turismul, care se numără deja printre sectoarele cele mai afectate de pandemia Covid‑19, primeşte o nouă lovitură. 27 de milioane de cetăţeni europeni călătoresc anual în Marea Britanie, aproximativ două treimi din turiştii străini, şi este de aşteptat ca numărul acestora să scadă.

Industria muzicală este afectată de noile condiţii de călătorie pe continent. Într‑o scrisoare publicată în cotidianul The Times, artiştii britanici solicită Guvernului de la Londra să negocieze cu Bruxelles‑ul un acord care să le permită călătorii fără documente în turneele din UE. În prezent, aceştia au nevoie de „permise de muncă şi de un munte de documente pentru echipamentele lor” care presupun costuri suplimentare. Astfel, multe concerte devin neviabile, iar cei mai afectaţi sunt tinerii artişti care oricum abia mai supravieţuiesc din cauza interdicţiilor Covid‑19 asupra muzicii live. Scrisoarea deschisă este semnată de artişti din toate genurile muzicale: Sex Pistols, Iron Maiden, Radiohead, Elton John, Peter Gabriel, Brian May şi Roger Taylor (Queen), Ed Sheeran, Sting, Roger Waters (Pink Floyd). Printre semnatari se regăseşte şi Roger Daltrey (The Who), care a pledat în mod deschis în favoarea Brexit‑ului, respingând anterior temerile colegilor de breaslă cu privire la turneele în UE.

Exporturile britanice către UE au scăzut cu 68% în ianuarie faţă de prima lună din 2020, conform datelor furnizate de Asociaţia de Transport din Regat. În plus, în jur de 65‑75% din vehiculele europene care au intrat în ţară s‑au întors goale pentru că nu existau bunuri pe care acestea să le transporte pe continent. De vină ar fi întârzierile pe partea britanică, dar şi reticenţele unor companii de a mai exporta spre Europa din cauza birocraţiei şi costurilor impuse de Brexit.

Coroborând incertitudinile economice post‑Brexit cu dificultăţile ieşirii din lockdown, ajungem la o furtună economică greu de controlat. „Adevărata criză Brexit despre care am avertizat şi pe care am prezis‑o ar putea să‑şi arate faţa abia atunci (aprilie – iulie)”, susţine Shane Brennan, director executiv la Cold Chain Federation, o asociaţie a companiilor care transportă şi depozitează produse congelate.

Industria britanică a pescuitului este lovită din plin de criza post‑Brexit. Un sondaj de opinie realizat de Universitatea Aberdeen în pragul referendumului din 2016 indica faptul că 92,1% dintre pescarii britanici erau susţinătorii taberei Leave, 2,6% ar fi dorit să rămână în UE, iar 5,3% erau indecişi. La începutul anului 2021, pescarii susţin că Brexitul este „o trădare” şi protestează, parcându‑şi camioanele inscripţionate cu „Carnajul Brexit” şi „Guvernul incompetent distruge industria crustaceelor” la câţiva metri de biroul lui Boris Johnson din Downing Street Nr. 10.

Peste 400 de reprezentanţi din industria britanică a modei, sufocată deja de condiţiile post‑Brexit, solicită ajutorul guvernului pentru revizuirea radicală a regimurilor vamale şi facilitatea de liberă circulaţie în UE pentru cei din branşă. Unele firme se mută deja pe continent, altele se confruntă cu apropiata perspectivă a falimentului.

 

Intemperii economice, turbulenţe politice

 

Astăzi, ca şi în 2016, Marea Britanie rămâne dezbinată în privinţa chestiunii europene. Atunci, s‑au opus retragerii din UE majorităţi din Scoţia, Irlanda de Nord şi din Londra tinerii şi cei mai mulţi absolvenţi de studii superioare. Un studiu comandat de BBC, întocmit pe baza unor sondaje din 2019, evidenţia faptul că puţini dintre cei care votaseră pentru Leave sau Remain şi‑ar fi schimbat între timp opţiunile, conchizând că nu se poate prevedea cu siguranţă rezultatul unui nou referendum[4]. Brexitul a întărit coeziunea celor 27 de state membre UE şi chiar a funcţionat ca un „vaccin împotriva propagandei anti‑UE şi a ştirilor false”, după cum afirma Donald Tusk, după alegerile europarlamentare din 2019[5]. În schimb, Brexit‑ul a creat falii adânci între cele patru ţări ale Regatului Unit şi nu puţini se feresc să vorbească despre pericolul destrămării sale.

Boris Johnson a vizitat recent Scoţia pentru a descuraja separatismul în creştere al provinciei britanice. Premierul ţării, Nicola Sturgeon, a cerut în repetate rânduri un al doilea referendum pe tema independenţei de Regatul Unit, după ce, în 2004, majoritatea scoţienilor (55%) au votat împotriva desprinderii de Marea Britanie. Doi ani mai târziu, cu ocazia referendumului pentru Brexit, aproximativ două treimi dintre scoţieni s‑au opus ieşirii din UE, iar acest vot, susţine Nicola Sturgeon, oferă noi motive pentru a relua discuţia despre independenţă. Este de aşteptat ca fervoarea separatistă să crească anul viitor, când Partidul Naţionalist Scoţian (PNS, pro‑independenţă) este creditat cu cele mai mari şanse de a câştiga alegerile din mai. Constituţional, doar cabinetul de la Londra poate autoriza un nou referendum, iar Boris Johnson s‑a opus vehement, motivând că asemenea consultări populare ar trebui permise doar o dată la o generaţie. Din punct de vedere politic, este de aşteptat ca presiunile PNS să se înteţească şi să provoace o criză constituţională pe fondul insistenţelor acestei formaţiuni pentru organizarea unui nou referendum.

Sprijinul populaţiei pentru convocarea unui referendum pe tema independenţei a crescut şi în Irlanda de Nord, arată un sondaj de opinie publicat de The Sunday Times[6]. 51% dintre nord‑irlandezi s‑au pronunţat în favoarea oportunităţii unei consultări populare pe această temă în următorii cinci ani. În schimb, doar 42% susţin unirea provinciei cu Republica Irlanda, iar 47% sunt împotrivă, dar procentul celor indecişi (11%) este suficient de mare pentru a pune în pericol unitatea Regatului Unit.

 

The Guardian: „Rolul presei antieuropene a fost decisiv în Brexit”

 

Sondajele de opinie realizate în Marea Britanie între anii 2010‑2016 indicau fluctuaţii de până la 10% între taberele Remain şi Leave[7]. Opinia publică reacţiona la orice eveniment de politică internă sau externă, modificând procentele în ambele sensuri. Capacitatea de a influenţa inimile oamenilor, de a specula aspiraţiile şi temerile lor s‑a dovedit decisivă în campania pentru Brexit. Dieta informaţională a electoratului britanic a fost bulversată de excesul de informaţii (unele corecte, altele nu) cu privire la avantajele sau dezavantajele apartenenţei la UE, dar capacitatea votantului obişnuit de a discerne între informaţiile corecte şi fake news era scăzută. În mod paradoxal, în epoca bombardamentului informaţional, când aproape oricine poate naviga pe Internet, căutând informaţii care sunt mai accesibile ca oricând, exerciţiul democratic aduce la urne un electorat subnutrit informaţional, uşor de manipulat şi vulnerabil la propagandă.

Calul de bătaie al arhitecţilor Leave au fost fake news‑urile, prin intermediul cărora s‑au înşurubat adânc în zăcământul resentimentar al electoratului care voia să „preia controlul”. Presa tabloidizată a preluat şi a rostogolit mantra imigraţiei şi a celor 350 de milioane de lire sterline trimise săptămânal la Bruxelles – cele mai puternice mesaje ale campaniei Leave, de care artizanii Brexit-ului nu ştiau cum să se scuture mai repede după referendum.

The Sunday Express[8] avertiza că, din cauza unei lacune în legislaţia europeană, 77 milioane de turci ar putea opta să imigreze în Regatul Unit. O lună mai târziu, aceeaşi publicaţie titra pe prima pagină: „12 milioane de turci spun că vor veni în Marea Britanie”[9]. Ulterior au recunoscut că articolul s‑a bazat pe interpretarea eronată a unui sondaj de opinie. The Sun a fost mai îngăduitor cu cifrele: „peste 700.000 de turci vor veni să trăiască şi să muncească în Marea Britanie până în 2035[10].

„Trimitem 350 de milioane de lire săptămânal către UE – mai bine să finanţăm sistemul nostru de sănătate” a fost, probabil, cel mai de impact mesaj al campaniei Leave. Preluat de presa tabloidă, amplificat de reţelele sociale, plasat pe autobuzele britanice, mesajul a devenit un „adevăr de conjunctură” cu perioada de valabilitate redusă până la ziua consultării populare. Conform Oficiului pentru Statistici Naţionale, contribuţia Regatului Unit la bugetul UE a fost în 2016 de 8,1 miliarde de lire pe an sau 156 milioane pe săptămână, ceea ce reprezintă doar 1% din cheltuielile guvernului.

Noi, românii, nu putem uita campania isterică pe care The Daily Mail, The Daily Express, The Mirror, The Sun şi alte publicaţii care au orchestrat‑o împotriva grupurilor migratoare pornite din Estul continentului. La 1 ianuarie 2014, însuşi preşedintele Comitetului pentru afaceri interne al Parlamentului, Keith Vaz, s‑a instalat în aeroportul Luton din Londra, însoţit de un alai de jurnalişti, pentru a prezenta în direct „invazia” domnului Victor Spirescu, românul care venise în Marea Britanie în căutarea unui loc de muncă.

În bună măsură, desprinderea Regatului Unit de UE s‑a decis pe baza unui cocktail format din exagerări stridente, minciuni sfruntate şi interpretări false ale unor statistici. Profesorul de jurnalism Gareth Harding susţine că încă de la aderarea la UE, în 1973, Marea Britanie a avut cea mai eurosceptică presă[11]. Argumentele raţionale sau cifrele seci, adevărate, puse în circulaţie de tabăra Remain nu a convins majoritatea electoratului britanic, pentru care campania Brexit începuse, de fapt, cu decenii în urmă. Referendumul din 23 iulie 2016 a fost un talaz care s‑a spart spre stupoarea generală a Europei şi a întregii lumi, dar el crescuse deja cu ani în urmă prin neglijenţa clasei politice britanice şi cu complicitatea presei tabloide: „Azi este o zi a tristeţii. Plecarea Marii Britanii rămâne o tragică eroare naţională. Ne‑am expulzat noi înşine dintr‑o uniune care era bună pentru această ţară şi e bună pentru lume. Rolul presei antieuropene a fost decisiv pentru Brexit, astfel că e cumva potrivit ca un guvern condus de jurnalişti să fie cel care pleacă trântind uşa. Dar, acum cel puţin, UE nu mai poate fi învinuită pentru menţinerea tensiunilor, inegalităţilor şi a erorilor de guvernare din ţară”. (The Guardian, O tragică eroare naţională, 31 dec. 2020)

■ Jurnalist, doctorand în ştiinţele comunicării şi informării, Universitatea „Paul Valéry” Montpellier 3

 

Note:
[1]  Robert Booth, Alan Travis, Amelia Gentleman, „Leave donors plans new party to replace UKIP …”, The Guardian, 29 iunie 2016
[2]  The Guardian, „The Guardian view of Brexit: A tragic national error”, 31 decembrie 2020
[3]  Institute for New Economic Thinking, Oxford Martin School, „How did the UK economy do since joining the EU?”, 06 iunie 2016
[4] BBC, „Have UK voters change their minds on Brexit?”, 17 octombrie 2019
[5] BBC, „Brexit’a vaccine agains EU fake news’ – Tusk”, 28 mai 2019: „Brexit‑ul a fost unul dintre motivele pentru care oamenii de pe continent au votat pentru o majoritate pro‑europeană. Europenii au văzut ce a însemnat Brexit‑ul în practică şi au tras concluzii. Brexit‑ul a fost un vaccin împotriva propagandei anti‑UE şi a ştirilor false”.
[6] The Sunday Times, „Union in crisis as polls reveal voters want referendum on Scottish independence and united Ireland”, 23 ianuarie 2021
[7] Financial Times, „Brexit poll tracker”
[8] The Sunday Express, „EU loophole could see 77 milions of Turks head to Britain, warn Farage and Johnson”, 18 aprilie 2016
[9] The Sunday Express – „12m Turks say they’ll come to UK”, 22 mai 2016
[10] The Sun – „More than 700 000 Turks ’will flock to live and work in Britain after country joins UE’”, 12 iun. 2016
[11] Marian Voicu – „Matrioşka mincinoşilor: fake news, manipulare, populism”, Humanitas, 2018, pag. 168

Cristian Măgură

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest