Contemporanul » Polemice » Ochiul din mijlocul frunţii

Ochiul din mijlocul frunţii

S-⁠a pus în circulaţie ideea că orice, totul pus pe hârtie devine literatură. Ei bine, nu. Devine maculatură. Contraculturalii se bucură de promovare şi, pe cale de consecinţă, de succes comercial, ba chiar de nobelabilitate, spre a folosi vocabula lui Ion Simuţ.

Oscilam între două titluri de cronică, Văzutele şi nevăzutele sau Văzătorii şi nevăzătorii, când a apărut al treilea: Ochiul din mijlocul frunţii. Şi asta pentru că primul dintre cele 5 simţuri prezente în romanul Carmeliei Leonte este văzul. Îmi place să cred că nevăzătorii sunt necititorii, speriaţii de Gutenberg, care nu citesc sau doar foiletează literatură de consum în metrou sau, la Iaşi, în tramvaiul de Baza 3.

Trebuie spus, de la începutul începutului, că autoarea se foloseşte meseriaş de vălul protector al ambiguităţii. Dacă nu aveţi drag de carte subtilă, mergând pe 7 feluri de ambiguitate chiar, nu cumpăraţi Văzătorul Camelia-Leonte-Vazatorul_cop(Eikon, Cluj Napoca, 2014). Nu-⁠i pe înţelesul oricui. E o lectură dificilă (ca şi poeta Carmelia Leonte), pentru cititori avizaţi şi complici. Nimic nu este ce pare a fi, de la titlul înşelător pentru amatoarele de cărţi de tarot: văzătorul nu-⁠i rudă cu numerologul X, nici cu compilatorul de dicţionare de vise, ca doctoreasa în copy paste Noemi Bomher. Vreţi să aflaţi de ce iubesc bărbaţii femeile şi invers, atunci nu deschideţi cartea asta.

O să-⁠mi spuneţi că nu se mai poartă literatura complexă, ci naraţiuni cu tupeu, prozuţe fără cenzură interioară, unde toate-⁠s zise şi făcute fără perdea (au apărut, pe Dâmboviţa, şi vreo doi-⁠trei Henry Miller de sex feminin); că în trend e literatura deocheată, într-⁠o limbă care se-⁠njură pe ea însăşi: I’m fucked… suntem fucked up, man, cum bolboroseşte o semnatară larg mediatizată, eliberată de complexe şi de literatură complexă.

S-⁠a pus în circulaţie ideea că orice, totul pus pe hârtie devine literatură. Ei bine, nu. Devine maculatură. Contraculturalii se bucură de promovare şi, pe cale de consecinţă, de succes comercial, ba chiar de nobelabilitate, spre a folosi vocabula lui Ion Simuţ.

Carmelia Leonte refuză să fie contraculturală, dimpotrivă, merge pe personaje stranii, cu psihologii atipice, greu de prins, pe naturi problematice, lunatici cu suflete fragile, cu mecanisme care se defectează una-⁠două, pe situaţii neverosimile, dar provocatoare.

Atracţia faţă de looseri pândiţi de neşansă e clară, temele fiind grele: însingurarea, amestecul de realitate şi închipuire, relaţiile umane generând scepticism… Trebuie să ai experienţă serioasă de lectură ca să-⁠ţi reprezinţi cele narate: iubirile peste regnuri şi specii, ca molusca îndrăgostită, Chromoderis reticulata, venită din Pacific pentru Sever. Trăirile emoţionale ale personajelor sunt acrobaţii la înălţime, fără plasă de siguranţă dedesubt. Şi are curaj Carmelia: spre nefericirea cititoarelor de literatură-⁠trash, nu numai că refuză un happy-⁠end comod, dar îşi omoară repede personajul, la pagina 62. Cum aşa? Nu vine happy-⁠endul după 245 de pagini? Nu, nu vine. În orice proză bine scrisă nu vine şi nimeni nu iubeşte pe cine trebuie. Final fericit? Numai în basme, autoarea apelând la cel mai trist dintre ele: al fetei cu 11 fraţi, blestemaţi ca, nopţile, să fie lebede. Ca să-⁠i scape de blestem, sora le împleteşte cămăşi din fir de urzică; pe a 11-⁠a nu reuşeşte să o termine şi cel mic rămâne cu un vârf de aripă ieşind din mânecă. Să fie o metaforă cu tâlc adânc pentru poezie?

Văzătorul e profesorul de filosofie Sever Filimon. Ştie că dincolo de fizic e metafizicul, îl vede pe Dumnezeu (şi asta e o treaptă de înălţare spre Cel care e mai văzător), dar n-⁠o vede pe Felicia, femeia care-⁠l iubeşte (pentru că îl înţelege) de la distanţă. Nu ştie asta, cum „nici nu ştie măcar că este un văzător”. Carmelia Leonte pătrunde în casa şi-⁠n gândul personajului, dar omniscientă nu vrea să fie. Premeditează ceea ce numim omisiuni elocvente, lăsându-⁠le rezolvarea în seama cititorului care, adâncindu-⁠se în avalanşa de întâmplări, intră în stare de nelinişte, de frământare.

Verdictul psihiatrului pentru Sever: labil emoţional, neadaptat, suicidar; se simte bine cu copiii pentru că le-⁠ar modifica personalitatea, caracterul. Prin denunţul vecinilor de la blocoteţ, unde existenţa e trivial de comună („aproapele devine prea aproape”), ajunge răufăcător, pedofil, monstru.

Sever ştie că a visa nu e un lux, ci o culpă. E ruşinos să fii visător. Una dintre poruncile decalogului său: să-⁠şi îngheţe sentimentele, să se debaraseze de visări. Nu poate. Vrea să pară normal pentru cei din jur, numai că habar n-⁠are ce înseamnă a fi normal. Cuvintele îi scapă „din frâiele voinţei”, aşa cum îi scapă din mână Iris, ca să intre sub roţile unei maşini. Şi cred că naratoarei i-⁠a fost greu să scrie până la pagina 62, când întâmplarea (accidentul) a luat-⁠o înaintea ei.

Cum se apără Sever? Merge pe străzi „cu ochelari negri, imenşi”, de orb. Ca să scape de imaginile reale, le selectează doar pe cele care pot fi mai uşor de îndurat. Văzătorul vrea să fie nevăzător pentru mundan. Ţara tristă, plină de umor, unde preşedintele e un fel de bufon, cu simpatia populaţiei asigurată de glume proaste şi de hăhăială; torţionarii poliţişti care-⁠l bat crunt; torţionarii din bloc: madam’ Petrovici, cu cămaşa ei de noapte cu dantelă şi înarmată cu făcăleţ şi cu spălător de vase, pe care le freacă necontenit noaptea; beţivul Pavel, care-⁠l scuipă gros, pentru că presupune că e pedofil; mama lui Iris, cu decolteu generos şi păr de foc, erotomana planturoasă care-⁠l ţine captiv în spitalul psihiatric. Şi, peste toate, peştele încă viu care se zbate să respire, sărit din punga de plastic pe trotuar.

Căzut cu faţa pe asfalt, ca să nu (mai) ştie de moartea fetiţei, moarte care „îl doare pe Dumnezeu”, Sever vede nevăzutele: desenele ei stângace (cele două păsări, una neagră şi una violet, aducând a… măgăruşi) ridicându-⁠se în aer; sufletul fetiţei se ridică şi el, „lung ca sufletul unui şarpe” cumsecade. Sever vede cum Iris se depărtează, în trenă cu animăluţele ei, cu ţestoasa vorbitoare în lesă. Oniric. Iris, temătoare de Patagonia – care poate fi teama de singurătate, de abandon – îşi găseşte pe tărâmul de dincolo, deschis zi şi noapte, spaţiul salvator. Pentru că „moartea are o mie de feţe” (l-⁠am citat pe Petru Ursache), Patagonia e şi plecarea fără întoarcere. Dar drumul spre Patagonia e şi nu e drumul morţii; Patagonia e şi nu e moartea, şi asta pentru că trăieşti (veşnic) abia când mori.

Ce-⁠i rămâne lui Sever după plecarea lui Iris? Marea „ca un cer întors” (spune poeta) şi cerul având şi el un ochi uriaş – soarele; ochiul fără pleoape e, poate, personajul principal al cărţii: păpuşii lui Iris nu i se închid ochii, animalele au un singur ochi, broasca ţestoasă are şi ea un ochi mai puţin, iar Felicia îşi pictează un ochi în plus, să nu semene cu animalele de coşmar bidimensionale, hrănindu-⁠se cu sufletul ei amărât. Carmelia Leonte ştie bine să lucreze şi cu simbolul, şi cu parabola. Poezia pentru poetă e alt fel de a vorbi, ca să-⁠l parafrazez pe T.S. Eliot, care spunea asta despre muzică. Graţie faptului că poetul e copilul lui Dumnezeu (şi nu la cei care defechează diamante mă refer), Carmelia poate orice: animează păpuşi şi alte obiecte, desenează sufletul fiecărui personaj, cum fac copiii cu creta.

În acest roman enigmatic, naratoarea mută ochii marini ai moluscăi plăpânde în orbitele fetiţei plăpânde, face ca obsesiile lui Iris să treacă în mintea Feliciei, Iris se ridică de pe trotuar şi pătrunde în sufletul Feliciei. Devine Iris? Este Iris?

Fetiţa de 13 ani e de o maturitate incredibilă în discuţiile cu profesorul, despre Dumnezeu şi despre fiinţele umane. Arta de a fi inteligentă (autoarea ne asigură că este o artă) şi-⁠o ascunde, străduindu-⁠se „să pară banală, imatură, ca să nu fugă copiii de ea”. Carmelia Leonte intră în personaje cu uşurinţă şi tot uşor trece de la adolescenta fragilă la opusul ei, femeia posesivă şi multă, pe picioare scurte.

Sever, maturul, e mai buimac şi mai sensibil decât un adolescent. N-⁠a depăşit faza adolescenţei, care dă greu de capăt lucrurilor. Vrea să nu se complice, dar se îndrăgosteşte de o moluscă şi respinge broasca ţestoasă. Da, poţi iubi o pasăre a cerului sau o moluscă. Numai că există o condiţie: „iubirea e grea” […] – „te predai ei, devii slab, nesigur”. Iubirea înseamnă sacrificiu. E şi ea, ca moartea, „o plecare în Patagonia”. Ca să fii fericit trebuie „să dai totul”. Atunci şi nici atunci, pentru că iubirea e rară: se întâmplă „când a stat marea în loc, când a respirat Dumnezeu”.

Epica poetei Carmelia Leonte e sobră, conţinută, echivocul e frecvent şi frumosul straniu, ca şi visul. Pare a spune că numai nevertebratele (ca molusca) sunt perfecte. Iată de ce Sever îşi doreşte o iubită rece, fără a fi indiferentă, reţinută, dar nu necomunicativă, sensibilă până la tremur, fără a fi nesigură. Numai că nu trăieşte o iubire, ci îşi construieşte o lume, lumea lui, în două zile, luni şi marţi. Dincolo de ea, Dumnezeu cu lumea nevăzută. Se pierde în visul cu molusca. A dat tot ce avea: amintirile = scoicile le-⁠a dăruit unui copil. Aşa se încheie prima parte, Plecat în Patagonia (cele două părţi corespund celor două zile ale lumii lui Sever).

În capitolul al doilea, Văzătorul, Sever n-⁠are ochi pentru Felicia (deşi salvat de ea de la moarte) sau o vede ca pe o femeie-⁠capcană, o ţestoasă chioară care-⁠l apasă cu pântecele pe creştet. Evadează cum ştie el din real sau încearcă să se împace cu timpul prezent. Femeia se întreabă dacă văzătorul vede ce se va întâmpla. Nu, nu vede, deci nu ştie. Femeia, devenită infirmieră după un şoc emoţional (a părăsit-⁠o bărbatul, au părăsit-⁠o copiii), e chemată de o intuiţie pe malul mării; îl salvează, gonindu-⁠i moartea. Indiferent Sever, indiferenţi cei din jur: „Ar fi putut să-⁠mi apară un ochi în mijlocul frunţii, un singur ochi şi nimeni nu şi-⁠ar fi dat seama că este vreo diferenţă”. Sever nu vede că Iris a trecut în Felicia cu suflet şi gând (cosi e se vi pare), cu animăluţele ei cu tot. Nevăzătorul Sever are o fereastră ca un ochi, sus, în tavan; geamul Feliciei „este un ochi care minte”. Vrea să fie văzută de bărbat aşa cum este, ca să se vadă pe ea însăşi aşa cum este. Dar văzătorul n-⁠o vede.

Nu ştiu dacă experienţele din roman sunt trăite sau numai imaginate, dar Carmelia are mâinile transparente şi silueta lui Iris, mănâncă scorţişoară, „secretul tinereţii”, ca Felicia. Şi tot ca Felicia (sau ca Făt Frumos) trece printre munţii ce se bat cap în cap, munţii fiind anii, dar şi cărţile. Şi-⁠ar picta, ca Felicia, un ochi în plus, să vadă mai mult şi mai bine. Într-⁠o lume literară megalomană, C.L. este excesiv de modestă; visătoria sa crede, cum am crezut şi eu mult timp, că succesul literar vine de la sine, deşi, dacă nu eşti promovat de o grupare literară, după tabela ei de valori, nu exişti.

Mi s-⁠a întâmplat să citesc titlul Carmeliei, Văzătorul, într-⁠un anunţ de promovare editorială şi să-⁠mi vină în minte omul văzător (sociologii ştiu de ce), care nu gândeşte, dar vorbeşte pe canalele TV, despre orice, oricât, oricum. Coperta, garantată de Klimt, nu de madam’ Tatoiu, m-⁠a avertizat că sunt în eroare: autoarea naşte nesfârşitele conversări de discuţii ori discutări de conversaţii. N-⁠o să găsiţi în carte mizerii de canale TV, vuvuzeală de starlete porno, glumiţe de creieraşe haioase, ci literatură.

După fisura vieţii ei, Felicia scoate din casă cărţile. Le zvârle: „Iubeam literatura mai mult decât pe Dumnezeu”. I se pare că a neglijat să trăiască din cauza lor; cărţile, funie de nisip, curgând unele din altele, mor pentru ea. Vorbeşte cu omuleţii din televizor; o vedetă TV o înnebuneşte până la a crede că poartă un copil de piatră în pântece. Tot prin ecran dau năvală în casă animalele cu un ochi şi broasca ţestoasă, ca să devină ea însăşi o broască. Pe Iris încearcă s-⁠o ucidă cu gândul.

Fapt semnificativ: de păstrat nu l-⁠a păstrat decât pe Platon. Când pricepe, în fine, că nu-⁠l poate salva pe Sever, întrezăreşte propria salvare: Felicia, perdanta cu destin eşuat, pândită de solitudine, boală, moarte, îşi cumpără o carte şi ochiul dinlăuntru se re-⁠deşteaptă. Femeia „lată cât un televizor” închide televizorul („tele-⁠viaţa”), deschide cartea şi regăseşte lumina. Ia totul de la capăt citind, iar cărţile o răsplătesc: le aude muzica, simfonia. Animăluţele torturante devin bune. Femeia nu mai e om văzător (de TV), ci clarvăzător, sprijinindu-⁠se pe ritualul uitat al lecturii. Cartea e ochiul magic, adevărata fereastră.
Să fi găsit, totuşi, Carmelia Leonte un sfârşit în cheie fericită? Da, da, da.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now