Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o. A turnat-o, altfel spus, în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică apte să o facă accesibilă, de înţeles. Ei bine, dintre toate artele, literatura se apropie cel mai bine de mit, pentru că de acolo, de fapt, provine. Ce este mitul, dacă nu o poveste sau o sumă de poveşti care ne explică lumea? Ce este literatura dacă nu un mod de a lua act de noi înşine şi, de aici, de lumea pe care descoperim, astfel, că o putem lua în posesie?
Încep să cred că literatura adevărată e cea care e cel mai puţin literară. Adică cea care nu cultivă trucurile, artificiile, recuzita, stereotipiile, ci se orientează, cu toate riscurile (multe şi dificil de asumat) către literalitate. Adică atunci când are curajul să se plaseze frontal, neiertător de direct faţă de cele două-trei-patru mari teme legate de viaţă, moarte, iubire, compromis, putere etc. Literatură nu înseamnă virtuozitate stilistică, nu înseamnă construcţie abilă, nu înseamnă joc isteţ cu cuvintele (sigur că înseamnă şi asta, dar abia în al doilea rând); nu înseamnă, pe scurt, tehnică. Chiar dacă fără tehnică nu se poate. Literatura înseamnă în primul şi în primul rând experiment permanent cu tine însuţi. De aceea, literatura nu e, nu are cum să fie „un mod agreabil de a fugi de realitate”; dimpotrivă: este modul cel mai crunt, cel mai exigent de a lua act de realitate. De a inventa realitatea, de a o institui. Cum? Devenind autentic. E un termen perimat, supra-folosit demonetizat, prost înţeles. Dar esenţial. Autentic 
cu adevărat, în plan ontologic, eşti în câteva situaţii-limită. În durere, în eros (de aceea, George Bataille nume climaxul erotic „mica moarte”). Scrisul, dacă e asumat ca o experienţă existenţială, poate fi una dintre aceste experienţe-limită. El devine atunci o chestiune care ţine de visceralitate, nu de creier. Un mare scriitor nu inventează, de fapt, nimic, el descrie totul din interiorul fenomenului. Adică are marea putere de a se transpune acolo. „Madame Bovary c’est moi” asta înseamnă, nu altceva. Cervantes e Don Quijote, Tolstoi e Anna Karenina, Dostoievski e Raskolnikov, dar şi Stavroghin, Marmeladov, Mîşkin, Nastasia Filipovna; Proust e Swann, dar şi ţoapa aceea superbă de Odette de Crécy; Sábbato e Alejandra. Breban e Grobei, D.R. Popescu e Moise. Aceştia sunt marii scriitori. După ei vin scriitorii deştepţi, talentaţi, foarte bunii scriitori de raftul doi. Cei care mimează viaţa, dar o fac foarte bine., Gide, Camus, Marquez, Llosa, Kundera – cei din plutonul acesta. Au tot ce le trebuie, mai puţin nebunia. Cine scrie din afară o face decorativ; descrie realitatea, iar realitatea nu e deloc interesantă dacă nu ştii cum s-o priveşti. Asumată, fie din ipostaza de cititor, fie din cea de scriitor, până la capăt, literatura nu doar că te face mai bun, mai deştept, mai senzual, nu doar că îţi ascute simţurile, ci cristalizează realitatea din jurul tău în forme care ţi se potrivesc. Din cauza aceasta nu se poate umbla cu jumătăţi de măsură.
Nu e bine să credem în distincţii tranşante; nu există „viaţă reală”, nu există „realitate”, care s-ar opune „ficţiunii”. Realitatea înseamnă şi ficţiune; ficţiunea este nu doar reală (ceea ce ar fi banal), ci exemplară, concentrare a esenţei realului. „Realitatea” (în sensul comun, sărac, pe care îl folosim de regulă) este trivială, ficţiunea este normativă.
Ce se înţelege îndeobşte prin „realitate”? În ce nomenclator precis încape ea? Un mare cărturar, Alexandru Duţu, scria într-un articol din anii ’90: „Laicizarea a adus cu sine o restrângere a sensului conceptului de realitate; numai ceea ce cade sub simţuri având calitatea de a ne transmite date concrete, evidente, convingătoare: tot ceea ce depăşeşte imediatul sau concretul a fost privit cu suspiciune, ca o sursă posibilă de rătăcire; de superstiţie, de «misticism»”. Ar fi vorba de un proces de limitare a cunoaşterii, de restrângere a domeniului cunoaşterii. Realitate înseamnă, pentru noi, doar terenul sigur al vizibilului. Există doar lumea din afară, nu şi cea dinăuntru. Pe aceasta, de la suprafaţă, ne-o explicăm fără rest: ştiinţele au desfăcut realitatea până la nivelul milimicronului. Dar tot ceea ce ţine de omenesc, ceea ce ne defineşte ca oameni doar străbate la suprafaţă, deşi se petrece în lumea dinăuntru. În cealaltă realitate, către care literatura, artele, religia şi toate domeniile spiritului ne ajută să deschidem breşe. Căpătăm conştiinţa nu a ceea ce suntem, ci a ceea ce putem deveni doar deschizându-ne ochii minţii, întorcându-ne către sine cu ajutorul literaturii. Nici o explicare ştiinţifică a procesului morţii nu poate fi mai convingătoare decât Epopeea lui Ghilgameş. Nici o explicaţie ştiinţifică a iubirii ca proces chimic nu este mai convingătoare decât Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta.
***
Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o. A turnat-o, altfel spus, în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică apte să o facă accesibilă, de înţeles. Ei bine, dintre toate artele, literatura se apropie cel mai bine de mit, pentru că de acolo, de fapt, provine. Ce este mitul, dacă nu o poveste sau o sumă de poveşti care ne explică lumea? Ce este literatura dacă nu un mod de a lua act de noi înşine şi, de aici, de lumea pe care descoperim, astfel, că o putem lua în posesie? Marile mituri ale modernităţii sunt creaţii literare: Don Quijote, Madame Bovary. Ele ne fixează nişte paradigme, în funcţie de care ne orientăm, nereuşind niciodată să atingem doza de esenţial care zace în marile opere. De aceea eu cred că marii autori chiar schimbă lumea: Cervantes, Flaubert, Balzac (care, citind în presă despre faptele cotidiene, jubila, exclamând că, iată, realitatea îl confirmă. Şi avea mare dreptate!), Dostoievski, Tolstoi, Proust. Sigur Faulkner şi Musil. Poate şi Céline (ultimul mare scriitor francez, în orice caz). Kafka? Kafka e mai ales un profet decât un scriitor. După aceea? După aceea literatura a început să se hrănească prea mult din ea însăşi, a devenit mult mai preţioasă, aproape autistă. Cochetă! S-a izolat într-un alexandrinism pestriţ, decorativ; în loc să caute să estetizeze lumea, a căpătat obsesia propriului statut. Din această cauză, Pynchon, Fowles, John Barth, Kundera şi alţii ca ei nu mai sunt Joyce, Musil, Hermann Broch sau Bohumil Hrabal. Sunt foarte inteligenţi, foarte buni meseriaşi, dar complică povestea. Cărţile lor sunt ca un ceasornic, care, sigur că da, îţi arată şi cât e ora, dar e transparent şi-ţi etalează, în acelaşi timp, întregul mecanism. Or, amestecul acela de cheiţe, roţi dinţate, arcuri devine mult mai interesant decât nişte ace şi nişte cifre pe un ecran. Esenţialul se banalizează, romanul fuge de poveste şi-şi pierde, astfel, rostul.
Din perspectiva aceasta, după mine, Proust e printre ultimii mari scriitori ai literaturii europene. Poate exagerez (mai adaug câţiva: Musil, Thomas Mann, Bulgakov, Platonov, Soljeniţîn, Hrabal, Breban), dar, în mare, lucrurile stau cam aşa: în loc să inventeze noi mituri care să explice lumea, să-i dea coerenţă, în loc să se ocupe de ceea ce constituie ţinta sa predilectă: omenescul, cu toate adâncimile sale, cu toate aspectele sale luminoase ori sulfuroase, literatura a uitat omul. A comis, de fapt, greşeala pe care, după Kant, a tot făcut-o şi filosofia: a uitat de om. A câştigat în subtilitate, în astuţie, s-a specializat şi a uitat că, de fapt, marea sa miză este să rezolve sau măcar să încerce să explice unele aspecte ale sufletului. Or, rostul literaturii chiar acesta e, nu altul: să pună în permanenţă reflectorul pe om, să-i disece problemele, dilemele, nevrozele, dar şi bucuriile simple. De-asta cred eu că literatura, artele toate, de fapt, trebuie văzute ca mari eforturi de cunoaştere. În esenţă lucrurile stau cam aşa: există zone ale sufletului omenesc la care nici filosofia, nici psihologia, nici psihanaliza, nici etica nu pot ajunge. E o zonă la care are acces doar literatura; ea poate aproxima, nu explica, ea poate tatona, palpa anumite realităţi extrem de concrete, de reale, dar imposibil de prins în concept. Şi poate ridica întrebări, poate nelinişti, poate pune în gardă. Certitudini nu oferă, dar ce au a face certitudinile când e vorba de lucruri atât de delicate cum e sufletul omului?
Literatura nu e o fugă de realitate. Mai bine spus: nu e numai o fugă de realitate. Sigur, într-o primă instanţă, e şi asta. Citeşti şi evadezi, romantic, din lume. Te izolezi, îţi încarci bateriile. Dar, luată în serios, nu ca balsam, nu ca relaş duminical, nu ca Xanax, ea îţi poate da o altă înţelegere asupra vieţii. Nu mai fugi de realitate, ci, dimpotrivă, te afunzi până la capătul ei. Ajungi în nişte zone pe care înainte nu le bănuiai pentru că nu erai în stare să te joci cu tine, pentru că nu ştiai că te poţi scufunda până acolo. Totul există în noi, nu în afara noastră. Ce-i în afară e convenţie, e glazură, e „coaja lucrurilor”. La miez se ajunge însă doar sondând, curajos, în tine însuţi. Iar atunci când o faci, te afli în miezul literaturii. Care, repet, nu e doar discurs înscris într-o tradiţie, nu e o convenţie estetică, ci o metodă de a lua act de realitate. De a o structura în aşa fel încât ea să devină inteligibilă. Pentru că, independent de noi şi de sensibilitatea noastră, lumea nici nu există. Şi atunci, nu e indiferent dacă o hăpăim ca nişte dihănii fără raţiune şi fără sensibilitate sau o modelăm în aşa fel încât ea să ni se potrivească. Realitatea trebuie estetizată, altfel e de o banalitate crâncenă. Sau, dimpotrivă, de o brutalitate, de o cruzime inexplicabilă. Dar ea nu e în nici un fel, ea e aşa cum suntem noi în stare să o percepem. De-asta zic eu, după alţii mai deştepţi decât mine, că nu suntem oameni, ci devenim oameni. Cum? Citind, mergând la teatru, văzându-l pe Michelangelo la el acasă sau ascultându-l pe Mozart. Mi-am speriat odată studentele spunându-le, via Denis de Rougemont et alii, că iubirea e un sentiment indus livresc: cine nu a citit Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta etc., cine nu cunoaşte marile mituri ale iubirii nici nu poate iubi cu adevărat. Poate testa epidermic nişte furnicături, poate avea secreţii, dar atât. Există o tradiţie discursivă a iubirii, care durează de secole şi în marginea căruia noi ne conştientizăm trăirile.
***
Cineva mi-a spus că îl consideră pe Proust plictisitor. Nu m-am scandalizat, de ce aş fi făcut-o? Răspund şi eu ca românul: „O fi!”; dar: ce-are-a face? Plictisitor sau nu, asta nu-l face mai puţin mare. E scriitorul care a schimbat nu doar literatura, ci, sunt convins, modul nostru de a percepe timpul, de a-l interioriza. O fi întâmplător că Proust, Freud, Bergson sunt contemporani? N-are cum să fie chiar întâmplător. Ei mută accentul dinspre exterior către interior; după ei, dar după Proust, mai ales, omul începe să priceapă lumea privind-o în sine, începe să o conceapă ca reflexie a sinelui. Unul dintre exemplele cele mai frumoase privind această întemeiere estetică a realităţii îi aparţine lui Proust, creatorul paradoxalului cuplu alcătuit din Swann şi Odette. Bun, cine e Swann şi cine e Odette? El e un nobil extrem de rafinat, cu mare succes la dame, de la servitoare, la ducese (n-are prejudecăţi din punctul acesta de vedere şi bine face). Un rafinat, un mare rafinat, de vreme ce scrie un studiu despre Vermeer şi are impresia că poate autentifica un tablou în plus, în afara celor 34 atribuite lui azi (greşesc, desigur: pe vremea lui Swann, sub 20 de lucrări erau, sigur, ale flamandului). Cine e Odette? O femeie cu ceva sex appeal, dar banală, ţoapă, uşuratică şi, mai ales, fără gust, cu apetit pentru kitsch. Lumile celor doi nu se intersectează, în mod normal. O fac însă doar atunci când Swann are impresia că Odette seamănă cu o siluetă dintr-o frescă a lui Botticelli. Am fost de mai multe ori în Capela Sixtină, nu pentru fresca lui Michelangelo, ci ca să mă las pătruns de misterul acelei figuri, de sub plafon. Swann o ridică pe Odette peste condiţia ei, o proiectează în propria lume, care e o operă de artă. O înnobilează şi o transformă în marea lui iubire. Fie, o „obiectualizează”. Dar asta facem cu toţii, nu? Îl construim pe celălalt permanent, mai ales atunci când ne creşte, dintr-o cauză sau alta, pulsul. Nu ne îndrăgostim de o persoană, ci de o imagine, al cărei autor suntem, de fapt, noi înşine. Bun, deci Swann îşi construieşte o pasiune. Care îl chinuie, îl face gelos peste măsură, îl predispune la tot felul de ipostaze ridicole. Da, dar îl scoate din cabinetul său, îi dă viaţă. Proust e uriaş, ştie foarte bine, fără s-o spună explicit, că adesea lumea intră în logica artei. Că marii iubitori de artă sau marii artişti (nu fac neapărat diferenţa, un mare cititor e la fel de rafinat şi de pregătit pentru viaţă ca şi un mare scriitor) estetizează „realitatea”. Adică? Adică o toarnă în scenarii care ascultă nu de legislaţie, politică, sociologie, ci de poetică. Ei bine, „realitatea” asta nu mai poate fi descrisă, ci inventată. Creată. Da, marii artişti instituie o poetică a realităţii. O fac, altfel spus, să funcţioneze exact ca o operă de artă.
■ Fragmente
