Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Faţă cu Paul Goma (II)

Faţă cu Paul Goma (II)

„Apoi niciodată nu m-⁠a preocupat sinuciderea ca soluţie – cât despre singurătate n-⁠am fost vreodată singur: m-⁠am avut pe mine.” Statutul acceptat rămâne cel de jucărie a destinului. Nu alege moartea, în schimb o primeşte. Se constată chiar şi „mortăcios” şi se arată gata să moară chiar „azi” (p. 73). Nicio lumină nu întrevede acest nocturn care dă ca sigur faptul că „m-⁠am născut la 2 noaptea”. Dar şi în plin diurn, el tot nocturn rămâne. Şi umblă astfel prin noaptea istoriei.

Formula sa psihică pare a avea atingere filosofică şi cu existenţialismul înfundat în grijă, într-⁠o variantă materială, deloc spirituală. Prin material, e liber spiritual, iată tipul său de victorios eşuat: „în îngrijorare am trăit de când mă ştiu… Îngrijorare pentru azi-⁠mâine în sensul material şi nu frică pentru vieţile noastre – pe aceea nici n-⁠o mai percepem”. Nu-⁠şi uită cu totul măsura, pe care şi-⁠o conduce strategic, provocator, recunoscând că aspiră, cel puţin, să joace ofensiv, în propriul teritoriu, dorit de el, nedorit de ceilalţi, la modul real, ci doar prefăcut. „Nu trebuie să mă las antrenat în polemici-⁠hărţuieli iniţiate de alţii, pe terenul lor, în momentul hotărât de ei, deci a lor fiind superioritatea psihologică.” Pudicul verbios se transformă psihologic pentru a se impune în chip de caracter.
Mai presus de tot, e un factualist. Criteriul său rămâne fapta. Înţelegerea ei. Nu atât om al faptei, cât al judecăţii 7a  Paul Gomaacesteia. Aici ajunge un realist-⁠idealist. Îndepărtează judecata contrafactuală. Nu se bazează pe nimic în afara făcutului, acţional şi verbal. Se închide în acest primordial. „Întâi să fie cunoscute faptele – apoi om mai vedea (dacă facem şi bici sau numai artă)…”. Nu exclude transformarea, cu condiţia de a nu pierde sau uita forma iniţială. Programatic, nu atacă, se apără, răspunde, şi doar la „fapte”, nu la vorbe, dar practica îl şi deturnează. Devine un scindat lucid.

Iată-⁠l în chip de Casandră a înregistrării faptului genuin; tentaţie supraumană naturală, spontană: „când încerc să nu spun tot adevărul (sau ceea ce cred eu a fi adevăr) iese rău. Sau: nu iese bine.” Blestemată seducţie realistă, dintr-⁠un instinct împăcat cu voinţa: „orice aş face, nu poci pentru ca să minţ – fie şi prin omisiune (…) e mai lesne să spui adevărul, ca să nu fii obligat să ţii minte tot felul de minciuni.” Obsesia raţionalizată a fricii de inconsecvenţă… Mai presus de orice, Goma scrie pentru a (se auto)demasca. Demers depersonalizant. Persoana este prin el substituită cu personajul. „Ce bou pot fi!”, exclamă când nu poate rosti o „minciună amabilă” unui compatriot care-⁠i scrie. E o diferenţă în adevăr între persoană şi personaj. Persoana se limitează la etic, depăşit de personaj în estetic. Adevărul se metamorfozează şi el. Uneori, procedura se recunoaşte: „Am trişat puţin: am datat ultimul capitol (66) (din Alfabecedarul, n. n.): «11 iunie» – dar sper că păcatul are să mi se ierte.” Există apoi eroarea involuntară: „Fiindcă se auzea prost la telefon, fiindcă eu sunt surd, n-⁠am înţeles tot ce încerca să-⁠mi transmită interlocutorul…”. Nimeni nu poate fi cu totul în adevăr!

Insistă, persistă, obsesiv. În America: „Am pus aceeaşi placă”. După frângerea istoriei în 1989, totul se răsfrânge ca înainte în mentalul său. Nu-⁠şi poate schimba calea, care l-⁠a ales ea pe el, aceea de a privi drept în faţă. Privire constrânsă, va să zică. Imposibilitate de a alege şi de a se abate. Un captiv al vederii înaintate. E, recunoaşte, un inadaptat, „fraierul perpetuu”. Privirea dreaptă îi este însă mereu strâmbată de dreptatea generală, comună, a „tuturor” şi a nimănui. El, individualistul, este incredul în „dreptatea post-⁠mortem”. Trăieşte o dramatică durere a inadaptării. Apare damnat prin destin. E un romantic, un idealist-⁠realist, în istoria şi politica (post)modernă.
Trăieşte în aceşti ani, 1994-⁠1996, o oboseală iremediabilă, nu doar a sa, dar şi a soţiei. „Sunt obosit de moarte…” citim pe la p. 62. „Obosit de moarte”, notează cu atât mai mult la p. 298, apoi: „Mă plâng de ani de zile de oboseală.” E „bătrâneţe”. Vârsta o amintise deja în 1996 (are 61 de ani), la o sărbătoare creştină: „Paşti. Oboseală. Bătrâneţe.” Iar în interval: „Sunt atât de obosit – la propriu (…) am şi început să fiu la pământ…”; „starea mea e la pământ”; „oboseală de moarte”. Notaţii directe, unele recurente, extenuare deopotrivă stilistică, clar grăitoare la cineva care de regulă preferă excepţia expresiei, personalizează ludic sau violent limba, îi acţionează gramatica, prin lexic, topică, ortografie, punctuaţie.

Bilanţ catastrofal: „sunt departe (şi bătrân şi sărac – şi făr-⁠de-⁠noroc)”. Părăsit, izolat (securistic: organul ştia deopotrivă să apropie şi izoleze): „cei care mai rămăseseră aproape de mine sunt obligaţi să se depărteze – altfel vor trăi prost ei înşişi”. E, materialmente, mult mai sărac decât „săracii”, jalnicii conaţionali, care amestecă plânsul cu lauda culturală de sine. Comparaţia între el şi ei îl face nefericit şi maliţios. Dar nu regretă atitudinea faţă de ei. Nu se dedublează. Îşi dublează maliţia. „Am fost rău – ei şi? Ziceam că ai noştri, plângându-⁠se fără contenire de sărăcie, au, totuşi, casă, au masă, au slujbă, au concedii – atâtea, încât te întrebi (şi-⁠ţi răspunzi singur) când anume mai… rezistă? Ei, când: «între timp» – dar prin cultură…”. Ştie cum este „citit” în tot ce face (scrie), însă rămâne, în felul său, anti-⁠ideologic, neabătut. Eşec în lanţ. „Am trăit numai în sărăcie, am să mor ucis de tensiunea pricinuită de sărăcie, şi are să se spună că degeaba am făcut ce-⁠am făcut: la ce am ajuns?” Medaliile primite, ţine să spună, nu înseamnă bani, necesari ca oricui, dar la care nu doreşte să ajungă oricum. Lipsa banilor îi însoţeşte frica de dentist curajosului, rezistentului, prin el însuşi, disident sau opozant la orice (dez)ordine, nedreptate, neadevăr.

Nu poate primi pensie, află într-⁠un moment, ar avea dreptul doar la o „rentă”. La Revelionul din 1995 notează în sinceră şi acuzatoare autoderiziune: „avem de toate – chiar şi fasole!” Neplatnicul chiriei mănâncă o „zeamă (nu era nici borş, nici ciorbă)” adusă de Ioana C.(răciunescu). Când nu o trânteşte verde-⁠n faţă, se „alintă” ricanând, eminescian, româneşte: „Eh, ’tu-⁠i ma’ mă-⁠sii de ’răcie lucie!” În variantă argotică actualizată: „frec gazul şi ard prazul – e bine-⁠aşa?” (Stereotip apropriat. E bine aşa? obişnuieşte să ricaneze şi deloc simpatizatul de el, Petru Dumitriu, în dialogul cu E. Simion sau G. Pruteanu.) Familia Goma, cu un fiu deja matur, este expulzată din locuinţă pentru că nu plătise chiria de doi ani. El tocmai scrie un text cu titlul Răul absolut. Alungata sa familie îi miroase, notează crud, a „pre-⁠cadavru”.

Nu e doar pudic, dar şi generos, însă ce înseamnă generozitatea săracului? Material, nimic. Simbolic, enorm. Dar omul nu trăieşte doar cu spirit. Goma îşi vinde unele cărţi, ca Getica şi Tratatul de instrumentaţie al lui Berlioz. Teribilă umilinţă a sărăciei pentru cineva care dăruieşte cărţi. Natură, iată, şi natură, generoasă: „de obicei dau tot ce am”. Obstinatul („eu, turc bătrân”), în noua chirie, posedă „o singură saltea”, dar curând este „fericit că am pat, masă, scaun”. Că e sărac lipit, lipsit, se vede mereu. S-⁠o luăm cronologic, jurnalul o impune. Prin 1994, doar timbrele poştale îi paul-goma-foto-10„seacă bugetul”. Primeşte ajutor de refugiat pentru dinţi, iar când soţia are nevoie de ochelari, socoteşte că „Au să coste o avere”. Aşteaptă şi speră în mai nimic: „o eventuală jumătate de normă la bibliotecă (dacă li se vor da bani…). Se pare că pensia de bătrâneţe («minumum veillese») (scris cu un s!, n. n.) are să se facă – prin Mme Jones”. Să vedeţi cu cât se ajunge: „Tot vineri (8 martie 1996) am fost salvaţi de o minune… poştală: o să ne putem plăti chiria.” Salvare doar de moment. Spre sfârşitul anului 1996, când să onoreze invitaţia la Primărie, iată situaţie: „obosiţi, nu avem bilete de metrou”. Refuză însă ca să fie publicat în România pe banii magnatului Soros, deşi tocmai lipsa banilor îl dă împreună cu familia afară din casa cu chirie. Iar până poate spune „am casă”, „ne-⁠a uscat de bani cu hotelul (pe două săptămâni – aproape 4.000 de franci!” Şi este „bolnav răscopt”. Are „dureri, arsuri, amorţeli”. Are, să o vedem clar, o viaţă grea, notată deopotrivă pe parcurs şi la sfârşitul jurnalului. „Greu, din ce în ce mai greu; cu toate.” „Greu, greu.” „Am mai dat la spate un an. Greu şi acesta, lua-⁠l-⁠ar dracu! Să ne urăm ca cel ce vine să fie mai îngăduitor cu nişte pui de găină ca alde noi.” Deloc nostalgic, trăieşte la limita sinuciderii prin­tr-⁠un fel de masochism al supravieţuirii zilnice: „Ultima zi din acest an (1995, n. n.) – ducă-⁠se, învârtindu-⁠se!” Ţinut în viaţă de gândire şi expresia acesteia, individualistul anarhist Goma este un sinucigaş prin trăire, mai sofisticat, pe o cale oblică, un sinucigaş sui generis, nu prin recurs la actul ca atare. „Apoi niciodată nu m-⁠a preocupat sinuciderea ca soluţie – cât despre singurătate n-⁠am fost vreodată singur: m-⁠am avut pe mine.” Statutul acceptat rămâne cel de jucărie a destinului. Nu alege moartea, în schimb o primeşte. Se constată chiar şi „mortăcios” şi se arată gata să moară chiar „azi” (p. 73). Nicio lumină nu întrevede acest nocturn care dă ca sigur faptul că „m-⁠am născut la 2 noaptea”. Dar şi în plin diurn, el tot nocturn rămâne. Şi umblă astfel prin noaptea istoriei.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now