Contemporanul » Polemice » Între a scrie şi a înţelege

Între a scrie şi a înţelege

Înţelegerea seamănă întrucâtva cu acea plantă bianuală, încărcată de un mister imposibil de dezlegat de mai bine de cinci mii de ani de când i-⁠a fost atestată existenţa: ceapa. La vechii egipteni această legumă, considerată medicament şi simbol al eternităţii, era folosită şi ca monedă ce asigura trecerea în rai a muncitorilor care lucrau la înălţarea piramidelor egiptene.

Dimineţile stăteam îndelung în faţa geamului, pentru a o urmări; uneori părea că e alcătuită din sute, mii de şerpi invizibili ce înaintau în ritmuri dictate parcă de instanţe oculte, alteori aşa-⁠zişii şerpi mitici se uneau într-⁠o savantă nuntire, transformaţi brusc într-⁠un corp lăptos, aproape compact. În insistenţa de a reveni, dimineaţă de dimineaţă, la fereastră, regăseam ceva din încăpăţânările grave ale copilăriei trăite într-⁠o altă viaţă parcă la bunici, când iernile năprasnice mă aduceau în aceeaşi poziţie, în aceeaşi atitudine în faţa ferestrei, cu dorinţa de a vedea şi de a descrie complicatele desene ivite peste noapte pe suprafaţa sticlei, pentru a pândi apoi nămeţii crescuţi ca în Andersen pe un frig de auzeam cum crapă pietrele. Dimineaţă de dimineaţă alergam la geam cu sufletul la gură ca să văd cât au mai crescut peste noapte zidurile de omăt din jurul casei, cum arborii păreau nişte mirese, în ce fel au evoluat complicatele tablouri pictate pe geamurile albicioase şi dacă a mai rămas ceva din pârtiile făcute în ajun. Şi acum iernile atroce tot mai rare reprezintă pentru mine semne ale copilăriei. Îmi aduc aminte că în oraşul meu de baştină bântuit de viscole nebune nu mai circula transportul, iar locuitorii optau de nevoie pentru mersul pe jos. Exista ceva iremediabil copilăros în străzile şi bulevardele pustiite şi înveşmântate în alb, în scenele în care adulţii, adolescenţii şi copiii încotoşmănaţi începeau să se bată cu bulgări de zăpadă, fulgii scurşi de sus amestecându-⁠se cu globii aruncaţi de toţi de-⁠a valma, formând o perdea groasă, ca de fum alb. Adoram să facem oameni de zăpadă.

Uimirea de a găsi o asemănare între încăpăţânarea de altădată a copilului care eram pe vremuri şi încăpăţânarea adultului se poticnise la un moment dat într-⁠un detaliu semnificativ: zăpezile cât un stat de om din primul deceniu al existenţei mele au fost înlocuite, de astă dată, în iarna la al cărei spectacol nedefinit asistam cu aceeaşi fervoare, cu o ceaţă densă, compactă, umedă, ce înainta ameninţător de mai bine de o săptămână, fără să dea semne că ar avea printre intenţii să şteargă putina. Se întâmpla totul exact ca în unele scrieri ale lui Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski sau Gogol, mai exact, în subteranele locuite de unii eroi ai acestor titani de litere: era ceaţă, moină şi umezeală, însoţite din dimp în timp de o lapoviţă persistentă, care ceda locul în cele din urmă atotputernicei ceţe. Îşi arăta feţele timpul retragerii în tine însuţi; coborârea în subterana fiinţei – subterana e un termen inventat de Fiodor Mihailovici; l-⁠am regăsit cvasiidentic şi în scrierile sihastrului de la Sils – coincide prin definiţie cu anotimpul însingurării predispuse la îndelungi navigări prin împărăţia eului substanţial, din a cărui rază lumea lipseşte, cedând locul entităţii care eşti sau care, fiind, urmează nitezschean să devii.

O ceaţă de pomină pusese stăpânire pe tot satul aflat într-⁠o vale împrejmuită de păduri, livezi şi lacuri. O ceaţă căreia nu-⁠i trecea prin cap să se atenueze, să cedeze din intensitatea aproape duşmănoasă cu care cuprindea totul, înghiţind pomi fructiferi, schelete de roze, garduri, câini şi pisici, grămezi de lemne stivuite cu grijă, sălcii, case, drumuri, păienjenişul-⁠capodoperă descoperit întâmplător în colţul dinspre sud al foişorului. Treptat, nu se mai distingeau contururile obiectelor şi ale oamenilor. Ca în tablourile impresionistului Claude Monet, relieful lucrurilor şi al fiinţelor se pierdea văzând cu ochii, fiind parcă devorat de cineva atotputernic, singura calitate a căruia în acest context era să se trădeze prin noianele de pastă tot mai densă, lăptoasă, de o crescândă agresivitate, ce înghiţea orice găsea în cale, de parcă totul s-⁠ar fi transformat miraculos în mâncare. Ca şi când cineva ar farcul-de-triumf-foto-2i jucat cu noi un joc straniu şi ar fi început să ţese în ajunul sărbătorilor de iarnă un păienjeniş sofisticat, care în loc de firele subţiri din care e construită casa păianjenului ţesea fire nevăzute din materia primă a norilor denşi, pentru a nu ne mai slobozi din strânsorile sale, transformându-⁠ne în ostateci ai ceţei. Casa noastră, curtea, drumul de ţară ce ne leagă de urbea aflată la o distanţă de circa zece kilometri, noi înşine, totul parcă stătea locului şi înainta totodată; înainta leneş, nebănuit de încet, într-⁠o barcă uriaşă, transformată printr-⁠o logică de neprins în definiţii sau în tiparele înţelegerii într-⁠un nor ireal, dens şi fantastic, prin urmare, cât se poate de concret. Erau zile în care nu se vedea mai nimic la doi-⁠trei metri distanţă. Pasta din ce în ce mai consistentă din jur era despicată din timp în timp de lătratul vreunui câine sau de schimbul de replici al unor vecini, cărora abia le distingeam cuvintele, deşi le presimţeam vecinătatea, ca şi când ceaţa răpăia, mesteca, smulgea prin intensitatea crescândă şi din silabele acelor verbe, substantive, propoziţii scurte, smucite, neduse la capăt, lăsând jumătăţile de sens să reverbereze în văzduhul pâclos. Apoi, fără să ezite, ceaţa smulgea hălci din corpurile însufleţite. Mi se părea că mai e puţin şi ceaţa va muşca şi din sticla geamurilor, din uşi, pereţi, urmând să pună stăpânire pe case, insinuându-⁠se, impunându-⁠se şi ingurgitându-⁠ne în cele din urmă şi pe noi, oamenii reduşi la un punct. Mai e puţin, îmi spuneam, şi ceaţa va pune stăpânire pe fiecare.

Nu vom mai vedea unde se încheie o cameră şi în ce loc începe alta, apoi va dispărea coloana pe care se sprijină cerul de beton de deasupra, se vor aneantiza rafturile, tablourile, ziarele şi revistele lăsate pe un colţ de masă, nu ne vom regăsi mâinile şi picioarele decât prin atingere. Nu voi vedea cu claritate nici treptele. Vor supravieţui un răstimp doar vocile ce-⁠şi vor croi drum prin ceaţa pâcloasă până, cuprinşi de îndoială, vom renunţa să vorbim, reînvăţând într-⁠un târziu să ascultăm, să redevenim atenţi la ceea ce se vorbeşte. Da, îmi ziceam, vom face efortul să-⁠l ascultăm pe celălalt, străinul, pentru a afla, cum spunea cineva, părerea lui despre lume într-⁠o lume în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni, atât de preocupaţi să vorbească au devenit mai toţi. Totul se va reduce la sunet aşa cum mi s-⁠a şi întâmplat de fapt într-⁠o după-⁠amiază, când ceaţa de lapte fusese despicată de un ţipăt ascuţit şi prelung ce mi-⁠a săgetat timpanele. Aruncasem o privire pe fereastră: nu se vedea nici o pasăre, nici o vietate, nimic din al cărui gâtlej să ţâşnească un strigăt atât de disperat, ca un foc în noapte. Ieşită afară, am constatat uimită că ţipătul se amplifica parcă, devenea tot mai puternic, ca vântul aţâţat, crescând în intensitate. Brusc, auzisem trosnetul unor vreascuri oftând sub greutatea paşilor. Dintr-⁠odată totul murise. Vag de tot se distingea zbaterea unui corp dincolo de gardul vecinilor, zbatere atenuată de marele nor albicios, lăsat pe pământ. În timp ce mi se povestea că tocmai fusese sacrificat un cocoş, ecoul strigătului acela continua să despice aerul, ceaţa şi văzduhul greu aşa cum sunt despicate lemnele pentru surcele.

O ceaţă atât de deasă nu mai văzusem decât la munte. Era la fel de spectaculoasă şi la fel de avidă să cucerească noi spaţii. Lăcomia imensului nor contemplat acum câţiva ani la Fundata dusese până în punctul în care preţ de câteva zile – să fi fost patru sau cinci – n-⁠am mai văzut nici puiul de munte, împărţit conştiincios de vecini în parcele populate de ierburi îmbelşugate, păscute de oiţe, n-⁠am mai văzut nici, culmea, lanţul muntos ce încingea localitatea, ai cărui locuitori mă făceau nu rareori să mă întreb: oare vor ajunge să împartă şi lanţul de munţi? Iar dacă vor accede la această imposibilă – mi se părea – parcelare a munţilor, Vârful Omul cui anume îi va reveni şi ce utilitate o să i se găsească?

Poate ceaţa aceasta e un dar sau nu este exclus că e modul cuiva de a ne sugera că locuim în realitate într-⁠un ţinut al ceţei dacă nu într-⁠un arondisment al derutei dotate cu harul de a semăna spaimă. Oare nu înaintăm prin viaţă ca prin ceaţă? Cât înţelegem din tot ce ni se întâmplă şi cât vedem dincolo de limitele impuse de simţuri sau de mama şi tatăl raţiunii şi logicii? Nu vedem decât ceea ce am învăţat să vedem prin educaţie, lecturi, cutume şi obiceiuri inculcate ori formate în timp, care – într-⁠o altă ordine a lucrurilor – nu este exclus să fie limite, piedici ori nu mai mult decât prejudecăţi ce ne obturează accesul la esenţa lucrurilor şi a fenomenelor. Nu pricepem decât ceea ce am fost învăţaţi să pricepem, în timp ce dincolo de aparenţe, dincolo de tiparele în al căror aer am fost formaţi, educaţi şi crescuţi, deci, dincolo de straturile ceţei ce se arată ca un nor uriaş, miraculos, se ascunde o lume incomparabilă, o lume invizibilă, la care noi nu avem acces decât în anumite circumstanţe, în situaţii-⁠limită probabil, cu excepţii din ce în ce mai rare. Oricât ne-⁠am dori, ceva ne împiedică să vedem ceea ce văd peştii sau caii de cursă, să auzim ceea ce aud ciocârliile sau vulturii care despică înălţimile montane cu uşurinţa şi firescul cu care un delfin rătăcit de cârdul său taie în două jumătăţi asimetrice aerul mării înmiresmat de alge, peşti şi scoici. Oricât ne-⁠am dori, nu vom afla niciodată ce vede ori ce simte un arbore despicat de fulgerele dezlănţuite, nu vom ajunge să descriem ce simte o pasăre care cutreieră munţii din lanţul Himalaya sau rechinii descoperiţi pe fundul Gropii Marianelor, la unsprezece kilometri adâncime.

Oricât de intens am visa, niciodată nu vom afla probabil din ce motive Iisus se simţea exilat printre oameni şi se regăsea acasă printre copii. Nu vom vedea timpul, nici nu vom gusta din caracterul amoral al soarelui, care încălzeşte totul de-⁠a valma, departe de bine şi de rău.

Ce aştept scriind în aceste clipe despre ceaţa care ne-⁠a invadat de câteva zile şi înaintează, ceas de ceas, mai întâi oarecum timid, apoi tot mai ferm, tot mai intempestiv? Încerc să înţeleg un fenomen obişnuit al naturii rezultat din discrepanţa dintre temperatura pământului şi cea a aerului suprasaturat de vapori de apă sau, mai exact, din coborârea temperaturii aerului sub nivelul aşa-⁠numitului punct de rouă? Fac efortul să pricep doar atât? Sau poate iarăşi îmi dă ghes bănuiala că scrisul ca formă a înţelegerii nu e decât o iluzie, nu e decât un prim val al ceţei de care suntem înconjuraţi fără să conştientizăm aceasta. Înţelegerea seamănă întrucâtva cu acea plantă bianuală, încărcată de un mister imposibil de dezlegat de mai bine de cinci mii de ani de când i-⁠a fost atestată existenţa: ceapa. La vechii egipteni această legumă, considerată medicament şi simbol al eternităţii, era folosită şi ca monedă ce asigura trecerea în rai a muncitorilor care lucrau la înălţarea piramidelor egiptene. De când mă ştiu leg noţiunea de a scrie de cea de a înţelege şi eşuez de fiecare dată în savanta simbolistică a cepei.

Apropiindu-⁠te prin intermediul scrisului de înţelegere e ca şi cum ai decoji lucrurile, ai scoate cu infinită răbdare şi încetineală câte un strat, înaintând puţin câte puţin spre esenţă fără să o pătrunzi, golind-⁠o astfel de înţelesuri, de sens? Lucrurile se întâmplă mai degrabă exact invers: pe măsură ce pare că te apropii de înţelegere, sensurile unui fenomen sau lucru dacă nu îţi scapă cu desăvârşire, se multiplică, iar tu continui exerciţiile de înţelegere, folosind scrisul ca instrument ce serveşte exprimării. Descrii modul tău de a înţelege sau, mai exact, de a te apropia de înţelegere fără s-⁠o epuizezi.

Dincolo de exerciţiu de înţelegere, scrisul e un mod de a te exprima şi, în minute de maximă intensitate, de a te mira de faptul că – oricât de mult ţi-⁠ai dori şi te-⁠ai încăpăţâna să înţelegi scriind – fiecare vers, fiecare poem, eseu sau roman, fiecare carte nu te face decât să întârzii în ţara uimirii crescute ca plantele primăvara din constatarea că, trecând prin viaţă, ai înaintat printr-⁠un ţinut invadat de o ceaţă incredibilă, pendulând între efortul de a te exprima şi încăpăţânarea de a înţelege, fără să reuşeşti decât să te miri la nesfârşit şi să laşi în urma ta roadele acelei mirări: cărţile ce-⁠ţi poartă imprimat pe copertă – întâmplător sau nu – numele. Istoria lumii este o succesiune a mirărilor; prin acumularea intensităţii – ca să nu spunem a unei energii explozive – acestea creează periodic condiţii prielnice apariţiei geniilor, cărora noţiunea de subterană le este, fără îndoială, patrie iubită şi blestemată în egală măsură.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now