Contemporanul » Polemice » Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?

Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?

Povestea subteranei

De ce să fie oare atât de important eul – inima fiinţei, pulsând în ritmurile sistolelor şi ale diastolelor, dictate de cineva atotvăzător şi puternic? Oare nu pentru că de cum ajungi acolo, în acel loc abscons şi dezarmant de viu, în clipe de intensitate odihnită pe o culme, ai şansa de a citi într-⁠o linişte divină din fabuloasa carte a universului? Linişte dezghiocată din inima copilăroasă – adică atotştiutoare – a lumii, aflată departe de bine şi rău, care, spre furia lui Ivan Karamazov, costă atâta suferinţă.

Ţin minte cu o claritate dezarmantă cum mă smulgeam ca din senin jocului pentru a mă retrage în podul acelei case. Era o casă parasită; arăta ca un bătrân abandonat de copii şi avea aerul rătăcit al unei fiinţe încercate, care nu ştie încotro s-⁠o ia şi ce să facă mai departe. Nu întârziam decât rar în micul pridvor. Îl inspectasem de nenumărate ori. Prin urmare, nu-⁠mi mai stârnea curiozitatea. Motivul retragerilor mele era cu totul altul şi, ori de câte ori renăştea, nimic nu mă putea opri; ca şi cum cineva mi-⁠ar fi dat un semn, fără a zăbovi, o luam din loc. Fugeam spre acel loc mirabil şi terifiant, în egală măsură, unde de obicei mă aşezam pe un scaun din lemn degradat, uitat şi el de lume, şi mă uitam ore întregi, mai degrabă zăpăcită, spre un gemuleţ ce dădea spre pridvor. După ce îmi trăgeam sufletul şi reuşeam să mă adun – sau cel puţin aşa mi se părea – se lăsa o linişte grea, ca gutuile uitate, toamna târziu, pe ramuri.

Mă simţeam invadată de o căldură stranie; liniştea adunată din pomul acelei izolări voite creştea în intensitate parcă şi părea că nimic nu era în stare s-⁠o clatine sau s-⁠o distrugă. Acea linişte prevestea ceea ce-⁠mi doream, fără să mă dumiresc exact ce anume. Ştiam deja că, în cazul în care nu voi fi deranjată şi un răstimp acea pace nefiresc de adâncă nu va fi curmată, se va întâmpla lucrul acela aşteptat şi, mai ales, dorit cu intensitate; amintirea acelei intensităţi şi acum sapă în lutul făpturii care sunt. În timp devenise limpede că veneam aici ca să mă aştept pe mine şi, mai ales, ca să stau cu mine. Iar dacă ceea ce îmi doream se întâmpla să nu apară, învăţasem să aştept ceva numit – în absenţa unei alte noţiuni protrivite – pur şi simplu aşteptare. Cu toate că de atunci au trecut câteva decenii, în pofida experienţei, a lecturilor, valurilor vieţii şi nu exclud a brumei de întâmplări sau de înţelepciune acumulate, distrata puştoaică de atunci, ce aştepta ceva nedefinit, mai e vie, probabil, în coşciugul acestui trup, care întâmplător sau nu îmi aparţine. Cum vie a rămas şi sau mai ales intensitatea cu care aştepta. Uimitor, ţin minte cu precizie cum mă înfruptam din tot ce mi se întâmpla în acel loc singuratic şi, în special, din intensitatea cu care aşteptam, fără să ştiu ce se petrece, fără să realizez că mă aflam pe terenul numit de un scriitor drag „necunoscutul cel mai deplin”.

Necunoscutul din care mă înfruptam era locuit cu intensitate crescândă.

Ce mă atrăgea cu o forţă irezistibilă? Dacă aş fi fost întrebată atunci, cred că n-⁠aş fi fost în stare să articulez un răspuns exact sau cel puţin credibil, deoarece, franc vorbind, nu pricepeam mai nimic din ce mi se întâmpla. Vreau să spun că fata abia păşită în pubertate care eram, da, fata aceea sălbatică, tăcută şi retrasă, zăpăcită şi ultraemotivă, provincială şi stângace, nu înţelegea. În schimb, făptura care sunt acum ştie cu exactitate ce se întâmpla. Nici atunci, nici mai târziu, nimeni nu mi-⁠a spus ce este eul sau fiinţa şi ce se întâmplă când stai faţă în faţă cu aceste, să le spunem, entităţi. Din lecturile făcute acasă, la bunici sau la şcoală, ce să înţeleagă de unul singur un pui de om aflat între copilărie şi pFoto-06-nr-08-2014ubertate, când, evident, surcica sărită din trunchiul care este omul e destul de derutată de schimbările intervenite în propriul trup şi de descoperirile adolescenţei ce au forţa de a-⁠l tulbura şi mai tare? Aş putea descrie multe alte locuri secrete, căutate cu aceeaşi fervoare – la bunici, la şcoală sau la rude şi mai târziu la universitate – din aceleaşi pricini, la ale căror rădăcini am avut privilegiul de a ajunge târziu, adică la timp. Ţin minte cu o claritate aptă de a-⁠mi opri locului „sfânta şiroire a sângelui” momentele în care simţeam că mă voi retrage, voi fugi, voi şterge putina, pentru a avea răgazul de a mă apropia de mine însămi, de a mă cuibări înlăuntru, cum îmi place să spun. Subterana fiinţei, „peştera interiorităţii” – cum îi zice fiul de pastor luteran, Friedrich Nietzsche – sau străfundurile acesteia seamănă întrucâtva cu acele cuiburi de rândunică, meşterite de păsările-⁠părinţi sub streaşina casei bunicii materne, cuiburi făcute cu o inteligenţă de nepătruns de mintea umană din crenguţe, lut, excremente, salivă şi paie. Le-⁠am admirat nu o dată cu atenţie şi spaimă; mi se părea că, aidoma clopotelor mânăstirii vechi din satul bunicii, aidoma prăjiturii favorite a copilăriei şi adolescenţei mele, acele cuiburi sunt, da-⁠da, o întruchipare a perfecţiunii; e o impresie confirmată atunci când o furtună puternică smulsese o parte dintr-⁠un cuib studiat cu o curiozitate de expert ce a aşteptat secole să-⁠şi pună la încercare ştiinţa.

Mi-⁠am amintit de acele lăcaşe de aşteptare a eului – inimă a fiinţei – adăposturi ale adolescentei de altădată relativ recent, la Roma, când, într-⁠o dimineaţă, stând cu verişoara mea, Alla, la un capucino într-⁠o cafenea, încercam să astâmpăr oboseala trupului acumulată după peregrinările prin această capitală a frumuseţii. Încercam să-⁠mi reduc trupul la privire. Mă uitam în vitrine, la prăjiturile sofisticate, studiam trecătorii, pândeam locurile în care norii formează câte o fisură, pentru a ne lăsa strecurată în suflet, oricât de vagă, promisiunea că soarele va apărea cât de repede şi îşi va face datoria. La un moment dat, mi-⁠am regăsit privirile agăţate de vitrina cu prăjituri, printre care, incredibil, la un moment dat zărisem ceva ce semăna izbitor de mult cu prăjitura favorită a copilăriei mele, diferenţa stând de astă dată în dimensiuni: era uriaşă. (Desigur, nu se putea altfel, din reflex cultural, privirile au căutat şi madlena celebră – punctul, mai exact, scena în care Marcel Proust, acest explorator avizat al realităţii abisale, face unul dintre cele mai spectaculoase carotaje în străfundurile fiinţei umane.) În patiseriile din Bucureşti acestui produs considerat, ciudat, banal i se spune palmier. În patiseriile copilăriei mele, straniu, acestei capodopere în miniatură, ce imită fără reproş labirintul duhului, i se zicea ужко/ urechiuşă şi la plural – cumpăram, de obicei, pentru orice eventualitate, două sau trei – ужки. Prăjiturile erau ceva mai mari de dimensiunile palmei unui copil de zece-⁠unsprezece ani şi nu aveau nimic comun – sau cel puţin aşa credeam şi mai cred şi acum – cu desenul urechii, semănând, mai degrabă, cu labirintul lui Minos din incinta fabuloasei Catedrale Notre-⁠Dame de Chartres sau cu labirintul dispărut din catedrala Notre-⁠Dame din Reims, celebră şi datorită minunatelor vitralii realizate de Marc Chagall, precum şi din alte lăcaşe ale dumnezeirii din Franţa şi Italia, simbol al desăvârşirii de sine şi al dumnezeirii.

Aşa-⁠zisa ужко e un labirint în miniatură. Poate de aceea eram fascinată de acea prăjitură, cumpărată dimineaţă de dimineaţă în drum spre şcoală – pretext de a mă opri în parcul din spatele Sălii cu Orgă, unde era o linişte fără pată la acea oră de început de zi şi unde preţ de cel puţin zece minute, poate un sfert de oră, puteam rămâne cu mine, cu labirintul meu vreau să spun, pe atunci abia bănuit, un labirint sau nu mai mult decât un lăcaş atipic, ce începea să-⁠şi dezvăluie conturul incert, relieful, denivelările, basoreliefurile şi sculpturile ontice.

Ceea ce văzusem în vitrina cafenelei de la Roma întrecea în dimensiuni minusculul labirint din trecutul meu, având, în schimb, calitatea de a redeştepta în străfundurile memoriei un lanţ de imagini, metafore, amintiri, lumi, ţărmuri aparent naufragiate pe totdeauna în adâncurile sufleteşti; o lume de mult uitată ieşea emoţionant la suprafaţa fiinţei cu un geamăt sau scâncet stins, cu un surâs abia observat, cu un oftat ghicit doar pe sfert; totul se învolbura, se umfla, cânta şi murmura, impunându-⁠se, într-⁠un târziu, neverosimil. A doua zi dimineaţa am găsit pe masa din livingul celor dragi inimii mele, stabiliţi de circa două decenii în capitala Italiei, un platou uriaş de ужки mici, identice cu cele din pruncia mea. Îmi amintesc cu o claritate rece, aproape studiată, că mi se făcuse extrem de cald, mă sufocam aproape, deşi era un noiembrie din cale afară de înfrigurat, spulberat cât ai clipi de imaginea acelei fete adunate şi subit renăscute din trecutul îndepărtat, irumpt cu putere, imposibil de stăvilit: o fată stângace, de o timiditate catastrofică, ce o făcea nu o dată – sufocată, bâlbându-⁠se la propriu, de emoţie – să rateze răspunsul la întrebarea profesoarei pusă pe o temă ultradificilă, o fată ce se retrăgea fără explicaţii din iureşul jocului, pentru a urmări albinele adunate în arbustul din faţa geamurilor de la parter sau pentru a aştepta ceva nedefinit în podul casei părăsite din fundul curţii sau în nucul din grădina bunicii Axenia, unde improvizase un pătul, o fată care era cea mai înaltă în primele clase, pentru ca la absolvire eterna premiantă să devină, în comparaţie cu ceilalţi elevi, una dintre cele mai scunde eleve, ca şi când cineva şi-⁠ar fi dorit să o ajute să nu se deosebească de ceilalţi, să rămână ştearsă, retrasă, ascunsă, lipsită de orice atribut sinonim cu spectaculosul sau neobişnuitul, adică exact aşa cum i-⁠a spus o colegă de clasă: „Tu chiar nu vezi cât de ştearsă eşti?”. „Ascunde-⁠te, ascunde-⁠te cât de adânc poţi, ca să nu se vadă ce eşti, înţelegi?” îmi tot repeta Tatăl meu. „În afară nu trebuie să se vadă nimic, absolut nimic” repeta excedat părintele meu, alarmat de timpul exagerat petrecut printre cărţi şi de felul meu de a fi, văzut de muntele autoritar şi aspru din faţa mea, ca un pericol.

Un pericol pentru mine sau pentru cei din jur?

Îmi aminteam fragmente, scene, dialoguri, priviri, cuvinte, gesturi sau tăceri din antichitatea existenţei mele, din care mă aleg şi acum, în vreme ce scriu aceste rânduri gâfâite, ca să nu spun încinse, cu un noian de întrebări, la care nu găsesc răspuns. Ceea ce ar putea însemna că n-⁠ar fi exclus faptul că şi absenţa unor răspunsuri e un dar. Ce a văzut unul dintre autorii vieţii mele în acea gămălie de fată de o neîndemânare catastrofică, provincială, tăcută, de o sensibilitate monstruoasă? Din ce motive ceea ce descoperise părintele meu trebuia ascuns? Cum poate fi explicată discrepanţa dintre imaginea de fiinţă ştearsă, descrisă de colega mea de clasă, Mariana G. – ce a săpat de-⁠a lungul anilor pământul multor nopţi insomniace – şi imaginea iubitului Semion, care ulterior, cu vreo doi ani înainte de a muri, i-⁠a comunicat unui prieten un lucru neverosimil despre progenitura sa, mai exact, despre gămălia de om care eram: în cazul în care în faţa fiicei lui va apărea un zid, ea va sta în faţa zidului până acesta se va urni din loc? Ce ştia părintele meu şi n-⁠a găsit de cuviinţă să-⁠mi spună? De unde ştia Semion, Tatăl meu, al cărui nume de origine presupus ebraică înseamnă a auzi, a asculta? Ce a văzut şi ce a aflat fără să-⁠mi aducă la cunoştinţă Mama mea, când a exclamat excedată: „Tu chiar nu vezi cât de străină eşti?”. Ori de câte ori o întreb ce a vrut să-⁠mi sugereze prin acea întrebare mă aleg invariabil cu un surâs sinonim cu viclenia superioară a unei şerpoaice de şaisprezece ani, ce vagabondează prin ţinuturile candorii.

Înstrăinăre, suferinţă, iubire pentru ceva de neînţeles în esenţă, rătăcire, dibuire, cădere, înaintare spre centru, iluminare, orbecăire, împlinire şi iarăşi aceeaşi absurdă şi inevitabilă suferinţă, bucurie înlăcrimată, lunecare spre orbită, răcoare în căutarea fântânii, întoarcere spre rădăcina unui zeu viclean surâzând – toate, toate, toate duc spre locul unde se întâmplă lucrurile cu adevărat importante, labirintul eului: însingurată patrie, osie a fiinţei, temelie a Universului lăuntric, ortografiat de pateticul Friedrich Nietzsche cu majusculă. De ce să fie oare atât de important eul – inima fiinţei, pulsând în ritmurile sistolelor şi ale diastolelor, dictate de cineva atotvăzător şi puternic? Oare nu pentru că de cum ajungi acolo, în acel loc abscons şi dezarmant de viu, în clipe de intensitate odihnită pe o culme, ai şansa de a citi într-⁠o linişte divină din fabuloasa carte a universului? Linişte dezghiocată din inima copilăroasă – adică atotştiutoare – a lumii, aflată departe de bine şi rău, care, spre furia lui Ivan Karamazov, costă atâta suferinţă. Amintirea acelei intimităţi feroce te mână, într-⁠un neobosit efort, dincolo de voinţa ta – sau poate în concordanţă desăvârşită cu un alt tip de voinţă! –, spre cercul sălbatic al dorinţei de a reface drumul spre centrul fiinţei, adică spre celălalt centru, ale cărui legi sunt scrise pe tabla legilor inimii? Pe urmele acestor arabescuri abstruse, aburi ai sufletului lumii disipaţi pretutindeni, pe urmele Sfântului Augustin, ne întrebăm din nou: ce poate fi, ce este totuşi planeta fiinţei, ce este eul, „ce este oare acest lucru care îmi străfulgeră mintea şi îmi răneşte inima fără să lase urme?

Mă îngrozesc şi mă aprind. Mă îngrozesc, dându-⁠mi seama cât îi sunt de străin; mă aprind când văd cât îi sunt de aproape”. Probabil că în groaznica străinătate a eului ne aprindem abia atunci când recunoaştem faptul că, în comparaţie cu străinătatea simţită în raport cu cei din preajmă, străinătatea eului ne este patrie, labirint, aer, istm ontic, orbită şi lacrimă, în a cărei oglindă carnivoră totul devine limpede şi atât de simplu, Doamne. Înstrăinarea ta de ceilalţi, în aceste circumstanţe, este ca aerul murdar şi sfânt; ajungem să iubim şi, într-⁠un târziu, să iertăm ceea ce înţelegem, ar spune probabil dragul Peciorin. Mă întreb dacă iertarea şi iubirea nu sunt, şi ele, forme ale înţelegerii, desprinse din vremurile când vedeam, uimitor, sensul vieţii în exprimare, pentru ca – la o răscruce a ceea ce numesc eu viaţamoartea – să ajung în pragul smereniei de a asista cu o seninătate în care de la un punct încolo încetez să mă recunosc la modul în care prin vasul duhului se exprimă inefabilul – ceea ce deja este neverosimil, deci, adevărat.

Probabil şi de aici iubirea pentru cneazul Mîşkin, tembelul posesor al unei superioare ştiinţe a vieţii şi morţii, sudate laolaltă şi tratate ca o indestructibilă unitate de acest mesager al viului, de acest locuitor al planetei castorilor fiinţei.

Nu văd nici un motiv să nu fiu eu însămi şi să nu lupt în continuare să rămân eu însămi, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât dacă emit un adevăr incomod, sunt tratată ca un trouble-⁠fête. Dacă regret radicalismul şi lipsa de tact de a emite un adevăr neplăcut, mi se sugerează că sunt laşă. Dacă devin visătoare sau patetică, mi se spune că sunt depăşită. Când sunt tristă – sau lunec în acea deznădejde picioriniană: rece, seacă, drapată într-⁠o politeţe deprinsă în aulele Sorbonei celor şapte ani de acasă – şi mă ascund după masca unei veselii luate cu împrumut de la delfini, mi se zâmbeşte insidios: ei, ascunde ea ceva. Când spun în gura mare ceea ce cred, sunt şfichiuită cu sarcasme. Iar atunci când abordez teme majore, mi se sugerează că sunt expirată. E limpede că nu există comunicare; nici vorbă de aşa ceva. La mijloc sunt, mai degrabă, nişte mecanisme menite să-⁠ţi deformeze nu rareori faptele, iar, în ultimă instanţă, imaginea, şi să-⁠ţi taie orice elan, pentru ca, într-⁠un târziu, să te facă să alegi pe ruinele entuziasmului de altădată subit reinventat, iarăşi, singurătatea – mamă bună, aspră, caldă – în iadul-⁠raiul de fiecare zi şi să te reîntorci în subterana ta, da-⁠da, în labirintul interiorităţii, mereu acelaşi, mereu altul, tu, cel care eşti şi devii ceea ce eşti, fără să afli ce anume. Aici e marea judecată: între pereţii acoperiţi cu cărţi, între zidurile fiinţei începe cunoaşterea; e adevărat, un alt tip de cunoaştere. Restul sunt paranteze, tăceri, vorbe, fantezii, toane, divagaţii, sincope, întâmplări mărunte, scurse laolaltă dinspre realitatea de fum, a cărei amintire e proaspătă şi-⁠atât de vie. Orgoliul, smerenia şi asprimea îndreptată împotriva ta îţi vor fi sfetnici când vagabondezi prin „necunoscutul cel mai deplin”.

Ce zeitate şi-⁠a slobozit mierea eretică în miezul labirintului care sunt?

Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now