Contemporanul » Polemice » Nicolae Balotă: certitudinea unei opere, dilemele unei vieţi

Nicolae Balotă: certitudinea unei opere, dilemele unei vieţi

Concluzia pertinentă pe care merită să o tragem de aici este aceea a unei constatări care şi ea, nu ştiu cum se face, nu mai e la modă: ce vremuri anapoda a traversat România vreme de jumătate de secol, dacă şi marile ei talente şi valori au fost nevoite să se întineze pentru a răzbi, vorba unui scriitor nici el pur, la lumină… Comunismul, prin agenţii săi activi, trebuie învinuit fără preget.

Debutând, în 1945, în Revista Cercului Literar, Nicolae Balotă a atras încă de pe atunci atenţia prin enciclopedismul care-⁠i era, în pofida vârstei necoapte, la îndemână, prin calmul pe care doar erudiţia i-⁠l poate conferi unui om de carte. Dacă Ion Negoiţescu a fost criticul dionisiac al grupării, Balotă este cel apolinic, cu un temperament de clasic, ţintind mereu spre echilibru şi statornicie. Dar autorul Luptei cu absurdul îmbogăţeşte vizibil paradigma cărturarului ardelean, tobă de carte, dispus a compila inbalota-afisformaţii din toate sursele imaginabile şi a le aşeza într-⁠o sinteză cu siguranţă folositoare, dar frigidă creativ. El nu manifestă nici răceala, nici detaşarea pe care enciclopedismul unor Adrian Marino sau Ovidiu Drimba se sprijină; nu s-⁠a transformat într-⁠o maşină de citit, ci a căutat permanent să practice „arta lecturii”, care presupune participare nemijlocită, afectivă, la receptarea operei. Din păcate, Nicolae Balotă este, în viaţa noastră literară, o excepţie, anunţând epuizarea unui tip de intelectual căruia vom începe, cât de curând, să-⁠i simţim lipsa: cel căruia nimic nu îi este străin, cel care vizitează la sursă marile literaturi ale lumii, cel care ştie latineşte, germană, franceză, cel iniţiat în filosofie, istorie, arte şi care nu se lasă copleşit de atâta ştiinţă. Convingerea lui Balotă aceasta este, că omul se formează frecventând permanent marile opere, că nu avem cum să-⁠i înţelegem pe moderni şi postmoderni fără a-⁠i cunoaşte în amănunt pe antici, pe clasici sau romantici. Doar că, dispuse cronologic în rafturile bibliotecilor, intrate în canon, aceste opere nu şi-⁠au epuizat resursele, nu s-⁠au mumificat, rămânând simple documente ale memoriei culturale.

E clar, pentru criticul nostru nu există terra incognita, tot ce ţine de literatură îi este familiar, de la autorii antici, la cei din Renaştere sau de la avangardele de acum o sută de ani la romancierii englezi, americani, francezi sau germani din secolul al XX-⁠lea. Este un expert al literaturilor mari, ca şi al celei române. Nimic nu pare a-⁠i fi scăpat acestui monstrum eruditionis. Dar ceea ce face ca volumele sale să fie mult mai mult decât instructive este pasiunea pe care o investeşte în studierea literaturii, asupra căreia nu se apleacă metodic, cu impasibilă neimplicare de chirurg, ci ca un incurabil îndrăgostit. Dincolo de inepuizabila sursă de informaţii pe care leneşul cititor de astăzi o poate afla în cărţile lui Nicolae Balotă, el poate deprinde din ele o mult mai preţioasă pedagogie a lecturii. Tocmai încercând să desluşesc această maieutică mă voi opri asupra unei sinteze recent apărute: De la Homer la Joyce (Editura Ideea Europeană). Volumul recuperează unele eseuri din Arta lecturii, dar nu de dragul de a realiza o cuprindere cât mai largă a literaturilor lumii, căci autorul nu are ambiţia exhaustivităţii, ci doar pentru a puncta cât mai multe date pe harta unei formări intelectuale. Carte de bilanţ, aceasta dublează fericit cele două Caiete albastre, alcătuind, doar împreună şi nu altfel, biografia cărturarului. Pentru că, pe lângă peripeţiile vieţii şi întâlnirile decisive, contactul cu operele mari este la fel de important în conturarea unei personalităţi. Învăţăm mult mai mult din cărţi decât de la oameni, pare a spune Nicolae Balotă; tocmai de aceea excursul său prin literatura universală nu este unul academic, ci mai ales unul sentimental. Recitind, se întâlneşte cu sine, cel de la vârsta primelor lecturi. De aceea, eseurile îşi impun, de cele mai multe ori, o benefică detentă confesivă.

E cazul primului dintre ele, Arta lecturii. Pentru cine vrea să priceapă metoda criticului, acesta este un text obligatoriu. E, de fapt, o mărturie de credinţă, o poetică a lecturii. Totul porneşte de la invocarea unor tablouri ale lui Arcimboldo. „Devii ceea ce iubeşti”, constată criticul, pe care mi-⁠l imaginez foarte bine sub chipul Bibliotecarului reconstituit de marele pictor din tomuri. „Îţi plac bunurile pământului, te preschimbi pe încetul în ele. Ai îndrăgit cărţile, ai să semeni cu ele. Binecuvântare ori blestem? Cine ar putea să spună? Un fapt e cert: ordinea valorilor operează necruţător în ordinea ontologică. Pasiunile noastre, cu cât sunt mai înalte, cu atât desemnează făpturii noastre un loc mai înalt pe o nevăzută scară axiologică”. De aici până la identificarea pasiunii pentru carte cu un adevărat modus vivendi nu mai e nici un pas. Pentru orice intelectual autentic, această dragoste este acaparatoare: ea nu mai lasă loc pentru alte flirturi. A citi nu este pentru cel dedicat o simplă preocupare, ci însăşi raţiunea vieţii. Sună pompos, dar aşa stau lucrurile. Există critici care au plăcerea sadică de a diseca, la rece, opera literară. Ei se comportă ca un ginecolog foarte priceput care, în loc să elimine tumoarea, extirpă întregul uter, ca să demonstreze că ştie cum se face. Există însă, din fericire, şi critici care se îndrăgostesc, cu toată luciditatea şi spiritul critic pe care adevărata dragoste le presupune, de operele despre care scriu. E limpede că această predispoziţie afectivă consumă, dar ea şi doar ea face ca exerciţiul critic să fie unul creator şi nu unul exclusiv speculativ. Nicolae Balotă face parte, cu certitudine, din cea de a doua aleasă stirpe. El ştie că om în adevăratul sens al cuvântului poţi deveni numai educându-⁠ţi latura spirituală, antrenând-⁠o permanent. „Lectura poate să devină un mod de a fi? O existenţă livrescă? Nu este, oare, o primejdioasă alienare într-⁠o asemenea identificare a vieţii trăite cu cea citită? Nu-⁠l pândeşte, oare, complexul Don Quijote pe oricine se lasă sedus de cărţi, transformat într-⁠un dublu al ficţiunii sau al discursului lor?” Răspunsul este unul optimist: scrisul şi cititul, scris-⁠citititul pot să intensifice viaţa dintr-⁠un om, punându-⁠i la îndemână acea artă a lecturii care-⁠l învaţă să treacă de pojghiţa lucrurilor, căci nu citim doar cărţi, ci însăşi lumea se cere mereu şi mereu interpretată, decriptată: „Lectura ca mod de existenţă impune, pe de altă parte, o viziune semiotică generalizată. Lectorul privilegiat nu mai este doar robul unei cărţi, al unei specii literare, nici chiar al unui Babel imposibil al tuturor cărţilor. El nu citeşte doar semnele grafice ale unei reale sau imaginare Enciclopedia universalis, ci vrea să descifreze semnele toate ale artelor, ale actelor umane, ale culturii şi, dincolo de toate acestea, ale naturii. Un univers semiologic se deschide în faţa lui; e din ce în ce mai conştient de faptul că trăieşte, mai presus de orice, într-⁠un univers al semnelor. (…) Arta lecturii începe să semene cu arta străveche a divinaţiunii care, în concepţia lui Plotin, era o citire a semnelor scrisului naturii ce revelează o ordine şi o regulă. Toate acestea străvechi figuri emblematice – Cartea naturii, Cartea vieţii, Cartea feţei, Cartea conştiinţei –, întreg metaforismul cărţii indică o credinţă profundă într-⁠o structurală esenţă «livrescă» a universului, ca şi a condiţiei umane”. Altfel spus, arta lecturii presupune o renunţare la pragmatismul mărunt care te îndeamnă să deschizi o carte doar pentru a te informa. Lectura formează, mai intens decât orice altă experienţă; ea este, dintre toate evenimentele omenescului, poate cea mai înaltă. „Cartea este, confirmă Nicolae Balotă, prin excelenţă, opus huma­num. Prin ea omul se în-⁠fiinţează pe sine”.

Aşa stând lucrurile, e limpede că această călătorie prin literaturile lumii nu se vrea simplu periplu raţional, ci în primul rând o căutare de sine. Criticul nu scrie despre Homer, Sofocle, Euripide, Horatius, Ovidiu, Dante, despre Shakespeare sau Swift, despre Joyce, Faulkner, Beckett pentru a-⁠şi etala erudiţia. Şi nici pentru a contura un compendiu, un soi de reader’s diggest. Nu din trufia sistematizării unei materii copleşitoare prin cantitatea sa alcătuieşte el această sinteză, ci doar pentru a oferi repere clare, obligatorii, de fapt, celor care se hotărăsc să adopte acea pedagogie a lecturii la care m-⁠am referit mai înainte. Căci, citindu-⁠i pe marii scriitori, din toate epocile, cărturarul propune de fapt o amplă vizitare a omenescului, în tot ce are acesta mai profund. Citind literatură, pierzându-⁠te în marile opere ale trecutului, te descoperi, edificat, pe tine însuţi. „Câtă literatură, atâta viaţă, nu invers”, clama un mare eseist (Al. Paleologu). Pentru că, susţinea el, multe dintre pasiunile noastre sunt artefacte livreşti, le deprindem mai întâi din cărţi şi abia apoi le testăm în viaţă. Iubirea, de pildă. Citindu-⁠l pe Ovidiu, e de părere şi Nicolae Balotă, îţi prilejuieşti astfel de concluzii înţelepte: „Ceea ce numai veacurile barbare uită este că erotica nu e un simplu dat firesc, că omul pentru ca să iubească trebuie să deprindă morfologia şi sintaxa totală a amorului, să exerseze conjugările, căci tocmai în arta de a iubi, ce-⁠şi are «gramatica» ei, rezidă deosebirea între modul de a iubi al omului şi acela al iepurelui – ca să dăm o pildă din ordinea animală. Printre altele, ceea ce face ca omul să devină om, deci altceva decât o jivină inocentă, este şi subtilizarea sau rafinarea «artistică» a afectelor şi voluptăţilor sale”. Cum? Foarte simplu: apropiin­du-⁠ţi-⁠l, printre atâţia alţii, pe Ovidiu. Asemenea pilde sunt de găsit cu zecile în paginile cărţilor lui Nicolae Balotă.

Citind sau recitind unele dintre ele, m-⁠am reîntors şi la multe dintre textele clasice, pe care le părăsisem, luat cu obligaţii ceva mai actuale, pe un raft izolat. Atunci când un critic reuşeşte să-⁠ţi transmită altceva decât interpretări isteţe, bine conduse, pe marginea textelor, atunci când el are darul de a stârni interesul pentru mari scriitori, atunci când dragostea lui pentru literatură devine contami­nantă, el şi-⁠a îndeplinit rolul. Critica lui s-⁠a transformat într-⁠o pedagogie a lecturii. Lipsit de orgolii mărunte, Nicolae Balotă este unul dintre cei mai buni pedagogi pe care îi putem avea. (2008)

P.S. Din păcate, cercetările de dată recente ale lui Gabriel Andreescu, cel care, în lucrarea sa despre manipularea Arhivelor Securităţii, spălase cumva obrazul cărturarului Nicolae Balotă, dovedesc, fără greş, colaborarea strânsă a criticului cu Securitatea. Nicolae Balotă a dat informaţii, a primit misiuni în străinătate, a primit bani în schimbul acestor servicii şi, mai grav decât toate astea, nu a avut seninătatea să îşi asume până la capăt compromisul. Care sigur că e unul personal, dar are şi implicaţii, adesea grave, asupra celorlalţi. Sper din toată inima să o fi făcut în memoriile încă nepublicate. Sigur, nimic din această tristă realitate nu ştirbeşte prestigiul operei sale.

Paradoxal, cedările s-⁠au îngroşat atunci când autorul a obţinut ceea ce merita din plin: notorietatea în lumea literară şi academică. Mă feresc să judec tranşant astfel de cazuri; Nicolae Balotă a făcut ani grei de temniţă şi de domiciliu forţat. Ca şi alţi mari scriitori şi intelectuali români, precum Ion Caraion, Adrian Marino, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, I.D. Sîrbu, Al. Ivasiuc etc. etc., el a cunoscut crunta realitate a puşcăriilor anilor 50. Iar drama lor a fost dublă, pentru că nu le-⁠a întrerupt doar viaţa civilă, ci le-⁠a fracturat vocaţia: la 30-⁠40 de ani, atunci când se aflau în plină efuziune creatoare, aceşti autori realmente dotaţi, au fost smulşi din bibliotecă şi aruncaţi în beciuri. În loc de respect şi recunoaştere, istoria le-⁠a oferit umilinţă, batjocură, frustrare. Cum să-⁠i acuzi fără nuanţe? Cum să le pretinzi să rămână curaţi şi sereni, precum Steinhardt? Sau intransigenţi precum Goma? Eroismul, martirajul nu sunt atitudini pe care avem dreptul să le pretindem celorlalţi; le admirăm atunci când se manifestă, deşi, să recunoaştem, lumea românească postcomunistă şi-⁠a căutat reperele în altă parte.

Astfel de cazuri sunt dramatice, dacă nu le simplificăm. Iar întrebările pe care ele le ridică nu admit răspunsuri categorice. Răscumpără opera compromisul moral al unui creator? După părerea mea – nu, dar suntem obligaţi şi să răsturnăm termenii problemei: nici compromisul nu anulează opera. Tot discutând aceste cazuri contorsionate, schimonosite de presiunile istoriei, nici nu sesizăm că adevăraţii vinovaţi, tartorii unui sistem de represiune au dispărut discret din peisaj: nu-⁠i mai zărim, ne-⁠a dispărut şi interesul pentru ei. Ţapi ispăşitori sunt aceşti mari scriitori care au avut slăbiciunea să creadă că negoţul merită făcut, că obligaţia de a-⁠şi scrie şi publica opera trebuie pusă în act cu orice preţ. O vocaţie autentică înăbuşită reprezintă o dramă aproape imposibil de depăşit, dar ce ne interesează pe noi astfel de amănunte?

Concluzia pertinentă pe care merită să o tragem de aici este aceea a unei constatări care şi ea, nu ştiu cum se face, nu mai e la modă: ce vremuri anapoda a traversat România vreme de jumătate de secol, dacă şi marile ei talente şi valori au fost nevoite să se întineze pentru a răzbi, vorba unui scriitor nici el pur, la lumină… Comunismul, prin agenţii săi activi, trebuie învinuit fără preget. Or, noi, azi, ce facem? Îi ascultăm, uneori cu un interes vinovat, alteori cu o pasivitate nu mai puţin vinovată, pe Dumitru Popescu Dumnezeu, pe Ion Brad, pe Dinu Săraru, care se eroizează grotesc şi ne dau lecţii despre partea bună a comunismului şi îi acuzăm fără nuanţe pe Doinaş, pe Caraion, pe Balotă, pe Marino şi pe alţi nefericiţi, care au dus, alături de mulţi alţi mari scriitori, literatura română adevărată, marea literatură română, mai departe.

De fapt, întrebarea cu adevărat frisonantă este următoarea: ar fi fost posibilă literatura română din timpul comunismului fără astfel de cedări? Şi dacă nu ar fi fost posibilă, şi dacă ar fi fost, a meritat? Oricum am răspunde, decenţa ar trebui să ne îndemne să căutăm principalii vinovaţi în centrul sistemului, nu la marginea lui.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now