Liviu Apetroaie nu locuiește globalist pe acest pământ, ci în Moldova, la Iași, pe Calea Verde a Copoului, în casa Sadoveanu. Poetic, da, așa cum spune Hölderlin: „Omul locuiește poetic pe acest pământ”. Poezia sa deține o vertebră de aur. Sau de aer, conform definiției lui N. Băciuț: „Poezia e o vertebră de aer”. E un poet nealiniat modelor, are rădăcini adânci în trecutul literaturii, irelevant pentru cei care vor să‑l răstoarne ca să primenească scaunele din rândul întâi pentru ei înșiși. Nealinierea la moda literară cam costă, dar pe Liviu Apetroaie nu‑l neliniștește absența sa dintr‑o listă canonică de o echitate îndoielnică. Sunt acolo poeți autentici, dar și adaosuri, cum le zic eu, aninați prin cățărări, ca în basmul Jack și vrejul de fasole (de recitit în cheie jungiană). La urma urmelor, sunt și istorii literare unde nu încap nici scriitorii mari ai exilului, nici basarabenii. Dar, dacă deții ars expectandi, știi că sita valorilor cerne greu, dar cerne.
Intruziunea etic/ estetic – deseori etichetată de minimaliști ca perimată – nu‑i sparie gândul lui Liviu Apetroaie. Nici prezicerea că vor fi scoși din cetate cei amprentați etic (așa cum cere conduita de natură creștină) și etnic. Poetul refuză neantul identitar și concepția transnațională. Apetroaie poate scrie și la o mașină veche, cu clape defecte, și pe laptopul meu (când mă ajută să‑mi depășesc starea atehnică) sau direct, pe o coală albă de zăpadă. O face cu toate substantivele, cu toate verbele, dar și cu substantive transformate în verbe (ca în tomnește timpul, verb provenit de la toamnă, de negăsit în DOOM), de parcă ar vrea să adauge elemente noi într‑un Tabel Mendeleev al vocabulelor rare. Deține „metalimba” Liviu Apetroaie. Altă diateză? De ce activă, de ce pasivă și de ce nu reflexivă: „Să nu te fugi/ rotește‑te ușor”. Vrea să scrie femee? Așa scrie. Ca, odinioară, Alex. Bilciurescu. Și L.A. e gramoclast de câteva ori.
De vreme ce și‑a intitulat placheta recentă Sau nu (Editura Junimea, 2024), pare să aibă o apetență, ca să nu‑i zic adicție, pentru nu. Mai degrabă pentru sau nu. Și nu e indecizie, șovăială, ezitare, dimpotrivă, e o examinare critică, lucidă, presupunând în final mult Da. E mult nu, a zis mentorul său, Emil Iordache. Într‑o lume a reperelor fluide, a de‑mitizărilor, a dez‑valorizărilor, mergând până la dez‑eminescizare, cred că e nevoie de mult nu. Liviu Apetroaie e pentru nu, fără sau: Eminescu nu poate fi pus la îndoială. Poetul se află „într‑o cămașă de părți de vorbire”. O fi cămașă de forță? Presupun că da, deoarece cuvintele sunt „frământate mii de săptămâni”, însă țesătura devine aurie dacă le‑a găsit pe cele îndelung căutate, traversând câmpuri de vocale, de consoane, de puncte de suspensie.
Cuvintele de mângâiere blândă, tandră sunt rare, ca zăpada în deșert: „Așa se arată iubirea// trecerea noastră pe malul/ de dincolo de lacuri/ cu pașii pe ape” (resemnare), dar și înfășurate în eșarfe negre. Când nervii sunt la limita cedării, iar ochii nu mai au privire, chiar și norii roz pot fi sufocanți, dimineața nu mai cunoaște răsăritul, cerul e „o risipire de ruinuri”, iar îngerii și‑au prăpădit aripile: „Tu unde ești mai știi să pui/ un oarece pe soarele gălbui”. Cel mai bine l‑a prins Octavian Soviany, într‑un ecou de lectură: „Scrie o poezie gravă și foarte interiorizată”. Mereu reținut și sobru, merge pe conținut de idei poetice, unde îl duce temperamentul introvertit. Încă tânărul gânditor trece de la filosofie la poezia filosofică sau la filosofie poetică, de pildă, îmbrăcarea naturii cu sinele sau prolegomenă la dans cu aripi. Cu tristețe gravă, ne anunță: „Ideea‑și prăbușea ideea”. O, dar nuntirea lui Orfeu cu Sophia e veche, dar la fel de tentantă.
Liviu Apetroaie se apropie de ce este complicat ca și cum ar fi simplu. Poezia nu‑i vorbă multă și proastă, limbajul simplu e cel mai expresiv. Și titlurile sunt simple: imorfee, omilie, învățătură, liman, zidirea, pâlpâire, drum… Iar întrebările sunt cele simple, eterne, esențiale, ale antropologiei: Ce suntem? Încotro ne ducem? Și‑mi vine‑n minte Am zărit lumina de Marin Sorescu: „Cum o mai duceți cu fericirea?/ Mulțumesc, nu‑mi răspundeți/ Nu am timp de răspunsuri/ Abia dacă am timp să pun întrebări”. Iar Liviu Apetroaie dă sfat către scriitor: „Nu/ sfâșia aerul cu răspunsuri/ întrebările‑s nenumărate”, ele cer înțelegere, nu ne‑înțelegere. Spus limpede: „În această lume nefericit vorbitoare”, Liviu Apetroaie e structural laconic. Scrie scurt și bine. Este o „uscăciune” a conceptelor, dacă vrei s‑o vezi ca Marin Mincu, dar, în jocul cu/ de litere, „contrasensualitatea” e cu dinadins: „Să vină din literă lume/ iar lumea să strige/ și de prin strigăt să‑i scrii”( răsărire).
„Aluviunile de lectură” (mulțumesc, Radu Voinescu!) nu sunt ascunse. Poetul are inimă și puls pentru clasici, altfel decât postmoderniștii. Liviu Apetroaie nu mizează pe postmodernism. Mai bine: postmodernismul a adus pericolul uniformizării. Mentorul prim e Cezar Ivănescu, de la care vine acel repetat „dumnezău”: „Ca să mă vază și pe mine/ dumnezău”. Și‑l vede: Dumnezeu e mereu prezent, peste tot. Și aici trebuie citat Meister Eckhart: „Cel care iubește Adevărul îl iubește pe Dumnezeu care se află în toate și îl descoperă pe Dumnezeu în tot”.
Mireasa fără corp e din Mihai Ursachi, la fel distihul: „N‑am cetit cartea, dar am scris‑o”. Debutul din 2000, la Editura Junimea, s‑a întâmplat odată cu debutul lui Emil Iordache. O învățătură importantă vine mergând pe drum cu Emil, prin Târgul Ieșilor, ca iubire și reprezentare: „Tu‑mi spuneai/ poemele se scriu/ în cuvinte de‑nțeles”. L‑a ascultat: Liviu scrie limpede, cu minte limpede. Alte urme ușor de depistat? Din Arghezi, pe fond negru: „Suflet ușor suit spre asfințire/ simțindu‑și ca un foc/ prelunga primenire// tu nu știai/ dar eu mă prea gândeam// zăcea lumina și orbeam” (litanie). Pictorii japonezi uzau de o sută de nuanțe de negru. După a suta, nu mai vedeau nimic de prea mult: orbeau. Din Nichita Stănescu: „Doi se ascunde după trei/ și mereu a‑ntâia se vrea după a doua” (din prea lumină). Și, ca să trecem dincolo de granițe, trebuie spus că Liviu Apetroaie, ca și unul dintre preferații săi, Ezra Pound, se rușinează (e vocabula lui Pound) de cuvintele decorative. Poetul ne minte frumos: „Despre orice scriu, dar nu și despre mine”. (identitate poetică) Îi pun la îndoială afirmația: poetul se scrie pe sine, cum altfel? Poate că își apără prin ascundere anume biografeme, devine precaut și discret, dar căutarea de sine e de o intensitate dramatică. Eu îl cred pe poetul Liviu Apetroaie, îl cred și pe Lucian Blaga: „Cuvintele sunt lacrimile celor/ care ar fi voit atât de mult/ să plângă și n‑au putut”.
Poezia sa e „poezie de stări”. Să vedem: stare de gară (într‑un „vehicul plin de suflet”, așteaptă: „să treacă trenul printr‑o gară moartă/ să mă cobor în altă soartă”). Continui să enumăr: stare de asfințit; stare de însingurare/ stare de destrămare; stare de celălalt („și peste toate de pământ/am pus/cel’lalt surâs” (efigie); stare de dumirire (sau nu), stare de ne‑dumirire; stare de cădere în cer (ca a doua lume?); stare de nemișcare; stare de des‑frunzire (o doamnă-ispită îl trece din primăvară‑n toamnă). Mai e și starea de iubire secretă și imprudentă (sau nu). Dar poetul e mereu lucid, așa cum i‑a spus Paul Valery: „Luciditatea, acest Eden arid”. Liviu Apetroaie evită fraza stufoasă. Dragostea are nevoie de cuvinte puține, nu de fraze sforăitoare, de sentimentalisme. Îi e suficientă și o „apo‑strofă”, atâta tot.
Să nu uit starea de „echinocț” și , mai ales, starea de duh (da, da, da!), doar cerul se sprijină pe Cuvântul dintâi. Moartea – o nimica toată. E ne‑cuvânt de ne‑chemat și de ne‑rostit. Mai e și starea când ceasurile se opresc și devin moi, ca‑n Dalí; starea de tristețe traversată singur, când pulberea cuvintelor îngălbenește hârtia sau starea de „prea absurd”, mai rea decât starea de amar.
Starea de metaforă‑concept i se potrivește lui Liviu Apetroaie cel mai bine, ca și starea noiciană de rotire/ rostire. Rotitor înseamnă viață, rostitor e datul, iar între rotire și rostire nu‑i decât o literă. Și așa ajungem la întrebarea ce conține poezia (de la grecescul poiein – a face). O răsuflare de vioară veche sau un strigăt pe hârtie? O fi făcută din altceva decât din starea de speranță în ne‑uitare? Răspunsul poetului: „Dar înțeleg…// Sau nu”. Numai că aici trebuie să te decizi, Liviu. Privind ne‑uitarea, nu‑i de rămas între da și nu. Și pentru că demersul său poetic, de cuprindere a lumii cu conștiență (uneori stranie), m‑a convins, îi urez lui Liviu Apetroaie să purceadă, repede, că nu‑i vreme, spre alt Da. Sau nu.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
