Conservatorismul, ca atitudine politică, presupune apărarea unei stări de fapt legitimate istoric. Prin urmare, nu poţi fi conservator dacă nu ai capacitatea de a constata o stare de fapt. Prin urmare, conservatorul nu apără idealuri şi principii scoase din pix, ci constată modul în care s‑a organizat, istoric, evolutiv, acreţionar, viaţa socială. Conservatorul nu e un om cu papion. Sau cu pipă. Sau cu buldog şi balon de cognac. Toate acestea pot fi ornamente ale conservatorului văzut, politic, manifest. Conservatorul nevăzut, cum ar fi marinarul breton sau ţăranul român din satele româneşti de odinioară sau meşteşugarul din târgurile româneşti de odinioară, nu avea papion, pipă, buldog şi nici balon de cognac. E, şi acesta, un fapt. Pe care orice conservator cumsecade trebuie să‑l constate.
Conservatorismul politic presupune, aşadar, constatarea cu glas tare a evidenţei confirmate istoric: nu a evidenţei jonglate într‑un videoclip acum, cu muzică pe fundal şi editare profesionistă, ci a evidenţei naturale.
De exemplu, oricâte videoclipuri s‑ar difuza în care găinile sunt făcute să înfulece sângeros vulpi sau, pentru cei de la oraş, în care porumbeii sunt arătaţi zburând cu pisica în cioc, cei care au constatat în mod natural, cotidian, banal, de‑a lungul timpului, cum stau lucrurile, ştiu că videoclipul nu are legătură cu realitatea. La fel stau lucrurile şi cu familia, de exemplu. Şi atunci conchidem că aceste videoclipuri, repetate la infinit, au misiunea: 1. De a naturaliza discursiv, la nivelul imaginarului, o viitoare inginerie socială/ animală şi 2. De a închide cercul minciunii de care vorbea bietul Soljeniţîn, cel mult detestat şi de sovieticii din Est, şi de sovieticii din Vest, şi de rusofobii de stânga (cei care consideră că ruşii barbari au compromis idealurile marxiste) şi de rusofobii de dreapta (cei care consideră că ruşii sunt o rasă inferioară care tocmai de aceea a îmbrăţişat comunismul).
Pornind de la obligativitatea constatării stării de fapt, ajungem la faptul constatării, mai întâi empirice, apoi sistematice, a modului în care lucrurile se leagă între ele. Pornind de la constatarea unei stări de fapt, putem ajunge, rămânând consecvenţi logic, la reconstituirea parţială a unui organism social. Pornind, asemenea stângii, de la o lozincă, adică de la un enunţ trunchiat mobilizator, nu putem ajunge decât la o înţelegere dadaistă a societăţii, la o înnodare de fraze care se bat cap în cap între ele şi cu realitatea. De obicei, dadaismul ideologic recurge apoi la forţă pentru a supune realitatea.
Prin urmare, ideea organicismului ne ţine departe de ideea dublului standard, atât de dragă în practică tocmai dadaiştilor progresişti care jonglează cu fraze mici şi concepte atât de mari, încât se substituie universului, încât realitatea nu mai încape de ele. Privirea conservatoare constată modul în care funcţionează, în genere, deci, fără dublu standard, lucrurile. Privirea progresistă vede prin lucruri, mai departe, înspre propria ei proiecţie: nu se pierde niciodată din vedere, nu se abandonează niciodată unei realităţi obiective. E o halucinaţie narcisistă.
Consiliul Europei a pus doi „experţi” să redacteze un raport intitulat „It’s not funny anymore. Far‑right extremists’ use of humour”/ „Nu mai e amuzant. Folosirea umorului de către extremiştii de extremă dreaptă”. Raportul îşi propune să analizeze şi să identifice moduri de a combate umorul „extremei drepte” sau al „dreptei autoritare” care se opune „societăţii deschise”. Autorii consideră că „umorul a devenit una din principalele arme folosite de mişcările extremiste pentru a submina societăţile deschise şi pentru a coborî barierele împotriva violenţei”. Mediul online a favorizat răspândirea ideilor extremiste cu ajutorul ironiei, „care a tulburat graniţele dintre glumă şi mesaj cu potenţial radicalizator”. Rezultatul este o „formă nihilistă de umor îndreptată împotriva minorităţilor etnice şi sexuale şi menit să inspire fantezii violente şi eventual chiar trecerea la acţiune”[1]. Asta ni se spune din start. În al doilea paragraf ni se spune că, iniţial, umorul a fost folosit, pe urmele activistului stângist Saul Alinsky, de stânga progresistă, pentru a „combate ideologiile extremiste”: „Varii campanii contra‑narative au folosit («deployed») umorul pentru a pune sub semnul întrebării autoritatea grupărilor extremiste şi a ridiculiza ambiţiile lor”.
Asta a fost. Şi era bine. Dar acum, atenţionează raportul, „extrema dreaptă” a încetat de a mai fi alcătuită din răgălăi cu frunte îngustă şi privire fixă şi a început să practice în comunităţi online un tip de umor „cinic menit a anestezia şi desenzitiviza aderenţii la folosirea violenţei”.
Bun, deci, atât timp cât umorul era folosit unidimensional, împotriva opoziţiei conservatoare/ religioase/ mic‑burgheze/ naţionale la atacurile stângii împotriva tradiţiei pentru a face loc instaurării societăţii deschise pe pământ, umorul era bun. Era terapeutic. Nu anestezia împotriva violenţei care urma. Nu pregătea intelectual/ psihologic/ cultural terenul pentru atacurile reale care urmau să vină.
Umorul din orice piesă de teatru sau film sau instalaţie anti‑creştină – de exemplu – e tămăduitor, vindecă. Umorul univoc e democratic. Umorul polivalent însă, spre deosebire de vaccin, e rău. Umorul de mai multe genuri (dacă mi se permite o glumă fără să fiu arestat) e totalitar.
Dar cine stabileşte ce e „dreapta autoritară” şi ce e umor bun, democratic? Cine e stăpânul definiţiilor şi al megafonului?
Raportul este emis în 2021 de Radicalisation Awareness Network, adică de o agenţie a Poliţiei UE (The RAN is funded by the EU Commission’s Internal Security Fund – Police[2]). Autorii sunt doi doctoranzi cu studii de ştiinţe politice.
Cu alte cuvinte, contribuind la bugetul UE, contribuim la finanţarea acestor politruci (RAN e înfiinţată în 2011) care ne spionează şi, probabil, ne vor vâna pentru că luăm în balon „idealurile societăţii deschise”.
Ce Voltaire?! Ce Rivarol?! Ce tradiţie ironică a confruntărilor dintre stânga şi dreapta, dintre progresişti şi conservatori?! Societatea deschisă e un lucru mortal de serios. Toleranţa se cere celebrată cu mâna la chipiul care ţine loc de creier. Dragostea e lucru mare şi în poziţie de drepţi. Şi cu diversitatea nu‑i de glumit.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] ran_ad‑hoc_pap_fre_humor_20210215_en.pdf (europa.eu)
[2] (About RAN | Migration and Home Affairs (europa.eu)
Mircea Platon
