Poemul lunii

GUNNAR EKELÖF (1907‑1968)

Gunnar Ekelöf este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți suedezi. Astăzi, atât poezia, cât și proza ​​sa sunt bine cunoscute și iubite de mulți cititori.

S‑a născut în 15 septembrie 1907 la Stockholm și a crescut într‑o familie burgheză care și‑a pierdut averea în criza economică din 1929‑1930. Tatăl său era agent de bursă. După ce a absolvit liceul în 1926, Ekelöf a studiat limbile orientale la Londra, apoi la Uppsala și muzica la Paris. Și‑a publicat primele creații în revistele Spektrum și Karavan.

Opera lui Gunnar Ekelöf face o legătură unică între generația veche și cea nouă din poezia suedeză. În scrierile sale de început poetul a fost profund influențat de suprarealiștii francezi, dar ulterior și‑a dezvoltat propriul stil poetic și a creat o dialectică a romantismului natural îndreptată spre om. Programul său este practic același cu al lui Proust și Joyce. Este umanismul elementar care unește oamenii; ideile, politica și religiile îi separă și generează ură și violență.

Ekelöf a rămas un înstrăinat toată viața tocmai pentru că iubea atât de mult omul. Ura viața și societatea burgheză, chiar dacă își avea rădăcinile în cultura burgheză. Pentru el a existat doar poezia și nu s‑a implicat politic decât o singură dată, când a fost atras și inspirat de o idee politică, la Paris, atunci când americanul Gary Davis și‑a ars pașaportul american și s‑a declarat cetățean mondial.

Ekelöf a scris o antologie numită De la Baudelaire la suprarealism, care a devenit ca o biblie pentru tinerii iubitori de literatură. Ekelöf a fost ales membru al Academiei Suedeze în 1958 și se spune că a pus piciorul în saloanele Academiei o singură dată, fiind foarte beat.

Potrivit lui, poezia este un instrument care extinde granițele conștiinței.

În opera sa se găsesc urme profunde ale călătoriilor sale în Italia, Grecia și Turcia. Modelele de gândire ale Antichității l‑au încântat și i s‑au potrivit atât de mult, încât se poate spune că înstrăinarea sa s‑a întins pe parcursul ultimilor două mii de ani.

Opera lui Gunnar Ekelöf cuprinde peste douăzeci de cărți. Primul său volum, Sent på jorden/ Târziu pe pământ, 1932, este influențat de tehnica suprarealiștilor. Nehotărârea, pendularea lui Ekelöf între misticism și raționalism este evidentă în lucrările sale ulterioare, și anume Färjesång/Cântecul feribotului, 1941, și Non Serviam, 1945.

Volumul En Mölna‑Elegi/O elegie la Mölna a fost publicat în mai multe versiuni în anii ‘40 și a devenit coloana principală a operei sale poetice. Volumul a început să prindă contur în gândurile lui Ekelöf într‑o zi de vară din 1940, când se afla în portul Mölna. Conținutul este format din imagini infinite în care istoria și amintirile sale pătrund și se interferează. Strountes (1955) este o operă fragmentară a prozei și poeziei sale.

În ultimii zece ani din viața sa, Ekelöf a lucrat la o trilogie în care poezia sa este puternic influențată de interesul pentru Orient și istoria Bizanțului. Cărțile din trilogie se numesc Diwan över Fursten av Emgion/Divan despre Principele de Emigon, 1965, Sagan om Fatumeh/Povestea despre Fatumeh, 1966, și Vägvisare till underjorden/Ghidul lumii interlope, 1967.

Gunnar Ekelöf moare în 16 martie 1968 la Sigtuna, în regiunea Stockholm. La cererea sa, cenușa poetului a fost împrăștiată peste râul Paktolos din Sardes (un oraș antic din Asia Mică, la ora actuală situat în vestul Turciei, la aproximativ 60 km est de Smyrna și 60 km sud‑est de Thyatira).
 

Gândesc

 

Mă gândesc la ce am abandonat,
mă gândesc la renunţare…

Noaptea profundă se adânceşte, totul este nemişcat:
Se aude lătratul unui câine din singurătatea depărtării.
O fereastră e luminată – focul veghează coliba…
O stea cade – a fost steaua toamnei!
Acum vara cea dalbă şi‑a retras mâna
şi‑a lăsat inelul de aur să cadă în iaz,
zălog pentru promisiunea unei alte ţări!
De‑aş putea să‑mi amintesc cuvântul uitat
şi să găsesc inelul cel auriu
atunci a mea ar fi vara pentru totdeauna…

Mă gândesc la ce am abandonat,
mă gândesc la renunţare…

 

Eu cred în omul singur

 

Eu cred în omul singur
în cel ce rătăceşte singur
care nu aleargă câineşte după miros
şi care nu fuge ca lupul de mireasma omului:
În acelaşi timp om şi anti‑om.

 

Cum să atingi comuniunea?

 

Fugi de drumul dinăuntru şi de cel de dinafară.
Ce este bou în alţii, e bou şi în tine.
Mergi pe drumul de jos şi pe cel dinăuntru:
Ceea ce este profund în tine este profund şi în alţii.
Greu să te obişnuieşti cu tine însuţi
Greu să te scapi de tine însuţi.

Cel ce o va face oricum nu va fi niciodată abandonat.
Cel ce o va face va deveni de‑a pururea solidar.
Abstractul este singurul practic în timp.

 

O lume e fiecare om

 

O lume e fiecare om, populată
de creaturi oarbe în revolte obscure
împotriva eului rege care le stăpâneşte.
În fiecare suflet sunt o mie de suflete captive
în fiecare lume sunt o mie de lumi ascunse
şi aceste lumi oarbe, inferioare,
sunt reale şi vii, deşi imature
la fel de sigur cum eu sunt real. Noi regii
şi prinţii din miile posibile dinăuntrul nostru
sunt ei înşişi supuşi, captivi într‑o vieţuitoare mai mare
din care eu şi fiinţa înţelegem la fel de puţin ca învingătorul nostru
din învingătorul lui. Din moartea şi dragostea lor
propriile noastre sentimente au primit culoare.

Ca atunci când un vapor cu aburi, uriaş, trece
departe, sub orizont, pluteşte
mat în lumina serii – şi nu ştim de el
până când un val răcoros ne ajunge pe plajă,
prima dată unul şi apoi altul şi mai multe
care lovesc şi clocotesc până când totul este
la fel ca şi‑nainte – şi totuşi diferit.

Aşa suntem cuprinşi noi, umbrele, de o îngrijorare bizară
când ceva ne spune că oamenii au călătorit,
şi că unii dintre ei au fost eliberaţi.

 

Euforie

 

Tu stai în grădină singur cu caietul,
un sendviş, clondirul şi pipa.
E noapte şi atâta linişte încât lumânarea
arde fără să pâlpâie
se reflectă pe masa de scânduri brute
şi se oglindeşte în clondir
şi pahar.

Bei o înghiţitură, muşti o bucată,
umpli cu tutun şi îţi aprinzi pipa.
Scrii un rând sau două, faci o pauză
şi cugeţi la razele roşiatice ale serii
care înaintează spre zori,
marea de hasmaţuchi sălbatic, verde şi alb
înspumat în obscuritatea nopţii de vară,
nici un fluture în jurul luminii, doar coruri de
ţânţari în stejar,
frunzele nemişcate spre cer…plopul şoptind
în acalmie
şi toată natura puternică prin dragoste şi moarte
în jurul tău.

Ca şi cum ar fi ultima seară înainte de o călătorie lungă, lungă:
Ai biletul în buzunar şi în sfârşit totul este împachetat.
Poţi să stai aşezat şi să simţi apropierea ţărilor îndepărtate,
simţi cum totul este în totul, în acelaşi timp sfârşit şi început,
simţi că aici şi acum sunt plecarea şi întoarcerea acasă,
simţi cum moartea şi viaţa sunt tari ca vinul în om!

Da, să fii una cu noaptea, una cu tine însuţi, cu flacăra lumânării
care te priveşte în ochi nemişcată, de nepătruns şi liniştită,
una cu plopul ce tremură şi foşneşte,
una cu grămada de flori ce se înclină afară din obscuritate şi

ascultă
la ceva ce îmi stătea pe limbă să spun, dar nu am spus niciodată,
ceva ce, chiar de‑aş fi putut, nu am vrut să trădez
şi clocoteşte în mine de cea mai curată fericire!
Flacăra creşte…E ca și cum florile s‑ar înghesui
mai aproape,
mai aproape şi mai aproape de lumină în sclipitoare puncte de curcubeu.
Plopul tremură şi cântă, roşeaţa serii se intensifică
şi tot ce‑a fost de nespus şi departe
este de nespus şi aproape.

Eu cânt despre singurul lucru ce împacă,
unicul practic, pentru toţi la fel.

 

Două poezii lăsate în urmă

 

„Linia țărmului este punctul de orgă.
Munții sunt melodia, mai întunecată sub apă.
Bărcile sunt tobe.”

Te așezi pe banca de sus
tot ce rămâne dintr‑un teatru
dispărut
cu o orchestră în ruine scufundată sub suprafața mării
sub tine marea, adâncimea verde‑maro
unde hidra dansează neobosită pe brațele caracatiței
(ruptura în suprafata apei)
și ca un miraj
picioarele în cizmele înalte
iar poala mantalelor
se leagănă în ritmul unei piese de teatru
fără ca trupurile și capetele să mai fie acolo.
Doar inelul de ulei din jurul soarelui sau al lunii
sclipirea de petrol a apusului
iar norii împrăștiați de vreme cu marginile zdrențuite
resturile tulburate de cutremurul
unei scene
în continuă schimbare, prin urmare
imposibil de reconstruit
Dar abisul este real

și înălțarea valurilor.

Traducere si prezentare de Dorina Brânduşa Landén

Total 0 Votes
0

Dorina Brânduşa Landén

Dorina Brânduşa Landén s-a născut în data de 9 iunie 1958 în Şoimuş, judeţul Hunedoara, România. Din anul 1994 este rezidentă în Suedia. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Redactor la Revista Itaca (Dublin, Irlanda), Revista Banchetul (România), Vector AVV ș.a. Debut cu poezie (Transilvania nr. 5, mai 1983). Înainte de 1989 publică în revistele Transilvania, Vatra, Luceafărul, România literară, Contemporanul, SLAST ș.a. După 1989 publică în revistele TribunaEuphorion, Cronica, Ardealul literar, Vatra Veche, Luceafărul, Pro Saeculum ș.a. Publică traduceri din limba suedeză în română din August Strindberg, Edith Södergran, Pär Lagerkvist, Dan Andersson, Tomas Tranströmer, Karin Boye, Gunnar Ekelöf.

Cărți de poezie: Vânzătorul de imagini (2010), La nord de sufletele voastre (2011), Judecata apei (2011), North of your souls (2012), Amurguri/ Sunsets”, ediţie bilingvă, româno-engleză (2015), Legenda Overlorzilor Timpului fără de Moarte şi a Chivotului de Aur, în limbile engleză, română si suedeză (2018),  judecata apei (2020), le jugement de l’eau (2020) ș.a.

Traduceri în suedeză: Ramiz Kuqi, Biblisk tystnad/ Tăcere biblică (2012), Nexhat Rexha, Samtal med skuggorna/ Convorbire cu umbrele (2012), Lulzim Tafa, Under månen sover tiderna/ Sub lună dorm timpurile (2012), Dumitru Ichim, Den vita tiden/ Timp alb  (2012), Horia Gârbea, Hur meddelas en seger/ Cum se anunţă o victorie (2013), Viorela Codreanu-Tiron, Den illusoriska gränsen/ Hotar  iluzoriu (2013), Exodus (2019) ș.a.

Premii literare pentru poezie şi proză: Premiul pentru poezie al Festivalului „Lucian Blaga” (1983), Premiul Fundatiei „Ion D. Sîrbu” pentru poezie (2012) pentru volumul Judecata apei; Premiul de Presă „Georgiana Voineagu” (2020) al Asociaţiei Femeilor Jurnaliste din România „Ariadna”.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button