Contemporanul » Noutăți editoriale » „România mai are posibilitatea să controleze fenomenul răspândirii virusului – ceea ce e… jos pălăria!”

„România mai are posibilitatea să controleze fenomenul răspândirii virusului – ceea ce e… jos pălăria!”

E vorba de un Sindrom Acut Respirator Sever. Virusul aferent – CoV‑2, deci, SARS – Coronavirus 2. Aceasta este denumirea virusului care bântuie pe pământ şi a cuprins aproape toată populaţia globului…

„Un antidot e o ştiinţă”

Mihaela Helmis: Atunci când ne uităm în jurul nostru şi vedem sau nu vedem aerul, nici nu ne dăm seama ce cuprinde, ce conţine, ce ne înconjoară, ce ne ţine în viaţă şi ce poate să ne fie nefast. De la un asemenea gând pe care, sigur, l‑aţi avut, ca mulţi dintre copiii curioşi, până la primul antidot la care aţi lucrat, era o cale lungă. Ce era acel antidot şi cum funcţionează, de fapt, lumea, cercetarea şi aplicarea practică?

Victor Voicu: Stimată doamnă, aţi evocat şi, deliberat, aţi pus în valoare o lume. Ce face omul care începe să se educe şi autoeduce ca să înţeleagă lumea, să înţeleagă ce e în jurul lui, să înţeleagă relaţiile cu ceea ce este în jurul lui, cu cele văzute şi nevăzute. Şi nu la modul neapărat mistic văzute şi nevăzute, ci la modul real. Noi trăim într‑o mare de agenţi, de entităţi cu viaţă sau fără viaţă, cu care într‑un fel sau altul convieţuim, coabităm. Cum? Aşa cum coabitează ele cu noi, adică supravieţuim. Măcar un timp. Deci, cu substanţe toxice, cu germeni, cu virusuri, cu insecte, cu animale mai mici sau mai mari, mai agresive sau mai puţin agresive, pe care, pe unele dintre ele, le domesticim şi le transformăm în prieteni extraordinari. Tot acest context trebuie înţeles bine şi uneori se cuvine, se impune să luăm măsuri, să ne apărăm. Referitor la substanţele chimice nu prea avem şcoală ca să ne ferim, pentru că mai întâi de toate trebuie să le înţelegem şi să le controlăm în aşa fel, încât să nu ajungem să ne omoare şi să distrugă speţa umană înainte de a conştientiza. Au fost explozii deliberate de bombe atomice, au fost accidente atomice, au fost accidente chimice, cu suferinţe mari şi mari pierderi umane; au fost accidente microbiologice, au fost scăpări de agenţi biologici de mare virulenţă. Toate aceste lucruri ne fac să credem şi să sperăm că putem să fim mai prudenţi, mai atenţi. Se face un antidot, în sens general, am spune. Un antidot e o ştiinţă, pentru că porneşte de la înţelegerea profundă a părţii celeilalte, a substanţei toxice, a felului în care ajunge să genereze răul, agresiunea asupra fiinţei umane, animale în general. În momentul în care ai înţeles intimitatea acelui mecanism fin, rafinat, te referi altfel la biologia omului, la celulă, la structurile de mare rafinament intracelulare. Să elaborezi un antidot înseamnă să faci un medicament. Ştiinţa de a face un medicament nu‑i la îndemâna oricui care se gândeşte să facă un medicament. Trebuie o şcoală, trebuie perseverenţă, e necesară şi intuiţia. Trebuie să ştii să lucrezi. Să lucrezi şi în laborator. Pe urmă să ajungi la faza umană, cu prudenţă, studiu şi cercetarea clinică. Toate acestea presupun etape depăşite cu succes, de dorit, până când autorităţile de profil, autorităţile naţionale, europene, mondiale, dau avizul de utilizare de către om. Utilizarea la om este o etapă uriaşă pentru un produs medicamentos şi pentru autorul lui, evident.

Şi antidotul acela la ce răspundea?

La o nevoie, pentru supravieţuire. Omul, spuneam, intră în contact cu substanţe toxice…

„Dacă scapă din rezervele deţinute de câteva mari puteri variola…”

În cazul meu sunt mai multe. Să vă dau ca exemplu unul care rămâne actual. În plan militar, pe segmentul acesta de apărare în care sunt implicate armele şi armatele. Ştiţi că există mijloacele nonconvenţionale care, sumate, prescurtate, se numesc CBRN, adică agresiuni chimice, biologice, radiologice şi nucleare, vedeţi, cu separare între radiologic şi nuclear. Antidotul pe care îl promiteam din ’72 şi s‑a obţinut un brevet de invenţie românesc – numai atât, pentru că era cvasisecret pe vremea aceea – era un antidot destinat intoxicaţiei cu organo‑fosforice, care se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, se întâmpla pe atunci; o mare parte dintre insecticide, mai ales în agricultură, erau compuşi organo‑fosforici. Din aceeaşi clasă fac parte şi toxicele de luptă, se numesc neuroparalitice, care există acum. Există mii şi zeci de mii de tone de substanţe de acest tip, depozitate de armatele marilor puteri. Care nu ştiu cum să le inactiveze. Problemă deloc simplă!

Există, deci, cunoaştere, aţi beneficiat, bineînţeles, de toate avantajele pe care le aducea microscopul şi cercetarea de dinaintea dvs., a venit o nevoie şi apoi intuiţia de a crea un… luptător contra unei agresiuni. În jurul nostru, spuneam, viaţa se manifestă în atât de multe feluri. Şi acum să ne apărăm înseamnă extrem de multe, înseamnă imunitate pentru corpul uman, pentru organismul uman, dar înseamnă, în egală măsură, şi am spus cuvântul deja, „măsură”. Până a ajunge la problemele pe care le creează virusurile, dvs. aţi dezvoltat o întreagă teorie legată de măsură, şi nu doar dvs.

De măsură… Măsura în toate?

Nu, măsura întru cele bune care pot să devină rele.

Exact. Întotdeauna sunt cele două feţe ale adevărului, ale faptelor, ale obiectelor, ale lucrurilor, ale fenomenelor. Chinezii zic yin‑yang, noi spunem mai simplu: pozitiv‑negativ, cald‑rece etc. Deci, cele două aspecte contradictorii aparent, fac o unitate, pentru că altfel n‑ar exista. Dacă n‑ar exista forţe de atracţie şi forţe de respingere, universul n‑ar mai sta într‑o stare dinamic stabilă, care este uluitoare, dar stă, funcţionează; universul mare, de fapt, e reprodus de universul atomului. Echilibrul e formidabil şi dă stabilitatea materiei şi energiei, evident, în spaţiu, în macro‑univers şi în micro‑univers. Viaţa, de fapt, este tocmai aşa făcută: plus‑minus, yin‑yang, pozitiv‑negativ, această contradicţie permite supravieţuirea, care numai aşa se produce. Există fenomene care menţin tensiunea arterială şi există fenomene care pot, într‑o anumită condiţie, să declanşeze hipertensiunea, şi atunci se produce dezechilibrul. Toate acestea trebuie bine înţelese şi controlate. Aşa e boala, aşa e şi sănătatea, echilibru înseamnă sănătate, înseamnă homeostazie, adică echilibrul proceselor şi menţinerea funcţiilor la anumite valori, în timp ce patologie înseamnă dezechilibru.

Şi dacă organismul uman, celula, funcţionează electric, să spunem, cu ajutorul sărurilor, sarea în exces provoacă hipertensiune şi atunci provoacă dezechilibrele. Am dat cel mai simplu exemplu posibil, pentru că fiecare substanţă la rândul ei poate să fie benefică şi apoi factorul cantitate să o facă rea, toxică…

Exact. Întotdeauna pornim de la valori, de la repere, de la clasici. Ei sunt oameni care au constituit repere valorice, au generat repere de gândire şi de evaluări în lumea ştiinţifică şi morală. Mă gândeam la marele Paracelsus – un om aparent contradictoriu, greu de suportat, foarte spontan, foarte deştept, foarte cult, greu de tolerat, era medic, alchimist, terapeut etc. – care acum circa 500 de ani spunea că „toate substanţele sunt toxice, nu e niciuna care să nu fie toxică, numai doza, de fapt, zicea el cantitatea diferenţiază un element toxic de un remediu”, adică de un medicament. Nu se poate adevăr axiomatic mai bine spus, este perfect, nici nu trebuie mai mult. Nec plus ultra. Cine înţelege asta, porneşte de aici, dar trebuie să înţeleagă principiul şi să‑l accepte. Toate substanţele pot deveni medicamente, dacă le găseşti rolul în terapie, în vindecare.

Şi atunci, cunoaşterea umană este dusă din ce în ce mai departe. Şi asistăm la cercetări care adesea devin contradictorii şi la sfaturi care, în urma acestora, ne induc în eroare, încât nu mai ştim în ce fel să ne orientăm. În această situaţie în care ne aflăm acum, cu experienţa virusurilor, cu experienţa celor mai problematice dintre virusuri, care au stârnit cercetarea şi s‑au găsit soluţii, ne aflăm acum într‑un moment de impas: variola, ebola, rabia, şi‑au găsit antidotul, şi‑au găsit rezolvarea, pe de o parte. Pe de altă parte, ce se petrece acum, cu acest virus nou care a suferit o mutaţie şi care dă omenirii atâta bătaie de cap?

Cred că vă referiţi la epidemia de coronavirus. Coronavirusul nu e o noutate, e o familie de virusuri, mi se pare ce‑i mai mari, constituit din ARN, adică acid ribonucleic, e o ciudăţenie, pentru că noi sigur că avem cele două tipuri de acizi nucleici, dar… ARN‑ul să genereze entităţi, ca în cazul virusurilor, e o minune a naturii, a creaţiei, nu e o glumă. Aţi vorbit de viroze. Aţi evocat variola, care e una dintre cele mai agresive viroze, şi faptul că s‑a eradicat e un uriaş câştig. Dacă scapă din rezervele deţinute de câteva mari puteri variola… S‑a păstrat, normal, e bine să se păstreze. Generaţiile noastre au fost vaccinate, generaţiile ulterioare n‑au mai fost vaccinate datorită eradicării. Uşor‑uşor, acest rezervor de imunitate antivariolic s‑a diminuat şi, desigur, în cazul folosirii variolei, riscul ar fi imens. Sper că Dumnezeu dă înţelepciune oamenilor, dar nu se întâmplă întotdeauna! Aici este problema. De aceea facem apel la înţelepciune şi în contextul actual. Lipsa de înţelepciune, panica, agresivitatea, pierderea iubirii faţă de aproapele tău provoacă dezastre. De aceea Creştinismul ne educă de vreo două mii de ani. Dar pierdem, pentru că ne‑a intrat în cap ateismul, ne‑a intrat în cap lupta cu religia, lupta cu familia, lupta cu valorile noastre de secole cultivate şi respectate. Atenţie mare, să nu derapăm! Refuz să‑mi imaginez!

Cine ne credem, de suntem convinşi că putem face tabula rasa civilizaţia umană multimilenară?

„E o ciudăţenie virusul, e ca o fiinţă!”

Faceţi apel sau ne sugeraţi că cineva, cândva, ar putea să folosească acest virus ca pe o armă biologică?! Nu e prima oară când se formulează această ipoteză. Ne gândim şi sperăm la înţelepciunea celor care deţin acest potenţial negativ, să nu‑l folosească niciodată. Câte asemenea „năzbâtii” a reuşit omenirea să ţină sub control, să descopere şi să păstreze în laboratoare? Pentru că se spune că următoarele confruntări, conflagraţii, dacă vor exista, nu vor fi cu arme de foc, ci vor fi… subtile.

Neconvenţionale. Sigur că s‑ar putea discuta mult, v‑am spus că agenţii nonconvenţionali sunt armele chimice, biologice, radiologice şi nucleare. Cele radiologice sunt constituite din reziduuri radioactive care poluează; şi poluează pe termen mediu şi lung în mod catastrofal pentru fiinţe, în comparaţie cu armele nucleare, pentru că sunt mai uşor de disimulat, mai greu de identificat. Trebuie să fii pregătit pentru asta, trebuie să ai structuri umane organizate, laboratoare, specialişti pentru domeniile chimic şi biologic. Biologicul e mai perfid, biologicul nu doare, nu miroase… Virusurile n‑au capacitatea de a se revela decât prin boală. Şi e prea târziu uneori. Sigur că n‑o să ajungem acum să dezvoltăm nişte scenarii potenţiale. Ce se poate spune e că în timp, în istoria umanităţii, în istoria recentă, există accidente cu acest tip de… arme: cu antrax la New York, cu antrax pierdut prin Sverdlovsk, pe vremea Uniunii Sovietice, când s‑au impus diferite măsuri, inclusiv să se spele acoperişurile caselor şi să fie spălat tot oraşul cu antiseptice. Accidente aparente… A fost o epidemie de tularemie în Kosovo, o epidemie foarte suspectă, dar se pare că a fost un accident generat de un context: se înmulţiseră şobolanii care se adăposteau prin dărâmăturile războiului. Se întâmplă nişte lucruri îngrijorătoare uneori.

Revenind la Coronavirus. Coronavirusul e, cum spuneam, un virus cunoscut prin nişte episoade epidemice, epidemii de SARS. Deci, Sindromul Acut Respirator Sever. A mai fost unul: MERS, Middle East, prin Arabia Saudită, tot o epidemie de viroză similară, în care sindromul pulmonar este extrem de agresiv, e o pneumonie interstiţială care dă o insuficienţă respiratorie greu de controlat terapeutic. În asemenea circumstanţe e greu de menţinut viaţa. Noroc că proporţia dintre cei bolnavi şi cei sănătoşi e „relativ mică”. Nu e mică în cazul SARS‑ului. Şi aş vrea să atrag atenţia că, ştiinţific vorbind, mă refer la cei din domeniu, la virusologi, cu o comisie de taxonomie m‑am verificat: acest Coronavirus 2019, „Noul Coronavirus” cum i s‑a spus la început, se numeşte acum, după noua denumire, SARS‑CoV2 . Aşadar, cum am spus, e vorba de un Sindrom Acut Respirator Sever şi de virusul aferent – CoV‑2, deci, SARS – Coronavirus 2. Aceasta este denumirea virusului care bântuie acum pe Pământ şi a cuprins aproape toată populaţia globului, în sensul că suntem ameninţaţi de pandemie. Italia este un exemplu extrem de dramatic, care mă impresionează profund, pentru că iubesc Italia, mă afectează moral şi psihic. Iată cum pierzi controlul unei epidemii. Cum faci să controlezi o astfel de epidemie, când n‑ai „antidotul”? Adică n‑ai vaccinul, n‑ai medicamentul antiviral, specific, deşi e ceva – discutăm subiectul pe scurt – şi n‑ai luat măsuri! Asta este problema crucială: să împiedici dispersia, împrăştierea, contagiunea, creşterea epidemiei. Pentru că…

Cine a pierdut controlul?

Societatea. Lumea. Omul, oamenii. Oamenii au pierdut controlul. Cine să piardă?

Oamenii de ştiinţă… cred că şi‑au spus părerea!

Oamenii de ştiinţă, organizatorii responsabili, statul, structurile responsabile, sistemul sanitar naţional, Sistemul Naţional de Sănătate Publică – aşa se numeşte, atenţie! Sănătate Publică – Sistem Naţional de Sănătate Publică. E o instituţie a statului, e responsabilitatea statului! Statul trebuie să fie puternic, responsabil, profesionist, dotat cu mijloace, cu tot ce trebuie.

În punctul în care se cerceta această mutaţie pe virusul cunoscut Corona, ce credeţi că s‑a întâmplat?

Există mai multe materiale pe acest segment. Se pare că în noiembrie s‑a produs… Spun acest adevăr mai multe documente… a declarat că este un pericol înalt de epidemie, deci, de pandemie, cu consecinţe grave. Schimbările de material genetic între virusuri pot fi, sunt spontane. Şi s‑au descris astfel de grupuri de cercetători. Probabil că s‑a produs o mutaţie care a generat – aici e ceea ce trebuie înţeles! – consecinţele. Acest virus era agresiv şi avea ca ţintă animalele. A pornit de la liliac şi a înregistrat o mutaţie de 2‑4 aminoacizi din glicoproteina coroana care are capacitatea, are caracteristica, are proprietăţile necesare (se numeşte „domeniu de legare”) de a se lega de membrana gazdei, membrana celulelor noastre, mai ales din plămân. Virusul se leagă de un receptor pe care‑l cunoaştem – se foloseşte şi la medicamente antihipertensive –, se leagă, aşadar, de acel receptor, iar celula îl tratează ca şi cum l‑ar recunoaşte! Şi îl incorporează. Se numeşte endocitoză; se duce în celulă şi apoi îşi face programul. Transferă mesajul genetic la genomul celular şi începe producţia de ARN viral.

Deci, este un fel de viaţă.

O viaţă care trăieşte pe seama celulei noastre.

Un parazit…

În celulă… pe care o omoară. Se produce apoptoza (moartea celulară): virusurile scapă în mediu şi atacă alte celule. Şi iată cum s‑a produs invazia plămânului. Pe scurt, dar… e corect din punctul de vedere al fazelor, simplificate, evident.

Deci, dacă mecanismul este cunoscut, ce anume scapă? Ce e necunoscut până la găsirea antidotului, a vaccinului?

Vaccinul, tot simplificând, înseamnă să iei o componentă vitală, o ţintă care să aibă proprietăţi imunogene, să faci anticorpi pe care, în momentul când îl administrezi, să ucidă virusul, să ducă la acea ţintă fără de care nu poate „supravieţui”. E o ciudăţenie virusul, e ca o fiinţă! Cum sunt şi alţi viruşi, ciudăţenii, dar aşa e viaţa, e complexă. Noi trebuie s‑o înţelegem. Noi ne mirăm, dar trebuie s‑o înţelegem. Putem să ne mirăm cât vrem, dar dacă n‑o înţelegem, e catastrofă! O ţintă vitală identificată de om devine suport pentru un vaccin care va genera vindecarea, cu condiţia să fie tolerabil de gazdă, de noi, de macroorganism. De aceea e greu de făcut un vaccin, nu e deloc simplu… Trebuie să nu fie toxic pentru om. E un concept acesta, care se numeşte inocuitate. Mai modern, siguranţă. Medicamentele trebuie întâi să le tolerez eu, să nu mă omoare înainte de a omorî virusul. Se poate face vaccin şi se lucrează la asta. Şi o să fie un succes. Dar până atunci noi trebuie să ne controlăm altfel. Şi singura metodă, singurul mijloc eficient e prevenţia chiar în condiţii ideale, prevenţia rămâne prioritară.

„O realitate ştiinţifică”

 Până la prevenţie sau ţinând‑o tot timpul în gând, atunci când se descrie acest virus se spune despre el că ar avea şi caracteristici ale unui alt virus care ducea la imunodeficienţă, mă refer la HIV‑SIDA.

Da, e corect ce aţi găsit în literatură. Există această discuţie. De altfel, şi HIV‑SIDA a produs mari discuţii la vremea respectivă, privind contagiozitatea la om, după care au apărut anti‑retro‑virale. Categoria anti‑HIV‑SIDA acum se numeşte anti‑retro‑virale şi sunt eficiente. HIV‑SIDA nu e o boală uşor de tratat şi de vindecat. Problema este că acum avem de a face cu o secvenţă în coronavirus – sunt discuţii la nivel de autorităţi oficiale – de doi aminoacizi într‑o glicoproteină care, spuneam, generează acel domeniu de legare cu celula gazdă. Un grup de cercetători – au şi publicat, apoi au retras lucrarea – vorbesc de o secvenţă de patru. În cazul coronavirusului‑vedetă există o similitudine ciudată cu HIV‑SIDA. Dar asta e o chestiune pe care, dacă o discutăm, ne încurcăm în speculaţii. Este o realitate ştiinţifică. Schimburile acestea de material genetic sunt potenţial posibile. Ce e important este că această schimbare, această mutaţie – toată lumea o recunoaşte – a lărgit spectrul gazdelor, incluzând omul. Aici este problema. Aici avem o problemă de înţeles. De fapt, constatăm că afinitatea şi virulenţa pentru om e reală, intensă, puternică, contagiozitatea este mare. E proporţia următoare: un contaminat contaminează 2‑3 oameni. Şi trebuie să scădem acest impact măcar la unu: unu‑unu, unu‑unu. Dacă se multiplică – geometric. Imaginaţi‑vă ce se întâmplă!

Ajungem la tabla de şah şi la bobul de orez devenit munte!

Multiplicarea cu 2‑3 în progresie geometrică! Se numeşte creştere logaritmică! Brusc te trezeşti la 64, la 128, de la 1. Un contaminat face alţi contaminaţi ş.a.m.d. Problema este să înţelegem. Dacă nu înţelegem şi nu ne supunem regulilor… Aici e problema. Grupurile de populaţie sunt foarte neomogene: ca minte, ca educaţie, comportamente, capacitatea de a se supune, inteligenţă… Ce înseamnă inteligenţă? Adecvarea la obiect. Domnule, trebuie să te supui la această situaţie nu pentru că „vreau eu”, tu îţi impui aceasta, dacă vrei să trăim. Dacă nu, murim cu toţii. Această „supunere” la reguli este obligatorie acum. Lumea trebuie să înţeleagă că nu e o joacă a unor autorităţi sau a unor doctori. Atragem atenţia că este un risc. România mai are posibilitatea să controleze fenomenul răspândirii virusului. Ceea ce e… „jos pălăria!” E frumos! S‑au luat măsuri bune. Probleme consolidate. Avem o echipă de medici responsabilă şi puternică; sunt profesionişti performanţi. Să încercăm. Atenţie, ştiţi că am rămas fără 30.000 de medici. E un deficit de resursă umană, dar facem faţă!

Ne situăm în punctul în care ştim până aproape de limită toate mecanismele acestea celulare şi de funcţionare ale întâlnirii între catenele libere şi inserţia pe materialul organic celular uman şi ne imaginăm ce se întâmplă în plămânii celui care, din păcate, o păţeşte, se infectează. Drumul înapoi spre însănătoşire, cum credeţi că se poate face?

În primul rând, trebuie să stopezi multiplicarea virală, pentru că multiplicarea virală presupune distrugerea de ţesut pulmonar şi ajungi să nu mai ai capacitatea de schimburi gazoase la nivelul plămânului, oxigenul nu se mai dizolvă în sânge şi nu mai e transportat de hemoglobină, ţesuturile nu mai sunt oxigenate, mori. Şi murim. Asta este! Trebuie stopat procesul şi cu mijloace de protezare, cu administrarea de oxigen etc. Dacă mai rămâne un minim de ţesut respirator, de alveole pulmonare sănătoase, încă e bine. Dar dacă nu mai are deloc, am spus ce se înţelege şi nu vreau să mai repet, pentru că nu‑mi place. Să stopezi procesul de multiplicare virală şi de distrugere tisulară, după care începe refacerea. Nu ştiu cu ce sechele rămâne individul. Fiecare are destinul lui. Suntem unicate. Suntem unicate!

Se spune că plămânii pot să rămână, cu un coeficient anume, taraţi pentru tot restul vieţii după o asemenea agresiune.

Şi eu sunt convins de asta. E greu să ne aşeptăm la „restitutio in integrum” sau „ad integrum”. Punctele în care se inserează aceste microorganisme, probabil, vor fi lezate prin vindecare pe tot restul vieţii. Adică se vindecă cu sechele. Ţesutul pulmonar se vindecă cu sechele. Poate greşesc.

 

„Să controlăm o perioadă de câteva luni acest eveniment epidemic extrem de grav, pandemic”

Pe scurt aşa este. Dar tot trebuie să mă întorc la specialitatea dvs., la felul în care aţi simţit că se mişcă această lume nevăzută. Ce credeţi, chiar s‑a putut produce această mutaţie între două animale şi să treacă într‑un anume fel la om? Credeţi că era făcută o cercetare, să spun şi hibridare, să introduc în discuţie un cuvânt nou, care să producă această mutaţie şi să fi scăpat în vreun fel din laboratoare? Care e părerea dvs. profesională?

N‑aş vrea să trec la speculaţii, pentru că fiecare speculaţie presupune şi iresponsabilitate. Să lăsăm lumea ştiinţifică să‑şi facă datoria… Eu am încredere în onestitatea oamenilor de ştiinţă. Am încredere în faptul că adevărul se va cunoaşte până la urmă, deşi sunt şi „realităţi” – între ghilimele – pe care omenirea le‑a identificat greu ca geneză şi ca origine. Cum au fost create anumite situaţii şi cine le‑a generat? Situaţia este următoarea: acest virus a căpătat afinitate, specificitate pentru speţa umană. Virusurile sunt, de obicei, specii specifice, sunt zoonoze. Au fost, acum nu mai sunt. Virusul şi‑a lărgit aria de agresiune virală, a căpătat virulenţă şi merge şi la om. Încât rămânem deocamdată la această problemă, la acest mod de abordare: s‑a produs o mutaţie în noiembrie anul trecut. Ce ştim este că sursa ar fi liliecii. Creşterea virulenţei, evident, apare printr‑o mutaţie. Sunt cunoscute mutaţiile la viroză sau schimburile de materiale genetice între specimene, între entităţi virale. În orice caz, această virulenţă este destul de manifestă. Şi contagiozitatea se manifestă prin transfer direct de la om la om prin tuse, strănut, picături, contact direct, contaminarea obiectelor, deşi virusul este sensibil la ultraviolete, la căldură, la substanţe antiseptice, inclusiv la alcool. S‑a tot zis că nu e sensibil la alcool! Ba e sensibil la alcool. Dar trebuie să faci ce trebuie! La etanol, la substanţe clorigene. Nu e sensibil la clorhexidină. Clorhexidina este un antiseptic banal, care uite că nu e eficient. La acid peroxiacetic şi alţi peroxizi e sensibil. Problema este să te speli bine, să foloseşti antiseptice. Problema este să trecem de acest eveniment, pentru că apariţia acelui vaccin şi o serie de substanţe anti‑retro‑virale îşi fac efectul. Am văzut un articol. Colegii mei, infecţioniştii, folosesc deja clorochinul – un antimalaric vechi, relativ vechi, care are eficienţă în tratament. El este şi antiinflamatoriu. Apare, iarăşi, în discuţie încă un antiviral foarte eficient, s‑a folosit la ebola, în stadiul de evaluare şi de încheiere a evaluării pentru coronavirus. Suntem optimişti. Problema este să controlăm o perioadă de câteva luni acest eveniment epidemic extrem de grav, pandemic.

Factorul virus se poate descrie aproape complet până într‑un punct. Factorul uman însă reacţionează la rândul lui într‑un fel cu totul neaşteptat. Asistăm la nişte manifestări care, poate, prin specialitatea dvs., ar putea să fie tratate. Psihofarmacologia ar putea să‑i ajute pe cei care tratează persoane cu manifestări aberante atunci când s‑au îmbolnăvit?

Sigur, e interesant. Uneori, asta facem, sigur, într‑un context însă foarte bine definit. Libertatea este un dar. Omul este născut liber. Dar într‑o societate organizată şi în care vorbim de o populaţie foarte eterogenă, libertatea are caracteristici definite. Spuneau clasicii că „libertatea mea sfârşeşte unde începe libertatea ta”. Trebuie să conştientizăm că nu ne putem permite, în momentul în care am luat contact cu un pacient cu o astfel de boală şi avem şansa să ne fi molipsit, să ne comportăm iresponsabil şi să zicem „ce importanţă are?, eu fac ce vreau, merg unde vreau” etc. Există un anumit grad responsabilitate şi de etică, obligatoriu! Morala este esenţială în comportamentul faţă de aproapele tău. Educaţia şi respectul referenţialului, a reperelor, ne dau măsura în toate.

Dar atunci când răspândesc deliberat şi ştiu că sunt afectaţi…

E crimă, e penal. În astfel de situaţii nu prea ai ce să faci…

E penal, dar vorbim despre oameni care poate nu acceptă, sau acceptă cu mare greutate că au păţit‑o ei. Şi atunci care e mecanismul psihologic care se produce într‑o asemenea persoană?

Ar trebui să se adreseze unui specialist. Să ştiţi că omul cu tulburări psihice grave nu conştientizează, nu se duce singur la doctor. Nu zice „domnule, eu nu sunt întreg la cap, eu sunt, iertaţi‑mă, puţin nebun! Nu poţi să mă tratezi?”. Nu există aşa ceva. Dacă omul spune aşa, să ştiţi că el are alt tip de tulburare. Dacă el conştientizează că a luat‑o razna şi se duce şi cere ajutorul medicului, e bine. Dar nu se întâmplă asta, se întâmplă extrem de rar.

Şi atunci ar exista ceva ca o tabletă magică pe care aţi recomanda‑o ca suport în asemenea tratamente, pentru a scăpa de starea virală, corono‑virală?

Tratamente pentru coronavirus avem. Pentru tulburările comportamentale aferente, însă, nu prea avem tratament. Nu avem tableta magică, pentru că… tratamentul se face cu acordul pacientului, iar în cazul în care pacientul este agresiv, se recurge la forţa publică. Şi putem lua măsuri drastice, pentru că un iresponsabil face rău celor din jur. Face rău direct, manifestă o agresivitate directă, fizică. Atunci e altceva.

Bine, ne rămâne să‑l izolăm şi mai drastic un asemenea caz? Din fericire, nu sunt toate aşa.

În astfel de cazuri înseamnă că se recurge la forţa publică. Simplu. De aia există starea de urgenţă. Stare de urgenţă înseamnă să recurgi la forţa publică pentru aplicarea măsurilor de prevenire a răspândirii epidemiei, creşterii contagiozităţii prin lipsă de disciplină în comportament.

Nu cred că sunt singura care s‑a întâlnit cu o persoană, în cazul concret un băiat, bărbat spre 30 de ani, care a folosit fereastra autobuzului pe post de batistă, a strănutat, a împroşcat acolo, şi apoi a împroşcat spre tot autobuzul, să se îmbolnăvească toţi. Este foarte complicat, probabil, să ai un echilibru între simţul civic şi autoapărare. Omul se întreabă: cobor cu el şi chem poliţia sau Direcţia de Sănătate Publică?, nu mă îmbolnăvesc mai tare dacă rămân cu el decât dacă plec din locul în care a făcut‑o? Ce fel de mecanisme funcţionează?

În mod normal, sigur, mă întrebaţi care‑i calea concretă de a reacţiona într‑o astfel de situaţie? Şi aveţi dreptate. Calea corectă ar fi intervenţia imediată a forţelor de ordine. Să facem ordine. Un astfel de personaj trebuie reţinut de forţele de ordine, care sunt la rândul lor protejate, şi supus consecinţelor legii. Pentru că acest act este un act criminal. Să contaminezi 30 de oameni care vor contamina înmulţit cu 2,2 în prima fază. Şi să ne imaginăm ce urmează. Înseamnă zeci, sute şi mii de oameni, înseamnă o acţiune criminală împotriva societăţii omeneşti, în cazul de faţă a celei româneşti.

Ştiind atâtea lucruri despre toate aceste mecanisme, cum aţi aplicat asupra dvs. comportamente care să vă întărească imunitatea naturală? Mecanisme care să vă apere de agresiuni de toate felurile ale mediului extern… De fapt, care e comportamentul dvs., în afară de hrană, odihnă şi program riguros la locul de muncă?

Sunt un individ care cred că mă autoevaluez, sunt un tip destul de exigent cu mine însumi, sunt disciplinat. Am şi ceva educaţie de medic militar. Medicina este un domeniu în care dacă n‑ai ordine, coerenţă şi un comportament, şi în gândire, nu prea ai şanse să ai rezultate. Pornesc de la principiul: măsura în toate. Adică odihnă la timp, hrană cât trebuie, nu în exces, orice e omenesc nu mi‑e străin, dar am măsură în toate. Aici este, de fapt, marea calitate a educaţiei individului: să reuşeşti să te stăpâneşti, să‑ţi impui nişte reflexe… ca la înot. Înotul e greu la început, pe urmă vine de la sine în momentul când se automatizează, intră în comportamentul tău faţă de apă şi mişcările devin armonioase, fără efort. Aşa e şi comportamentul faţă de viaţă, faţă de mâncare, faţă de băutură, faţă de excese. Ia‑ţi măsuri să te obişnuieşti cu cât trebuie. Quantum satis, zic doctori când scriu reţete. Quantum satis!

Luaţi vitamine, luaţi multiminerale?

Atunci când trebuie, în raport cu vârsta. De exemplu, vitamina D3 trebuie luată la vârsta mea mai „matură”. N‑am zis bătrână! Vitamina C e bună… Aceste vitamine, de fapt, interferă. Pe lângă mecanismele specifice, vitamina C e antioxidantă, facilitează procesul de edificare a imunităţii. Sistemul imun, extrem de subtil, poate fi modulat. Stimularea e o chestie care merge şi nu merge, în anumite limite. Sistemul imun nu e o domeniu ca musculatura, ca atunci când te duci la sală, faci sport, cresc muşchii şi creşte capacitatea de a ridica greutăţi. Sistemul imunitar reacţionează foarte subtil. Poate fi modulat. Când e scăzut poate fi modulat spre normal. Excesul de acţiuni decât în condiţii speciale în domeniul sistemului imun nu e bun. Nu e bine să umblăm prea mult la el. Lucrurile sunt puţin mai complicate. Sunt boli autoimune, de exemplu… Trebuie să ne gândim bine.

Să nu dăm antiinflamatoare în infecţia cu coronavirus. Evident că nu dai curent corticoizi, dar antiinflamatoare nonsteroidiene poţi să dai! Dar corticoizi nu, oricum sunt imunosupersoare! Se administrează în contexte clinice bine definite. Puţină carte şi nu mai facem afirmaţii agitate! Vitamina C – ce să ai cu ea? Nu e rea. Numai că trebuie nişte vitamine care să se absoarbă bine, cu eliberare lentă. Recurge şi la forme farmaceutice specializate sau se administrează injectabil în condiţii critice. Sunt nişte aspecte, probleme pe care doctorii le ştiu. Discuţia publică devine puţin exagerată prin faptul că nu poţi să intri în detalii şi rămâne în coadă de peşte. Rămâne nelămurită problema. „Alcoolul nu prea e bun”. Ba alcoolul e bun. Alcoolul etilic 70% e antiviral. Omoară virusul fie că e pe mâini sau în anumite locuri.

Şi ajungem din nou la măsură în toate, chiar şi în preluarea informaţiilor.

Absolut!

Vă mulţumim pentru eleganţa cu care ne‑aţi purtat printre întrebările pe care ni le punem în această perioadă, cu speranţa pe care aţi mărturisit‑o tot timpul, că se va găsi antidotul.

Da, fără îndoială! Cred în ştiinţa şi în valorile ei morale. Eu cred în români. Românii sunt deştepţi, iar când sunt educaţi, sunt performanţi. Şi le doresc sincer să aibă un frumos succes în activitatea antiepidemică.

17 martie 2020

Victor Voicu – Ales membru corespondent din străinătate al Academiei Naţionale Franceze de Medicină, academicianul Victor Voicu este medic farmacolog, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale din Academia Română şi, pentru a doua oară, secretar general al Academiei Române. În aprilie 2018 a fost ales de Adunarea generală vicepreşedinte al Academiei Române. Alegerea acad. Victor Voicu în Academia Naţională Franceză de Medicină vine să încununeze o carieră profesională de excepţie, de medic farmacolog. Astfel a fost recunoscută contribuţia sa în dezvoltarea şcolii româneşti de farmacologie, precum şi implicarea în viaţa academică medicală din ţară şi din străinătate. Cu prilejul acestei ceremonii, acad. Victor Voicu a omagiat şcoala românească de medicină şi a recunoscut statutul de model al ştiinţelor medicale franceze: „Este o onoare pentru mine ca om, ca om de ştiinţă, ca medic, ca reprezentant al şcolii medicale româneşti, este o onoare această recunoaştere. Şcoala medicală franceză a stat la originile formării şcolii medicale româneşti aproape două secole. Carol Davila a înfiinţat învăţământul medical superior românesc în 1857. Deci, e vorba de aproape 200 de ani. Marile şcoli pe specialităţi s‑au format tot în Franţa, bacteriologia, virusologia, neurologia şi altele, toate s‑au fomat în marile clinici. Mulţi dintre cei care sunt performanţi în medicina românească sunt formaţi în Franţa. Noi avem o mare recunoştinţă pentru şcoala medicală franceză şi, implicit, onoarea care ni se acordă este un semn că sunt apreciaţi cei care s-au format în aceşti ani. De acum încolo, voi munci în continuare cât mă va lăsa Creatorul”.

Academicianul Victor Voicu este doctor în medicină, membru corespondent al Academiei Române din 1991 şi titular din 2001. Este profesor universitar de Farmacologie Clinică, Toxicologie şi Psihofarmacologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi Preşedintele Societăţii Române de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică. E membru al Federaţiei Internaţionale de Ştiinţe Farmaceutice, al Colegiului European de Neuropsihofarmacologie, al Societăţii Americane de Chimie, al Colegiului American de Farmacologie Clinică. În 2005 a primit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii „Ovidius” din Constanţa şi al Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad. A făcut cercetări ştiinţifice în domeniile compuşilor organofosforici şi antidotismului acestora, farmacologia radioprotectorilor chimici, farmacologia experimentală şi clinică a antihipertensivelor şi antiaritmicelor, psihofarmacologia psihotomimeticelor şi drogurilor de abuz. Este coordonator de studii de bioechivalenţă şi studii clinice de fază I. Academicianul Victor Voicu este autorul a peste 20 de volume monografice, 300 de lucrări ştiinţifice publicate şi comunicate şi deţine aproape 30 de brevete de invenţie naţionale şi europene. În 2019 a coordonat în calitate de editor, alături de alţi trei colegi prestigioşi, o monografie publicată în prestigioasa editură Springer Nature, intitulată „Hypertension and heart failure”.

În data de 1 decembrie 2017, de Ziua Naţională a României, acad. Victor Voicu a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Comandor, în semn de „înaltă apreciere pentru prodigioasa carieră academică, reprezentând excelenţa ştiinţifică şi culturală românească, pentru promovarea imaginii ţării noastre în mediile ştiinţifice internaţionale”.

Mihaela Helmis în dialog cu Victor Voicu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Victor Voicu

Victor Voicu – Ales membru‑corespondent din străinătate al Academiei Naţionale Franceze de Medicină, academicianul Victor Voicu este medic farmacolog, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale din Academia Română şi, pen­tru a doua oară, secretar general al Academiei Române. În aprilie [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest