Contemporanul » Modele » Noul Moise

Noul Moise

Mult mai bine raportat la spaţiul şi contextul istoric se arată Cornel Ungureanu într-⁠o carte de veritabil istoric literar: Proza românească de azi (1985). Este cea mai apropiată interpretare a fenomenului D.R. Popescu de spiritul eseului eliadesc din 1953, cu extindere la întreaga generaţie (inclusiv a „cincizeciştilor” Marin Preda, Eugen Barbu), dar şi la spaţiul tuturor literaturilor aflate sub ocupaţie sovietică.

Cel de al doilea volum, Podul de gheaţă, i se prezintă total autonom faţă de primul, în ciuda faptului că reapar câteva Theo-Dumitru-Radi-Popescu-afispersonaje. Eliberându-⁠se de convenţia narativă din primul volum, rezultatele de aici i se par „remarcabile” prin revenirea la structura narativă din F, deşi nu e o revenire aidoma. Tatonările descărnate din Iepurele şchiop „îşi arată abia acum rostul” şi prin faptul că absorb în povestire „elemente de natură direct documentară”1 din timpul celui de Al Doilea Război Mondial (confruntările dintre Antonescu şi regele Mihai etc.). De asemenea, se abandonează laitmotivul anchetei al cărei protagonist era Tică Dunărinţu, acesta apărând, în Podul de gheaţă, în postura de ornitolog. Acum, un personaj ca Zoltan nu mai caută adevărul, ci vrea doar să-⁠şi salveze conştiinţa. Criticul bănuieşte că podul de gheaţă simbolizează această trecere de la adevăr la conştiinţă. Derutante îi sunt şi referinţele la Mioriţa. De fapt, trecuse şi peste „simbolul” iepurelui şchiop. Constată, în schimb, în Podul de gheaţă, că lumea e căzută la nivel zoologic, la cinism şi grosolănie, ceea ce, într-⁠adevăr, „finalizează” apocalipsa fără finalitate a prozei lui D.R. Popescu. Aspect fundamental peste care Mircea Iorgulescu şi alţi critici trec cu superficialitate, cedând în faţa est-⁠eticii. Demn de semnalat, totuşi, este finalul cronicii: Podul de gheaţă stă, valoric, pe aceeaşi treaptă cu F şi Vânătoarea regală.

Prin tematică, în acelaşi ciclu al istoriei ar putea fi inclus şi romanul Oraşul îngerilor (1985), critica fiind tot mai tentată să-⁠l perceapă nu doar sub semnul esteticii, ca Dinu Flămând2, dar şi sub spectrul est-⁠eticii din prima fază a creaţiei lui D.R. Popescu, însă în varianta deschisă de al IX-⁠lea Congres al P.C.R3, în documentaţia istoricilor Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat.

Câţiva istorici literari şi monografişti

Primul studiu mai aprofundat al operei lui D.R. Popescu îl datorăm unei femei iniţiate în traseele modernităţii europene a timpului: Mirela Roznoveanu. Ea va publica chiar o carte cu titlul Lecturi moderne (1978), în care va include şi studiul D.R. Popescu şi romanul modern, care va constitui şi nucleul viitoarei micromonografii din 1981. Cu alte cuvinte, va încerca să depăşească limitele criticii de întâmpinare, preponderent impresionistă. Studiul debutează abrupt, cu decizia că proza lui D.R. Popescu „este a unui justiţiar al lumii rurale care, în ciuda tuturor eşecurilor, reacţionează obstinat la impactul cu ilogicul şi imoralul.”4 Estetica ei este, aşadar, strâns legată de est-⁠etică: „Procesul este, moral şi epic, ceva mai complicat: ferocitatea desacralizatoare a profanului, reprezentat prin demonii distructivi ai realităţii, îi răspund imense forţe reparatoare care neutralizează lent, dar tenace, agentul vitriolant.”

Dar nu cumva se întâmplă tocmai invers?

Ca să ne convingă, autoarea apelează la inserţii comparatistice, invocând „misterele” teatrului blagian şi ritualurile ezoterice din proza lui Mircea Eliade, uitând însă că acolo antinomiile „transfigurează”, pe când la D.R. Popescu „desfigurează”. Ea însăşi ştie prea bine că literatura lui D.R. Popescu este una a traumatismelor, în linia Marin Preda, Al. Ivasiuc sau Augustin Buzura. Originalitatea, în raport cu aceştia, ar veni din valorificarea singulară, modernă a poeticii folclorice şi a conştiinţei arhaice, cu puternice elemente expresioniste. În monografie, va face din instanţa estetică folclorică dimensiunea principală a prozei lui D.R. Popescu, faptul constând în „descoperirea”, pentru prima oară, în proza modernă, a basmului românesc, ceea ce trezeşte protestul unui istoric literar ca Ion Rotaru, care o acuză de fragilitate encomiastică şi lipsă de spirit critic, Mirela Roznoveanu uitând de Ion Creangă şi de Mihail Sadoveanu5. Totuşi, înălţarea edificiului romanesc (dar şi a prozei scurte) pe fundament folcloric are o noimă, pe care o va integra mult mai bine în istorie şi estetică Cornel Ungureanu, în 1985. Pe fondul arhaic şi folcloric, Mirela Roznoveanu descifrează în structura narativă a ciclului F un soi de Decameron modern, „în care toate personajele se străduiesc să fabuleze pe marginea unei aceleiaşi şi eterne fabule.”6 Aceste personaje sunt, totodată, „sacrificaţii pe care se întemeiază o nouă construcţie, de astă dată nu expres materială, ci spirituală.” Aşadar, autoarea, în optimismul ei, vede în romane o geneză spirituală fundată pe sacrificaţii numeroşi, integraţi într-⁠o intrigă poliţistă, dar cu „sens mitologic sau de tragedie antică”. Convertirea mitologică a crimelor s-⁠ar concretiza, estetic, în câteva dominante cronotopice: fabulaţia, visul, geografia şi bestiarul, pe care Mirela Roznoveanu le trece în revistă, cu mare scrupulozitate, pe întinse pagini. Ea surprinde, pentru prima oară, caracterul epopeic al ciclului F. Îl vede pe Tică Dunărinţu drept personajul principal, un Telemac modern, „inapt pentru aventură”: „Odiseul modern nu are prin urmare şansa de a atinge vreodată Ithaca. El se complace într-⁠un paradis al cuvintelor, o adevărată insulă a Circei, unde totul devine text, cuvinte care se interpun ca un ecran între personaj şi idealul său, acela mult dorit al ordonării şi al sintezei. Inofensivă în aparenţă, această sinteză este de fapt atât de tiranică, încât e capabilă să-⁠l smulgă din real şi să-⁠l împiedice pe erou să descopere marele fals, viciul de fond al aventurii sale.” Sunt semne, în definitiv, de „antiepopee” care nu conduce nicicum la vreo geneză spirituală. Poate doar in potentia. Impasul insolitului Telemac Tică Dunărinţu devine, în chip, ironic, impasul criticii, totodată.

Cu totul dezamăgitoare este imaginea scriitorului în scurta Istorie a literaturii române de la început până azi (Editura Univers, Bucureşti, 1981) a lui Al. Piru, fără nici o observaţie originală, preluând câteva clişee nesemnificative ale criticii curente.

Mult mai bine raportat la spaţiul şi contextul istoric se arată Cornel Ungureanu într-⁠o carte de veritabil istoric literar: Proza românească de azi (1985). Este cea mai apropiată interpretare a fenomenului D.R. Popescu de spiritul eseului eliadesc din 1953, cu extindere la întreaga generaţie (inclusiv a „cincizeciştilor” Marin Preda, Eugen Barbu), dar şi la spaţiul tuturor literaturilor aflate sub ocupaţie sovietică. Probabil nu întâmplător Cornel Ungureanu va da, mai târziu, o bună şi pătrunzătoare carte despre Mircea Eliade7.

După crunta reprimare a elitelor din „obsedantul deceniu”, devenise limpede că nu existau decât câteva soluţii de reacţie: puşcăria, exilul, adaptarea la proletcultism şi căutarea unei noi forme de rezistenţă culturală. Ultimele două soluţii s-⁠au întretăiat la o serie de scriitori: Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii vs Desfăşurarea, la Marin Preda, ca să dau exemplul cel mai pilduitor. Printr-⁠un asemenea balans al destinului, a trecut şi generaţia lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi D.R. Popescu. Din instinct creator, aceşti scriitori au recurs la o dublă sincronie, renăscând mitul feţelor lui Ianus. Nu întâmplător, în momentul biruinţei definitive a generaţiei ’60, Edgar Papu va scrie o carte chiar cu titlul Feţele lui Ianus (1970). Sincronismul unilateral (în simplificarea ideologică a lovinescienilor) se transforma în sincronism bilateral prin complementarizare cu ceea ce Papu va numi protocronism. D.R. Popescu se va sincroniza, simultan, cu Faulkner şi cu Mioriţa şi Antigona lui Sofocle. Dar, în procesul plăsmuirii, punctul de greutate era cel „protocronic”, recte „complexele de profunzime”, care ţin de arhetipuri, în vreme ce „complexele culturale”, pariul sincronismului unilateral, duc la trecătoarele mode, numite şcoli şi curente literare. Am vorbit în cartea mea Complexul Bacovia (2002) despre dubla faţă a complexelor, sprijinindu-⁠mă pe gândirea lui C.G. Jung şi Gaston Bachelard. Explicând de ce Pierre Louys a ratat, într-⁠o operă, „utilizarea” miturilor lebedei şi a oului, Bachelard conchidea: „Sub forma lui cea rea, complexul de cultură este obiectul şcolăresc al unui scriitor lipsit de imaginaţie.”8 Scriitorul de geniu poate regăsi drumul inconştientului, al arhetipului nu învăţând din cărţi, ci lăsând materia să colcăie, visele să zboare, să treacă totul prin inimă şi, în plan secund, prin minte (cum ar fi spus Eminescu): „Psihanaliza unui complex cultural va pretinde deci totdeauna separarea a ceea ce ştim de ceea ce simţim, aşa cum analiza unui simbol cere separarea a ceea ce vedem de ceea ce dorim.” O asemenea probă de foc va trece D.R. Popescu, de exemplu, prin Duios Anastasia trecea, reînviind, în plină teroare a istoriei, mitul Antigonei.

Rezistenţa prin cultură a scriitorilor din fostul bloc sovietic, observă Cornel Ungureanu, s-⁠a produs prin regăsirea căii spre arhetipuri, incompatibile cu ideologia marxist-⁠leninistă, care voia ca totul să fie „nou”, rupând definitiv cu trecutul, cu miturile, cu tradiţia. Desigur, criticul nu explică în aceşti termeni fenomenul (ne aflam în 1985!), dar intuiţiile sale bat în proximitate, datorită lepădării oficiale de tarele deceniului proletcultist.

La început, subliniază Cornel Ungureanu, D.R. Popescu a crezut că poate rezista reducţionismului proletcultist prin lirică divagantă, ca redescoperire a „inocenţei masacrate de profesioniştii masacrului”9, lăsându-⁠se chiar în voia unei „expresivităţi involuntare”, prezentă în prozele dintre 1955-⁠1966. Calea aceasta însă nu-⁠i place lui Marin Preda, care, în faţa lirismului lăudat de critici (unul dintre ei, Valeriu Cristea), dă o replică dură în presă, afirmând că autorii de „proză lirică” cad în făcătorie de cuvinte, neoferind „nici o enigmă a existenţei lor de dezlegat”, propunând starea „unei deveniri vegetale şi animale care are ca focare vizuale prisăcile, florile, butoaiele, cramele, pădurile, frunzele galbene, ţigăncile, haiducii, crâşmele, flintele, gurile de plai, picioarele de plai, răzoarele, viroagele, luna, strigătele misterioase, câinii, păsările, grajdurile, grâul cu boabe (copt sau lapte în el, tufişurile, pâraiele, viţeii cu botul crud, mânjii, răstoacele, şi toate acestea chiar astăzi în ciuda necontenitei schimbări a peisajului nostru în această febră creatoare care modifică toate aceste văioage, şipote şi cavalcade…”10 Şi asta o spunea Marin Preda în 1965, după ce trecuse valul proletcultist. Să se fi exprimat Preda în sensul volumului al doilea din Moromeţii, la care luDSC_0078cra? Sau rămânea, teoretic, în spaţiul est-⁠eticii impuse de partid? El voia „o problematică umană veritabilă”, în consonanţă cu idealul schimbărilor socialiste, „nu cum o descriu aceşti vrăjitori” de cuvinte. Spre a le pune stavilă, Marin Preda invoca celebrul În lături! al lui Titu Maiorescu! Prozatorul ignora că D.R. Popescu regăsea, simultan cu lirismul, şi „satul românesc de altădată”, ca în Păpuşa spânzurată: „Scriitorul descoperise o formulă de acces către arhetipurile rurale, el nu idolatrizează străvechea matcă, mumele: ele sunt, în formula spectacolului popular (cu numeroase momente groteşti) babele.

Într-⁠una din piesele tipărite mai târziu (dar scrise când?) Baba se va preschimba în Servă – va deveni, pentru iluzia spectatorului o tânără cu forme abundente, adevărată zeiţă a rodniciei.”11 Totuşi arhetipurile nu mai sunt cele născătoare de lumi fireşti, devin, în contemporaneitate, generatoare de lumi pe dos, demonice, ca şi în marile romane de mai târziu. Nunta, bunăoară, nu mai e cea din satul tradiţional, nici cea cosmică din Mioriţa, nici cea înalt spirituală din poezia lui Ion Barbu. Propriu-⁠zis, nunta devine imposibilă: „ceremonia înaintează în gol, ea nu slujeşte o adevărată întemeiere, ea continuă în virtutea inerţiei unui spectacol. Numeroasele mirese ale operei sale de început ratează unirea, căsătoria lor e o maculare. În virtutea inerţiei, ea devine pentru cei din jur ca o sărbătoare fără seamăn. Nunta – falsa unire – are loc lângă un şir de spectacole cu măşti. Protagoniştii spectacolelor pun în mişcare manechine. Ceva e iremediabil pierdut în spectacolele mecanice ale nuvelisticii lui D.R. Popescu, păpuşile nu pot reprezenta o lume, spectacolul e fals, magia lui e iluzorie.” Aşadar, Preda nu avea dreptate: în proza lui D.R. Popescu, satul se schimba, dar nu spre binele aprioric oficial, ci spre o antigeneză, pe care o va dibui şi marele prozator în volumul al doilea al Moromeţilor, care va apărea în 1967. Totuşi, în perioada nuvelelor, predomină şi la D.R. Popescu miturile fertilităţii şi reînvierii. Sub acest aspect interpretează Cornel Ungureanu prozele cu elevi încarceraţi în internate (de exemplu, imaginea tânărului care „reînvie” după ce dascălii adorm după o orgie) sau cea a leului albastru din nuvela omonimă, bătând înspre nunta mioritică, leul care, scăpat din cuşcă, îşi găseşte, în liniştea din urmă, moartea.

Arhetipurile lucrează regresiv şi în romane. Noul Moise, personaj central în ciclul F, este copie demonică şi caricaturală a profetului care transmite, de la noul Tată, devenit Tătuc, o altă tablă a legilor, care este a fărădelegilor. Medicii, ca şi Moise, practică asasinatul, regii vânează ca braconieri, model după care se produce şi vânătoarea regală din romanul omonim. Transcendenţa noii religii e goală, dar nu în accepţia din poezia modernă teoretizată de Hugo Friedrich. Labirintul narativ al lui D.R. Popescu este cuprins de un profund scepticism din care, crede Cornel Ungureanu, prozatorul iese în Viaţa şi opera lui Tiron B., care ar reface legătura cu opera de tinereţe, producând „o explozie a fertilităţii Labirintului”12, lucru greu sustenabil. Arhetipul podului (v. Podul de gheaţă), de largă răspândire autohtonă, ar deveni la D.R. Popescu un mit al trecerii-⁠naştere, indicând „măreţia raţiunii, singura în stare să construiască un pod către dincolo.” Dar tot criticul se îndoieşte, interogativ: „Să înţelegem că geneza nu şi-⁠a împlinit rostul, sau că Paradisul a fost invadat de obiectele stricate ale unei lumi care – prin noile obiecte – şi-⁠a cioplit alţi idoli?” Fireşte, fiindcă ne aflăm în plină antigeneză. În rest, criticul are dreptate: „Eroii… încearcă a trece dincolo, pentru a trage un semnal de alarmă: să nu pierdem legătura cu lumea străvechimilor, să refacem puntea, să lăsăm lumii arhetipale dreptul de a-⁠şi folosi limbajul ei.”

Într-⁠adevăr, acesta este mesajul cel mai profund al recurgerii la arhetipuri ca mod de rezistenţă la antigeneza comunistă. Fără pod de trecere (Duios Anastasia trecea), lumea se prăbuşeşte în dejecţie. Proza generaţiei ’60, cu personajul inocent predominant, avea „menirea de a întineri lumea”, intenţionalitate găsită şi-⁠n prozele lui D.R. Popescu: inocentul „trebuie să îndeplinească riturile de trecere, să intre în contact cu energiile primare.” Numai că, la adevăraţii creatori, între cei doi poli stilistici, cum i-⁠am numit cândva, teza nu se transformă în tezism, „complexul ideatic” este salvat chiar de energiile primare, „complexele de profunzime”. Şi aşa se întâmplă şi la D.R. Popescu. Riturile de trecere, la un popor creştin, se desfăşurau în prezenţa preoţilor. Or, regimul comunist a suprimat tocmai această prezenţă. În Vânătoarea regală, preotul este el însuşi un rătăcit în comunitate. Cornel Ungureanu observă că riturile, abundente în proze, se fac în absenţa preoţilor, ceea ce înseamnă cădere în precreştinism, o întoarcere în timp cu două milenii, dar fără eficienţa salvatoare mitologică. De aici iniţierea imposibilă din Duios Anastrasia trecea sau din Podul de gheaţă, „un roman despre absenţa celor ce cunosc căile”, adică preoţii. Locul acestora este luat de „eretici”: „Ei încearcă a reface legătura cu o lume ignorată sau falsificată în trecutul deceniu. Străduindu-⁠se a recupera nu numai tipologii ci şi tradiţii, ei redescoperă o umanitate în care obiceiuri precreştine asigură libertatea gândului şi demnitatea neştirbită a înfăptuirii; ei redescoperă miturile care să-⁠i asigure fiinţei umane deplinătatea.” Dar miturile nu mai funcţionează în lumea modernă ca în treapta mitologică a istoriei. Ele maculează în loc să purifice. Cornel Ungureanu face trimitere şi la subterana dosto­ievskiană, pe care, într-⁠adevăr, prozatorii şaizecişti o redescoperă, în frunte cu Nicolae Breban, nu numai cel din Animale bolnave. La D.R. Popescu, nici măcar demonia subteranei nu mai poate fi autentică: „Observăm însă că fiecare călătorie către Cealaltă lume este ratată. Subteranele prezente în proză nu au nici o legătură cu lumile infernale, nici pivniţele şcolii hortiviticole, nici labirinticele galerii ale minerilor din Vânătoarea regală, nici mormintele atât de numeroase, care, de atâtea ori, sunt «false morminte». Acest mesager al naratorului – căutător al adevărului – se confundă – nu o dată – cu eroii demonici ai lui D.R. Popescu. Fiindcă, de fapt, demonia lor e mereu parţială, incapabilă de a redescoperi adevărurile iniţiale.” Ca în Fraţii Karamazov, dacă Dumnezeu nu există, totul este permis: „Odată abolită ideea de transcendenţă, Tatăl dispare, familia îşi pierde sensul: copiii, fiii, fiicele nu sunt mai mult decât instrumente. Venirea lor pe lume e întâmplătoare, lipsită de o semnificaţie înaltă. Dacă, aşa cum am văzut în Duios Anastasia trecea, riturile sunt abandonate, ordinea lumii e trădată. În locul eroilor apar claunii, în locul adevărului, parodia lui.”

Toate consecinţe ale tablei de legi aduse de noul Moise. Caricatură a Marelui Inchizitor dostoievskian?

Note:

1. Mircea Iorgulescu, Glasurile istoriei, în „România literară”, an. XV, nr. 28, 8 iulie 1982, p. 10.
2. Dinu Flămând, O cronică într-⁠o zi, în „Amfiteatru”, an. XX, nr. 3 (243), martie 1986, p. 2.
3. A.I. Brumaru, Istoria şi romanul, în „Astra”, an. XXI, nr. 5 (176), mai 1986.
4. Mirela Roznoveanu, D.R. Popescu şi romanul modern, în Lecturi moderne, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 163.
5. Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2006, p. 1067.
6. Mirela Roznoveanu, op. cit., p. 165.
7. Cornel Ungureanu, Mircea Eliade şi literatura exilului, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 1995.

8. Gaston Bachelard, Apa şi visele, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p. 24.
9. Cornel Ungureanu, Dumitru Radu Popescu, în Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 359.
10. Marin Preda, Problematica umană veritabilă şi făcătorii de cuvinte, în „Contemporanul”, 1 octombrie 1965, p. 3.
11. Cornel Ungureanu, op. cit., p. 360.
12. Ibidem, p. 380.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now