Contemporanul » Modele » Mistica literaturii

Mistica literaturii

„Păcălit” de primul Ceauşescu, Breban a luptat să rămână scriitor. Şi e convins că, în pofida ingerinţelor, s-⁠au ivit opere valabile în acel „exil estetic”, chiar dacă fenomenologia revizionistă de azi, reexaminând în regim de urgenţă literatura postbelică, îmbrăţişează justiţiar criteriul moral-⁠politic, devenind o „procuratură literată”, în numele unui militantism fantomatic.

Am putea, desigur, eseiza îndelung pe marginea asumării acestui trecut convulsionat, angajând pasional taberele. Ultimul Manolescu, fostul prieten, notează, de pildă, în Istorie, că Breban a fost demis şi că sub directoratul său România literară se ideologizase; Breban, în replică, precizează corectiv că şi-⁠a dat demisia, în plic, din Franţa, printr-⁠un „protest explicit”, fiind exclus din Biroul Uniunii Scriitorilor (laş, Rachieru-copnepăsător, răspunzând docil comenzii de partid). Tot Manolescu e de părere că memorialistica brebaniană ar fi tendenţioasă, acumulând frustrări şi inexactităţi, cu fulgere polemice pentru a-⁠şi croi „o ima­gine avantajoasă”; că romancierul, evident provocator, original, digresiv, cultivă un stil „plin de greşeli”, vehiculând idei paranoice şi stereotipii morale. Nici Alex Ştefănescu nu e mai blând, obiecţiile sale vizând proza tautologică şi „surditatea” autorului, imun la observaţii, făcând din literatură un scop în sine. Cert e că măreţia leonină a lui Breban, sâcâit de roiuri de muşte, nu poate accepta condiţia de victimă. Cu origine „nesănătoasă” (tatăl său fiind preot greco-⁠catolic), cu o viaţă spectaculoasă, cititor bulimic, el face din scris, cu îndărătnicie, o irepresibilă vocaţie, lansând, cu aplomb, proiecte impunătoare. Un eroism tenace îi întreţine pulsiunea creaţiei şi credinţa în scris. Această mistică a literaturii, afişată orgolios, care, să observăm, precede şi anunţă opera, exhibă o „plăcere vicioasă”; ferment cultural, animat de ideea (nepoetică) de construcţie masivă, Breban nu poate uita – în nicio împrejurare – de sine. Acceptă „impostura” poetică (Paris, 1986), scrie, tot acolo, despre Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, dar, printre rânduri, se iţeşte, maiestuoasă, figura sa mustrătoare, îndemnându-⁠ne somativ să fim, ieşind din tunelul dictaturii, „adulţi şi responsabili”. Şocul libertăţii a tulburat multe spirite, întreţinând, doar aparent, „o răfuială colegială”. Apriga falangă politică postdecembristă, sub flamura unei moralităţi severe, a iscat, discreţionar, răstălmăciri, amânând reala normalitate. Vizaţi erau corifeii GDS. Încât, bântuiţi de „stafia prezentului”, după lungile decenii comuniste, riscăm să nu ne putem bucura de prezentul nostru. „Surparea” decembristă ne-⁠a adus libertatea, un „dar otrăvit”, scrie Breban. „Veşnicul provincial” încă se mai mângâie cu speranţa re-⁠unirii spiritelor creatoare (1, 280), încă mai crede (himeric) că intelectualii de vârf vor abandona scenariile veninoase, „mincinoase cu program”, conlucrând. Deşi el, un „nordic” coborât la Bucureşti, un ardelean rigid, bătându-⁠se îndărătnic pentru cărţile sale, voiajând în comunism, fără slujbă, strâmtorat, dar cu cetăţenie germană (din 1972), obosit după atâtea lupte, stânjenit să răspundă la acuze („tovărăşia” cu Burtică, „prietenia” cu Pleşită, scriitor al Ministerului de Interne, cu sarcina de „a sparge” exilul etc.) alesese tăcerea. Având, însă, mirajul literaturii şi cultul cantitativului, atacând teme „imposibile”, de mare întindere, construind romane-⁠catedrală. Fiindcă, recunoscându-⁠şi stilul „dezordonat”, riscând, Breban afirma tăios: „stilistica este gâfâitul autorului”.

Acum, respirând în libertate, ieşind din coşmarul totalitarismului roşu, îşi poate contempla truda, convins că teza deşertificării este falsă. Că rezistenţa prin cultură a îngăduit supravieţuirea în esenţial, câtă vreme, la noi, într-⁠un regim discreţionar, opoziţia făţişă a fost „exotică”, mulţumindu-⁠ne cu „revolta în oglindă”. „Păcălit” de primul Ceauşescu, Breban a luptat să rămână scriitor. Şi e convins că, în pofida ingerinţelor, s-⁠au ivit opere valabile în acel „exil estetic”, chiar dacă fenomenologia revizionistă de azi, reexaminând în regim de urgenţă literatura postbelică, îmbrăţişează justiţiar criteriul moral-⁠politic, devenind o „procuratură literată”, în numele unui militantism fantomatic.

*

S-⁠a spus că şi memorialistica brebaniană ar fi un „roman camuflat” (cf. Gh. Glodeanu), iscând, se ştie, reacţii inflamate. Probabil că nici S. Damian, de pildă, nu bănuise magnitudinea seismului iscat de articolul său din România literară (nr. 44/2010), comentând acolo un „eşec” şi lansând un şir de acuze care îl vizau pe N. Breban. Evident, nu pe Breban-⁠romancierul. Era vorba de un Breban cocoţat pe o „baricadă falsă”, un exaltat cronicar, prezentând lucrurile „deformat”, presărând accente patetice şi învăţând un „alt alfabet”, cel al luptei politice. Adică Breban-⁠analistul, suportând handicapul amatorismului; încât Trădarea criticii (2009), opusul care a stârnit atâtea discuţii, nu putea fi – în optica lui S. Damian – decât „o reglare de conturi”, Breban raportând totul la sine, în numele unui vechi, intratabil egocentrism. Cu Francisca, scria S. Damian (v. Despărţirea de realism, în Nu toţi copacii s-⁠au înălţat la cer, Contemporanul, 2010), „a luat fiinţă un cosmos literar”, e drept, „vulcanic”, purtând pecetea unui ins de o „îndărătnicie monomană”. Dar, negreşit, un pionier în romanul românesc, aducând în scenă personaje malefice, magnetice, şocând prin vitalitate, habitudini, cinism etc., manevrând şi „idei antipatice”; rachieru-cop-1separându-⁠se de creaturile sale, chiar dacă oferta prozastică, desfăşurată ca o bogăţie de variante, gravitează în jurul unui nucleu obsesiv. S. Damian, ca însoţitor al operei brebaniene, era încântat de acel salt cutezător în iraţional, cu eroi posedaţi de idei demoniace, din tagma aleşilor, necunoscând, însă, zbuciumul, sfâşierile de conştiinţă, frânele etice etc. Or, N. Breban a „clacat” atunci când a păşit în agora. Publicistica sa nu mai respectă tonul neutru al romanelor, chiar dacă prozatorul punea în gura personajelor şi idei doctrinar-⁠speculative, nu tocmai pe gustul rafinatului exeget. În schimb, publicistul lansează verdicte inatacabile, „infailibile” şi, fireşte, brebanizând, „umple scena”.

În fond, stăruind asupra istoriei dramatice a prezentului, părintele lui Grobei (memorabilul personaj oximoronic) aduce în atenţie câteva teme fierbinţi: cea a identităţii („blestemată”, într-⁠o vreme globalizantă, purtând consecinţele mascaradei naţionaliste), cea a rostului înalt al creatorilor, şansa mântuirii şi prezenţa „aventurierilor politici”, cu provocările lor seducţioniste. Ca analist şi ardelean, băgându-⁠şi nasul în „treburile naţionale”, Breban pledează pentru re-⁠unire; ca ficţionar, trage semnalul de alarmă vigilentul S. Damian, Breban trebuie privit cu mefienţă şi pus la colţ pentru ideile sale scandaloase.

O precizare se impune numaidecât. Bineînţeles că N. Breban exploatează din plin „privilegiul de a fi ficţionar”. A descrie înseamnă a re-⁠inventa; descrierea nu mai e posesie (ca în Don Juan, 1981), ci o formă a poeziei. Încât, purtând suflul „altui paşoptism”, asumându-⁠şi ridicolul (cum, grăbit, s-⁠au pronunţat scepticii), „încercarea” sa, lepădându-⁠se de complexe, aşe­zată sub un titlu provocator este un binevenit examen critic, vestejind păcatul greu al autodenigrării noastre (ca neam). Prezentul, îndeosebi, este „nemilos analizat” (cf. E. Negrici), energia polemică are, indiscutabil, efect de rezonanţă, dar concluziile euro-⁠scepticului Breban (convingătoare) nu convin unora.

Între şocul schimbării/ libertăţii şi Stafia prezentului, România postdecembristă, confuză, turbulentă, convulsionată, grotescă etc., ne rezervă, prin noua falangă politică, o istorie hâdă, coşmarescă. „Darul” Revoluţiei, ca violentă, sângeroasă, tectonică „surpare instituţională” a fost pervertit; Breban respinge şi basmul social al „reîntoarcerii”, dând ceasul Istoriei îndărăt, nutrit de răzbunare. Ca şi zgomotoasa disidenţă (de budoar), activând „curajul secund” (cf. A. Pleşu) ori elita auto-proclamată (mediatică). Deplânge, apoi, absenţa grupurilor literare – ca nuclee de energie – impunând noi direcţii şi noi condeie în viaţa scriitoricească (o viaţă coralieră, se ştie, cutreierată de confuzii şi diversiuni). În fine, e nemulţumit de prestaţia intelighenţiei, fracturând, prin lideri abili, cu „reflexe de politicieni versaţi”, lumea literară (învrăjbită prin dihonia politică şi campanii orchestrate). Vede în influentul GDS o „sectă culturală”, un „consorţiu de idei şi de interese”, căzut în „zaiafet vorbăreţ”, incapabil de dialog cu România reală. Sunt, oare, reproşuri fără temei? Dar nu corifeii GDS propun discursuri morale/ moralizatoare (decretate „evenimente”), ocupând poziţiile-⁠cheie („punctele strategice”, observă N. Breban) şi controlând „treburile” literare? Nu de sectarism e vorba, îndepărtând, cu furii iconoclaste, nume hulite, aşa-⁠zişii „expiraţi”?

Până la urmă Trădarea criticii, o carte vorbită, inclasabilă, „sulfuroasă” (zicea Eugen Negrici), degajând un militantism paşoptist, reînviind speranţa naţională are, să recunoaştem, o altă miză; Breban e nicolae-breban-tradarea-criticii-editia-ii-copneconcesiv cu acele destine trădate, regretă dezertările, „slăbiciunea vocaţiei”, părăsirea şinei destinale, sub imboldul demonului politichiei. Şi, bolnav de fanatism literar, evocă (desigur, cu splendid orgoliu) pulsiunea creaţiei, destinul de literatură mare la care visa în tinereţe, alături de amicii săi literari, hrănindu-⁠se cu frumoasa idee a autonomiei esteticului. Şi foamea de glorie, evident. Dar microcos­mosul literar, atunci şi mai abitir acum, e răvăşit de talazurile urii şi interminabile bătălii, îmbrăcând – de regulă – „culori oportunistice”. Şi anemiind spiritul civic, mereu în suferinţă. Vina intelighenţiei româneşti de vârf rezidă în incapacitatea de a coagula energiile; laşitatea, esopismul, schizofrenia au minat posibila rezistenţă, protestul politic în anii „jenanţi” pentru spiritul civic. Încât pilda brebaniană, acea demisie trimisă de la Paris, în bulversantă vară a Tezelor (iulie 1971) n-⁠a fost contagioasă, iar gestul său a fost comentat cu o „amabilitate uitucă”, notează – mâhnit – memorialistul. Sfatul oferit de „maeştrii opoziţiei pariziene” nu putea fi urmat într-⁠o lume cinic stabilizată. Rememorând „văpăile tinereţii”, veşnicul provincial credea (şi crede!) în vocaţia irepresibilă a scrisului, învingând toate opreliştile. Încât, doritor să se afirme, să debuteze – el şi colegii de generaţie – nu puteau îmbrăţişa rezistenţa albă. Cerberii stalinismului vegheau, greva scriitoricească nu putea fi o soluţie. Doar bătălia cu „forurile” şi organele, suportând cavalcada de oprelişti şi ingerinţe, câtă vreme nici prognozele sovietologilor/ comunistologilor nu întrezăreau implozia. Breban propune, aşadar, o carte de atitudine (umorală, ce e drept), epicizând, rememorând şi reînsufleţind personajele, fără indignări de circumstanţă, reanalizând convulsiile epocii. Bunăoară, discută cazul fostului prieten N. Manolescu, „mărturisitorul” atâtor decenii de literatură, critic de mare prestigiu şi influenţă, cel care „a pus piciorul” în politică, eşuând. A trădat, astfel, credinţa în scris? A greşit Eugen Simion recomandând „ţarcul apolitismului” şi iscând atâtea discuţii prin ciocnirea violentă a opiniilor? Şi inevitabila scindare a literaţilor? Este în eroare N. Breban când, pe un „ton irevocabil”, condamnă, deopotrivă, un regim samavolnic, degradant (de la noi) şi servituţile lumii libere, taxând şi indiferenţa Vestului ori reacţiile emigraţiei române?

La ora bilanţului, autorul Franciscăi recapitulează, cu farmec epic şi portretistică suculentă, divulgând şi informaţii de culise, credinţele tinereţii. Acele seri aprinse şi nopţi albe când foştii prieteni, aspiranţi la glorie, mânaţi de o impulsivitate paranoidă schiţau utopii tangibile. Ortacii de atunci, euforizaţi, cu o beligeranţă mascată, înfrângând vitregiile timpului social credeau neclintit în viitorul lor, dovedind o infailibilă încredere. Trăind, altfel spus, „în cuşca propriei obsesii de destin” şi apărând, cât se putea, microcosmosul literar.

Scriitor vizionar, „nebun”, fără „tact social”, totuşi „descurcăreţ” (cum a fost suspectat), vizitat de spaimele ratării, aşteptând – într-⁠o tinereţe căutătoare, nesigură – o Rachieru-vitrinaglorie incertă, anunţând proiecte „bombastice”, Nicolae Breban s-⁠a confruntat cu o benefică întârziere de destin. Un adolescent ezitant, întârziat, deci, terorizat de gândul de a nu avea talent, un „ratat potenţial”, crescând sub protecţia grupului, ca „atelier de lucru şi de formaţie”, un scrib epic, retras într-⁠o „marginalitate activă”. Revanşându-⁠se spectaculos, sedus şi la bătrâneţe de vechea „fervoare scripturistică”, credincios temelor obsesive, slujind utopia romanescă, desfăşurată amplu, problematic, inconfundabil. Pentru Nicolae Breban, ispăşind, o vină inefabilă, marele roman rămâne o „utopie tangibilă”…

În numeroase împrejurări, Nicolae Breban şi-⁠a mărturisit „oarba credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman”. Ambiţiile sale, impresionante prin amplitudine şi reflexivitate, beneficiind şi de un lung timp „de germinaţie” (implicit, de formare), au rodit în vaste panorame epice despre care, chiar la începuturi, Valeriu Cristea nota că se trag „din pasta aceleiaşi obsesii”. Într-⁠adevăr, Breban, deja clasicizat, pare că se repetă, deşi fiecare nou titlu, gravitând în jurul temelor favorite (obsesive), aduce unghiuri noi de „atac”. Dar, credincios unei formule (indiferentă la meteorologia politică), Nicolae Breban pare a fi în contratimp cu aşteptările publicului şi cu „spiritul momentului”, observa Nicolae Bârna. Chiar întâmpinat acum cu rezerve, în „reflux de popularitate”, „penalizat” ne-⁠literar, cândva admirat aproape unanim, Breban rămâne, indiscutabil, în galeria marilor noştri prozatori.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now