Contemporanul » Polemice » Democraţia pe înţelesul tuturor

Democraţia pe înţelesul tuturor

Cu ocazia împlinirii a circa două secole de la expirarea marii democraţii ateniene, Aristotel, analizând în Politica formele de organizare statală, atrăgea respectuos şi echidistant atenţia că divina regalitate este pândită de pericolul glisării în tiranie, că luminoasa conducere de către aristocraţie îmbracă, mai devreme sau mai târziu, toga oligarhică.

Un întreg guvern, cu cel mai bun premier de după revoluţie în frunte, găzduit prin felurite penitenciare autohtone sau la distanţe mai mari ori mai mici de Poarta (lor) Albă, doamna, scuzaţi expresia, Elena Udrea după gratii de firmă, şefa pe ţară a departamentului anti-⁠corupţie arestată pentru corupţie, zeci de milioane de euro învârtiţi ameţitor între miniştri erudiţi şi bisnismeni analfabeţi, bişniţari de calibru judeţean, guvernamental Henry-Adams-despre-politica-citatşi transcontinental, parlamentari şi rudele lor până la gradul patru, de colonel acoperit, Elena Udrea fără Traian Băsescu, dar comportându-⁠se ca şi când s-⁠ar afla în continuare sub pulpana lui, oameni de afaceri specializaţi în devalizarea bugetului de stat, un ex-⁠preşedinte puşcăriabil, devenit moşier pe banii fiică-⁠si, de profesiune notar public cu venituri private, Elena Udrea la loc cu răcoare laolaltă cu Viorel Hrebenciuc, licitaţii măsluite şi alte furturi la fel de grosolane din averea statului. (Furturi, iar nu furăciuni, cum tinde să se generalizeze în media şi-⁠n parlament un barbarism dintre cele mai sinistre!). Cam aici ne aflăm, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, după douăzeci şi cinci de ani de capitalism voios şi, concomitent, de democraţie. Originală? Scâlciată din cauza permanentului nostru călcat în străchinile istoriei? Desfigurată de blestemul atavic al lui p… mă-⁠sii, merge şi-⁠aşa?

Primul impuls, de la Dumitru Drăghicescu şi Horia-⁠Roman Patapievici scriere, este acesta: de a ne turna cu vigoare autocritică cenuşă-⁠n cap şi a ne acuza fără milă de toate nenorocirile lumii. Suntem hoţi (dâmboviţeni, nicidecum schillerieni…), suntem refractari la reguli şi certaţi cu justiţia independentă, şmecheri din născare, mafioţi reciclaţi, şpăgari, puşi pe căpătuială, străini de filosofia prezidenţială a lucrului bine făcut, incompatibili cu democraţia şi aşa mai departe. Noi, singurii vinovaţi, singurii condamnaţi la oprobriu public şi la dispreţ individual.

Oare, chiar aşa să fie? Vă propun să privim puţin lucrurile şi dinspre partea cealaltă a tabloului:
În scurta sa existenţă istorică, democraţia a înregistrat eşecuri strălucite, dar ea se menţine, în continuare, în topul preferinţelor populare pentru că beneficiază de o presă foarte bună. Dovadă, între altele, faptul că un polito-⁠filosof american de origine japoneză, Francis Fukuyama, decreta, în urmă cu nişte ani, nici mai mult nici mai puţin decât sfârşitul istoriei, dată fiind împrejurarea că omenirea descoperise formula nec plus ultra, ideală şi definitivă, de convieţuire socială: democraţia liberală. (Mă rog, peste vreun deceniu de la cardinala revelaţie, entuziasmul domnului F.F. s-⁠a mai temperat oarece, odată cu optimismul său debordant…).

Fireşte, de-⁠a lungul timpului, n-⁠au lipsit nici cârtitorii de ocazie. De exemplu, cu ocazia împlinirii a circa două secole de la expirarea marii democraţii ateniene, Aristotel, analizând în Politica formele de organizare statală, atrăgea respectuos şi echidistant atenţia că divina regalitate este pândită de pericolul glisării în tiranie, că luminoasa conducere de către aristocraţie îmbracă, mai devreme sau mai târziu, toga oligarhică şi că, în fine, nici regimurile constituţionale nu frizează excelenţa atâta vreme cât asupră-⁠le planează spectrul eşuării în democraţie, care este tirania arbitrarului mulţimii. Acelaşi arbitrar despre care vorbea şi Nikolai Berdiaev când acuza democraţia de lipsa asumării unui sens – finalitate, target, ideal… – al evoluţiei sociale. Din acest punct de vedere trebuie să recunoaştem că frenetic-⁠hulitul comunism stă mult mai bine: există măcar un ţel, chiar aşa, eşuat în glume canine (căţelul nostru e comunismul etc.).

Să-⁠i lăsăm însă în durerile lor metafizice şi pe adulatorii, şi pe criticii conceptului pentru că, vorba înţeleptului: teoria ca teoria, dar pe noi practica ne omoară cu zilele pe care le trăim în globala-⁠ne contemporaneitate. Iar practica – în varianta didactică „democraţia pe înţelesul tuturor” – arată, simplist şi nenuanţat, cam aşa: Puterea poporului (acesta este înţelesul etimologic al termenului) se bazează pe câteva principii (egalitatea cetăţenilor în faţa legii, reprezentativitatea, cultivarea unor libertăţi fundamentale: a cuvântului, a presei, a asocierii, a întrunirilor…) şi pe un număr de instituţii (votul universal, parlamentul, statul de drept ş.a.m.d.). Modalitatea organizatorică prin care poporul îşi exercită efectiv puterea o reprezintă partidele politice. Mai multe, în democraţiile veritabile de tip occidental, unul singur în regimurile dictatoriale. Dar ce este acela partid? Un grup de cetăţeni care se asociază liber în baza unor interese comune. Economice, în primul rând. Şi în următoarele, între noi fie vorba. Ideologia pe care şi-⁠o revendică majoritatea formaţiunilor politice acoperă, de regulă, setul de obiective, acţiuni, mijloace şi tehnici prin care urmează să fie atinse acele interese. Scopul fiecărui partid este să cucerească şi să-⁠şi prezerve puterea politică un timp cât mai îndelungat în vederea satisfacerii intereselor economice de care grupul este animat. Iar acapararea puterii se face prin alegeri. Marele Mecanism despre care vorbeşte Jan Kott referindu-⁠se la tragediile shakespeareene a decăzut, în timpurile recente, în micul mecanism al democraţiei elective.

Şi iată-⁠ne ajunşi, după această excursie pe coclaurii politologiei, la situaţia în care ne aflăm noi, românii la puţin peste trei luni de la alegerile prezidenţiale, la circa un an de la declanşarea cruciadei anticorupţie şi în plină retorică menită să oculteze, în spatele hemoragiei de vorbe… vorbe… vorbe…, nişte realităţi care sar în ochi, pur şi simplu. De fapt, mai mult simplu; puritatea e o chestiune relativă şi discutabilă…

Indiscutabil este faptul că alegerile – toate – se fac cu bani. Mulţi. Nimeni nu merge cu naivitatea până la a-⁠şi imagina că sumele necesare unei campanii electorale provin din cotizaţiile de partid sau din donaţiile dezinteresate ale unor mecena politici. Să fim serioşi: provin de la oameni cu bani – industriaşi, afacerişti, bancheri, mari proprietari funciari; puţini la număr, dar care contribuie cu mult. Asta pentru că României îi lipseşte clasa de mijloc care ar putea inversa datele problemei, permiţând colectarea a câte puţin de la foarte mulţi şi anemizând astfel dependenţa aleşilor neamului de finanţatorii lor.

Când băieţii cu bani umplu conturile electorale ale adversarilor, ei se cheamă clientelă oneroasă; când le umflă pe ale noastre, se cheamă sprijinitori şi simpatizanţi oneşti. Depinde, aşadar, la care capăt al puştii electorale se plasează fiecare. Toţi, însă, fără excepţie, fac o investiţie. Pretutindeni, o investiţie trebuie să genereze plusvaloare – aceasta este prima şi ultima sa raţiune. Cei care bagă bani într-⁠un candidat – pentru consiliul comunal, pentru parlament, pentru preşedinţie, pentru secretariatul general al ONU – trebuie, într-⁠o formă sau alta, să şi-⁠i recupereze integral, plus dobânda aferentă – recte, un câştig acolo, cât de cât. Când, în urmă cu nişte ani, s-⁠a aflat că răposatul Dinu Patriciu (liberal cu acte şi pedigree politic solid, dar, concomitent, om de afaceri şi mai solid) a cotizat, ca românul imparţial, la două capete şi pentru campania alor săi, dar şi pentru aceea a adversarilor social-⁠democraţi toată lumea a sărit ca arsă: trădare!, ruşine!, machiavelism!, huo! Într-⁠adevăr, ca membru de partid, Dinu Patriciu procedase imoral şi scandalos; ca business-⁠man, însă, se comportase comme il faut. Pe malurile Potomacului, americanii bogaţi şi deştepţi procedează identic! Ei toţi ştiu la fel de bine ca şi candidaţii pe care îi susţin financiar că, după alegeri, urmează decontările: cu cât ai dat mai mult, cu atât vei primi mai mult – o înlesnire fiscală, o licitaţie babană, niscaiva contracte cu statul… În special, de-⁠astea din urmă: contractele cu statul sunt peste tot pe mapamond cele mai grase şi mai avantajoase pentru că angajează produse scumpe şi de serie mare – dotări militare, medicamente, îngrăşăminte, materiale de construcţie, utilaje necesare industriilor prioritare etc. Investiţia în candidaţi este sigură, lucrativă şi de perpetuă perspectivă: dai un ban, dar stai în faţă la recuperarea cheltuielilor.

Jocul democratic-⁠electoral este, în esenţă, jocul intereselor economice ale grupurilor reunite în partide. Dar treaba aceasta – deloc necurată, doar cinică şi inflexibilă – nu aduce voturi aşa că în campanie se scot la înaintare argumentele cu ecou senzorial la demos, la alegători, care va să zică: bunăstarea individuală, interesul naţional, protecţia socială, locurile de muncă, sănătatea populaţiei, învăţământul, cultura… Din păcate, competiţia programelor şi proiectelor nu face rating, nu se bucură de audienţă la publicul sastisit şi păcălit în repetate rânduri cu promisiuni neonorate. Şi-⁠atunci, începe sarabanda ipocriziei democratice în care se amestecă inextricabil, dar temeinic: etica („al nostru e mai onest ca al lor”), corectitudinea („banii noştri de campanie sunt mai curaţi ca ai lor”), parolismul politic („ai lor au minţit mai mult ca ai noştri”), legalitatea („ai noştri au încălcat doar o hotărâre de guvern, pe când ai lor au încălcat Constituţia şi Declaraţia universală a drepturilor omului”), superioritatea ideologică, patriotismul subiacent, priza la mulţime, charisma… (Atenţie, însă: lideri carismatici au fost şi Alexandru cel Mare sau Napoleon, dar şi Adolf Hitler, Corneliu Zelea-⁠Codreanu ori Nae Ionescu!).

La noi, cu deosebire, dar nu numai la noi, actul elecţiunii include o substanţială componentă emoţională. În condiţiile generalei creditări parcimonioase a candidaţilor, votăm nu cu mintea de pe urmă, ci cu inima, sau, mai rău, cu ochiul şi cu urechea. Or, cum ele sunt mai sensibile la negativitatea violentă şi sangvinară, suntem copleşiţi cu o avalanşă de dezvăluiri, demascări, incriminări şi acuzaţii azvârlite în spaţiul public, apoi reluate, amplificate şi transformate în evenimente media de jurnalişti puşi în mişcare, la rându-⁠le, într-⁠o manieră nu tocmai inocentă, de felurite interese ascunse sau etalate, neruşinat, la vedere.

… Acestea sunt, în esenţă, mecanismele capitalismului, democraţiei şi pluripartitismului. Bine ştiute de cei mai mulţi dintre noi, ignorate cu feciorelnică ipocrizie de toţi. Dovadă ridicările de sprânceană calpe şi uimitele exclamaţii teatrale ce însoţesc prin Parlament şi la emisiunile TV arestările spectaculoase din România ultimilor doi-⁠trei ani. Or, la mijloc de legislatură parlamentară, procurorii încep să instrumenteze deconturile a două decenii de – totuşi! – normalitate politico-⁠economică. Asta-⁠i tot!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

  1. oliviutocaciu@gmail.com'
    Oliviu Tocaciu-Transilvanius, advocat pensionar, Romania, Bazna,

    Superb articolul Domniei Voastre, domnule Gelu Negrea! Vă mulțumesc pentru că l-ați scris și cât de înțelept l-ați scris și-mi permit a vă adresa felicitările mele sincere.
    Cu deosebită considerație,
    Oliviu Tocaciu

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now