Contemporanul » Modele » Constantin Coroiu: Eugen Simion şi tema esenţială a criticului român

Constantin Coroiu: Eugen Simion şi tema esenţială a criticului român

Eugen Simion este cel care a formulat un set de „Sfaturi pentru tânărul critic”. Iată unul: „Tema voastră esenţială trebuie să fie literatura română. Cine vă spune că, scriind despre autori români de azi şi de ieri, nu veţi fi cunoscuţi în Europa nu vă spune adevărul

În critica literară românească se poate vorbi de o ţinută Eugen Simion (prin analogie sau parafrazând binecunoscuta formulă „la ţinuta Tudor Vianu” şi definind astfel o atitudine şi nu neapărat o filiaţie). Are dreptate Horia Bădescu atunci când afirmă că Eugen Simion „este, poate, cea mai seniorială personalitate a criticii româneşti contemporane”. Dar mai important e că despre multe dintre cărţile şi scriitorii români, îndeosebi despre cei din epocile postbelice reprezentând, potrivit conceptului formulat, teoretizat şi ilustrat de Ion Simuţ, patru literaturi paralele, una dintre ele marcată puternic şi decisiv de generaţia ’60, căreia îi datorăm o literatură de mare valoare, se va vorbi în viitor şi pentru că ele au trecut prin filtrul critic al lui Eugen Simion. Sigur, există şi scriitori, mai ales poeţi, pe care nici chiar Eugen Simion sau Nicolae Manolescu nu-⁠i vor putea salva de la o uitare mai mult ori mai puţin nedreaptă, deşi sunt tentat să cred că, dacă eşti în „Scriitori români de azi”, în fond o Istorie a literaturii contemporane, ai şanse să exişti, să supravieţuieşti fie şi pe o aglomerată „plută de naufragiu” pe care să o lanseze şi apoi să o aducă plină la mal vreun istoric literar şi portretist remarcabil ca, de pildă, Florin Faifer. Dar opera lui Eugen Simion este mult mai vastă şi mai complexă, chiar dacă o Istorie în patru masive volume precum cea amintită ar putea, ea singură, legitima un mare critic. Eugen Simion a scris şi scrie în stilul şi în modul său discret de a fi original, cum observa Alex. Ştefănescu, cărţi care nu doar tratează o temă, un subiect, un gen, un curent, o etapă, ci, în bună măsură, le reîntemeiază. Mă gândesc acum doar la două dintre ele: „Dimineaţa poeţilor”, scrisă cu sensibilitatea unui romantic temperat şi cu o mână de maestru, şi la „Ficţiunea jurnalului intim”, despre care Dumitru Ţepeneag zicea, şi parcă mi-⁠a luat vorba din gură: „De la Impresii asupra literaturii spaniole a lui Călinescu niciun critic român n-⁠a mai scris atât de bine”. Pomenit fiind G. Călinescu (ne întâlnim cu el în orice direcţie am lua-⁠o!), trebuie subliniat că puţini critici de după Război şi-⁠au însuşit atât de profund lecţia celor trei corifei – Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu – „despărţindu-⁠se” totodată de ei atât de respectuos şi de fecund ca Eugen Simion. Îl leagă în primul rând de aceşti predecesori capacitatea de a iubi lucid, sub semnul spiritului critic, literatura. Îl mai leagă de ei vocaţia întemeierii şi a reîntemeierii. Călinescu scotea „cronicile bătrâne” de sub apăsarea istoriei seci la lumina Esteticului. Eugen Simion îi reciteşte pe primii poeţi români aducându-⁠i în timpul nostru cu frumuseţea verbului lor inaugural. Şi acesta este doar unul dintre atâtea exemple pe care le-⁠aş putea menţiona. Se impune a fi remarcată o trăsătură definitorie a profilului criticului: cele mai multe cărţi ale sale sunt consacrate literaturii române. Or, a te ocupa, critic fiind, de cultura şi literatura naţională nu e numai o chestiune de condiţie a profesiei, ci şi una de caracter. Toţi marii scriitori, atrăgea luarea aminte Călinescu, sunt scriitori ai patriilor lor. Nu altfel au fost şi sunt şi scriitorii care ilustrează genul numit critică literară.

Eugen Simion este cel care a formulat un set de „Sfaturi pentru tânărul critic”. Iată unul: „Tema voastră esenţială trebuie să fie literatura română. Cine vă spune că, scriind despre autori români de azi şi de ieri, nu veţi fi cunoscuţi în Europa nu vă spune adevărul. I s-⁠a reproşat şi i se reproşează încă lui G. Călinescu că a preferat să fie un geniu local şi n-⁠a năzuit să devină, cum merita să fie, un critic european. Raţionament fals, complex românesc vechi. Un critic este, înainte de orice, legat de literatura sa şi, dacă îşi asumă responsabilităţile ei, trebuie s-⁠o servească în toate circumstanţele. Recunoaşterea mondială este o problemă secundară. El poate să scrie în cunoştinţă de cauză, cum a făcut chiar G. Călinescu, despre literatura spaniolă sau despre misionarii catolici în Ţările Române, dar proiectele sale critice majore privesc literatura română. A studiat-⁠o şi a scris despre ea racordând-⁠o la modelele literaturii universale în aşa chip încât scriitorii mărunt culturali ca Baronzi sau Grandea să intre într-⁠un scenariu european. Este un mod elocvent de a evita localismul studiind fenomenele locale şi de a înfrânge un complex (complexul de inferioritate) care bântuie sistematic ima-ginarul scriitorului român”. Dar, aş adăuga, nu numai al scriitorului, ci şi al editorului, al intelectualului român în general. Rememorez în acest context un fapt. Matei Călinescu făcea referire, cu prilejul lansării eseului său „A citi, a reciti”, la romanul „Gumele” al lui Alain Robbe-⁠Grillét, apărut la noi în 1978, când l-⁠a însoţit pe autor la Iaşi, la mănăstirile din Modova şi în alte locuri din ţară. Francezul, un prozator gonflat nu se ştie de ce (a fost premiat şi la Neptun, în 2000, de Uniunea Scriitorilor), i-⁠a mărturisit lui Matei Călinescu surpriza şi, fireşte, satisfacţia că romanul său fusese publicat la noi într-⁠un tiraj ce era – la o singură ediţie – de două ori mai mare decât toate tirajele anterioare luate la un loc. Dacă mai găsea vreo două ţări ca a noastră jovialul inginer agronom ar fi poftit şi la Premiul Nodel. Şi, cine ştie, l-⁠ar fi şi luat poate înaintea sau în locul lui Márquez! Că în privinţa mult râvnitului premiu pentru literatură totul e posibil. Chiar şi compromiterea lui. Îmi aduc aminte că atunci Nichita Stănescu a scris un articol cu titlul „Mitul nătâng al străinătăţii”.

Spune-⁠mi ce sfaturi dai, dacă dai sfaturi, mai ales celor mai tineri, şi îţi spun cine eşti. De aceea, am citit cu interes sporit „Sfaturile pentru tânărul critic” ale lui Eugen Simion, în număr de 12, din care am citat deja. Mai citez unul: „Când polemizaţi, alegeţi-⁠vă bine adversarul. Evitaţi indivizii care trăiesc numai din polemica măruntă, spiritele cârtitoare, autorii bolnavi de gălbinare literară, pamfletarii de serviciu. Cu aceştia n-⁠o scoţi niciodată la capăt pentru că ei nu caută adevărul şi nu acceptă niciun adevăr intelectual. Este inutil să încerci un dialog cu ei. Vor deturna, totdeauna, discuţia spre altceva şi, în loc să-⁠ţi aducă dovezi, te vor insulta, vor denunţa opiniile tale politice, dacă le ai, se vor lega de familia ta şi îţi vor face mereu proces de intenţie. Polemica în acest caz este o zădărnicie… Aşa că, tineri confraţi, nu vă irosiţi forţele, alegeţi-⁠vă adversarii care, după a doua replică, să nu vă înjure de mamă şi, fabulă cunoscută, să nu vă denunţe că sunteţi tuberculoşi”. Aluzie, evident, la ceea ce postula Mihai Ralea privind confuzia punctelor de vedere, ca semn peremptoriu al pros-tiei.

Dar să mai întăresc câteva linii la o schiţă de portret al unei personalităţi care şi-⁠a construit opera şi destinul cu o tenacitate mai rar întâlnită pe aici, pe la noi. Ascensiunea sa, inclusiv ca persoană publică, care a ocupat fotoliul numărul unu din ierarhia academică a ţării, de la înălţimea căruia şi-⁠a adus o contribuţie esenţială la dinamizarea şi modernizarea instituţiei ce a condus-⁠o timp de opt ani, poate fi, şi ea, catalizatoare pentru orice tânăr dintre cei cărora experimentatul critic le adresează sfaturi mai degrabă colegiale, decât părinteşti. Într-⁠o „ţară a tuturor trădărilor”, cum, din păcate, caracteriza România un proeminent om politic şi memorialist interbelic, Eugen Simion nu şi-⁠a trădat maeştrii, idolii şi prietenii literari. Şi nu numai literari. Calitate rarisimă. A rămas, aş spune, lipit de scriitorii pe care i-⁠a iubit sau i-⁠a admirat, analizându-⁠le opera cu obiectivitate de-⁠a lungul mai multor decenii şi i-⁠a apărat în timpul „războiului româno-⁠român” postdecembrist. În primul rând, clasicii, iar dintre contemporani: Marin Preda, congenerul şi colegul său de bancă Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu şi alţi mari poeţi şi prozatori postbelici. A mizat pe valoare, pe ceea ce durează dând unora impresia, totalmente falsă, că nu păşeşte decât pe terenuri ferme şi că a evitat să se pronunţe la cald. De fapt, criticul a pus adeseori diagnostice şi a riscat pronosticuri pe care alţii le-⁠au evitat sau, şi mai grav, şi-⁠au retractat apoi judecăţile după cum au bătut vânturile istoriei, ale politicii şi politicianismului. Există critici de cenaclu sau jurnalişti culturali prestigioşi, fără prestaţia cărora literatura ar fi avut şi ar avea enorm de pierdut. Sunt însă şi critici, ca Eugen Simion, care zidesc solid în spaţiul intravilan al Culturii. În această vocaţie a sa se face profund vădită „vâna” originară, ţărănească, şi o verticalitate a coloanei ce nu se îndoaie la orice ieşire a istoriei din matcă. Am asistat în epoca de după evenimentele din ’89 la multe asemenea îndoiri, dacă nu chiar fracturi. Un critic cunoscut, care, înainte de amintitele evenimente, făcuse parte sau prezidase juriile tuturor ediţiilor Festivalului (şi concursului) Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, ca un stâlp al acestuia ce părea de neclintit, îmi spunea ritos pe la începutul anilor ’90 că el nu mai poate onora o manifestare patronată spiritual de un poet comunist. Copilul genial din Mălinii Nordului românesc fusese înfierat ca „ghimpe otrăvitor şi duşmănos” în presa stalinistă a anilor ’50 (vezi volumul de documente „Ei care au scris…” de Lucian Dumbravă, Iaşi, Editura Everest, 2001). Acum, un critic, altminteri cu veleităţi de mentor, îl repudia pe Labiş ca pe… un ghimpe comunist, după ce îi cultivase figura poetică în posteritate zeci de ani! Cum să califici o astfel de… revizuire?!

O linie pregnantă la profilul lui Eugen Simion o desprind dintr-⁠o confesiune a lui Octavian Paler – şi el un fel de revizionist vehement în deceniul pe care însuşi l-⁠a definit deceniul gol – intitulată: „O prietenie salvată”. Cei doi nu s-⁠au văzut şi n-⁠au comunicat aproape deloc timp de zece ani. În 2003, autorul „Mitologiilor subiective” mărturisea: „Nu ştiu de ce n-⁠a «comunicat» el cu mine. Dar ştiu de ce n-⁠am «comunicat» eu. O luasem razna, aş zice numai pe jumătate ironic, căci am fost sincer în credinţa ridicolă care mă anima prin anii ’90-’96 că mă aflam pe baricadă, prima baricadă din viaţa mea, că luam parte la istorie; mai rău, că făceam şi eu, în felul meu, puţină istorie. Eram isterizat de iluzii şi, fără să înţeleg nimic din jocurile care se combinau în culise, m-⁠am numărat printre cei care au alimentat vacarmul acelei perioade. Cine îşi închipuia că libertatea putea arăta şi urât? Sau că vechea solidaritate a intelectualilor, odată crăpată, va rămâne ca un vas spart?”. A fost o perioadă în care, remarcă Eugen Simion, cei doi „au avut, cel puţin, bunul-⁠simţ să nu se insulte în presă”. La rândul său, Paler mai afirmă: „Nici o clipă, în acei ani, n-⁠am încetat să-⁠l preţuiesc pe Eugen Simion, n-⁠am întrerupt, n-⁠am rupt prietenia cu el, în sinea mea”. Încât, aceasta, prietenia – „a scăpat din «războiul româno-⁠român» fără umbre şi fără stări de vindecat. Când ne-⁠am reîntâlnit, am pus în paranteză deceniul gol, neavând ce să ne reproşăm unul altuia. De altfel, dacă a greşit cineva dintre noi, eu am fost acela”. La urma urmei – şi această frază o resimt ca fiind cea mai emoţionantă – „Duceam, fiecare, lumina unui sat, fără a fi tradiţionalişti şi aveam amândoi cultul tatălui”.

Dar „vreme trece, vreme vine” şi ceea ce rămâne este, cu o expresie a lui Călinescu, fapta văzută din viitor. Sau cu un cuvânt greu: opera. Dacă cineva care n-⁠a citit şi nu ştie mai nimic despre Eugen Simion mi-⁠ar cere să-⁠l caracterizez succint, l-⁠aş cita subscriind fără ezitare pe Alexandru Piru: „Un mare critic român. Cel mai important critic al literaturii noastre postbelice”. L-⁠aş cita, în fine, pe alt mare critic – Nicolae Manolescu: „Autor al unor impresionante studii de sinteză, el n-⁠a lăsat nici un colţ al tabloului neacoperit… Ceea ce distinge în critica lui Eugen Simion este judecata cumpănită şi limpede”. Aş mărturisi apoi că admir în mod deosebit stilul epic al criticului. Eugen Simion scrie despre cărţi, autori, personaje, conflicte, idei, sentimente, drame, mituri, iubiri, trădări, investighează psihologii, portretizează, confirmând ceea ce îmi spunea într-⁠un interviu Alexandru Paleologu: „În critică, talent e acelaşi lucru ca şi în literatură. Scriu despre cărţi aşa cum alţii scriu despre amor sau despre ambiţie”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now