Contemporanul » Modele » Al dvs., Fiodor Dostoievski

Al dvs., Fiodor Dostoievski

Din câte se ştie, Dostoievski a redactat peste 700 de scrisori. S‑au păstrat doar 315. La noi, o parte dintre acestea au fost traduse în două ediţii selective anterioare, însă abia de curând a apărut o necesară şi excelentă ediţie ştiinţifică îngrijită, tradusă, prefaţată şi adnotată de Leonte Ivanov…

O curiozitate absolut firească ne face să citim corespondenţa scriitorilor, mai ales a clasicilor: cum este omul care scrie?, ce caracter are?, cum gândeşte?, ce anume citeşte?, cum îşi alege temele?, cum îşi construieşte cărţile? Scrisorile sunt mai credibile decât oricare alt tip de text din spaţiul autobiograficului.

Din câte se ştie, Dostoievski a redactat peste 700 de scrisori. S‑au păstrat doar 315. La noi, o parte dintre acestea au fost traduse în două ediţii selective anterioare, însă abia de curând a apărut o necesară şi excelentă ediţie ştiinţifică îngrijită, tradusă, prefaţată şi adnotată de Leonte Ivanov – primul volum de Scrisori din perioada 1837‑1859 (Polirom, Iaşi, 2018). Arhiva scriitorului a suferit mari pierderi în primele decenii ale secolului al XX‑lea. Despre aceste pierderi şi despre soarta manuscriselor dostoievskiene vorbeşte Leonte Ivanov în prefaţă, aducând informaţii inedite şi despre legătura, indirectă, a lui Dostoievski cu spaţiul românesc. Numeroase comentarii şi note de subsol, în care se conturează contextul istoric şi cultural pentru cititorul român de azi, întregesc acest volum. Cred că, dintre slaviştii de la noi, Leonte Ivanov este cel mai în măsură să se ocupe de segmentul epistolar dostoievskian. Spun asta, având în vedere activitatea sa de cercetător şi de traducător, care a dovedit, pe de o parte, interesul pentru Dostoievski (a tradus antologia Marele Inchizitor. Lecturi teologice şi masivul volum Jurnal de scriitor, la care a lucrat împreună cu Emil Iordache, Marina Vraciu şi Adriana Nicoară), iar pe de altă parte, interesul pentru corespondenţa scriitorilor (a tradus şi a prefaţat Scrisorile din Basarabia ale lui Ivan Aksakov şi volumul Prinţii Antioh şi Maria Cantemir în documente de epocă).

Cărţile se scriu pornind de la cărţi. O spune clar Dostoievski, la vârsta de 24 de ani: „Citesc cu patimă, iar lectura acţionează în chip straniu asupra mea. Un lucru citit cândva îl recitesc şi parcă mă încarc de noi forţe, pătrund în toate, înţeleg de minune şi extrag eu însumi ştiinţa de a crea”. Este ucenic al scriitorilor citiţi, dar mai ales al scriitorilor pe care îi traduce…

Este foarte dens volumul de faţă, e o sursă de informaţii biografice şi de amănunte legate de primii ani de creaţie. Biografia lui Dostoievski este bine cunoscută deja, mai ales pentru latura ei spectaculoasă – episodul execuţiei simulate, urmat de perioada detenţiei în ocna siberiană. Însă lectura scrisorilor din perioada respectivă face să devină foarte vii contururile acestor tablouri, iar omul care a trecut prin asta încetează să fie doar un nume pe o carte. Dostoievski se lasă cunoscut de cititor mai ales în lungile epistole adresate fratelui mai mare, Mihail, care se bucură de încrederea deplină a expeditorului. Ele devin adevărate confesiuni, sunt documente vibrante, redactate spontan, pe un ton patetic uneori. Autorul lor se află, în permanenţă, într‑o situaţie financiară precară. Cere (bani, informaţii, cărţi), imploră, se revoltă, exagerează, iniţiază dispute aprinse pe teme literare. Nu se sfieşte să facă reproşuri, să insiste, este incomod, uneori sarcastic.

Tânărul Dostoievski intră în lumea literară, este entuziasmat, se bucură de apreciere şi „se îndrăgosteşte” de Turgheniev. Dar, în scurt timp, îi scrie lui Mihail că s‑a „certat cu toţi”. Nu spune mai mult, însă o istorie anecdotică a literaturii ar putea întregi episodul: Dostoievski, perceput drept înfumurat şi antipatic, le inspirase lui Turgheniev şi lui Nekrasov o epigramă în care măgulitoarea formulă „un nou Gogol”, cu care fusese primit la debut, devenise – în spirit gogolian, e drept – „un nou coş pe nasul literaturii ruse”. Ca să anticipez ceea ce va aduce volumul al doilea din Scrisori, voi spune că există o corespondenţă cu Turgheniev, din anii 1860, ce reflectă relaţia lor amicală. Ruptura se va produce la apariţia romanului Demonii, în care autorul îl ridiculizează pe cel care altădată îi stârnise admiraţia, luându‑l drept prototip pentru „marele scriitor” Karmazinov.

Acesta ar fi portretul (în doar câteva linii) al omului Dostoievski. Dar, schimbând codul de lectură, putem citi volumul de Scrisori ca pe un adevărat roman autobiografic. Corespondenţa, ca gen al biograficului, şi‑a găsit deja locul în literatură. Publicarea textului epistolar atrage apariţia unei a treia instanţe – cititorul, pentru care un asemenea text, cu o vechime de secole uneori, îşi pierde funcţia de a transmite informaţii şi intră în sfera gratuităţii, devine „fapt literar”, cum spune Iuri Tînianov, vorbind despre dinamica fenomenului literar. Aşadar, Scrisorile sunt (şi) romanul formării unui scriitor. Însă orice scriitor e, în primul rând, un mare cititor. Adolescentul Fiodor Dostoievski îi citeşte pe ruşi (Puşkin şi Gogol), pe germani (Schiller, Hoffmann şi Goethe), pe englezi (Shakeaspeare şi Dickens) şi pe francezi (Balzac, Hugo, George Sand Racine şi Corneille). Va rămâne toată viaţa un mare cititor. După eliberarea din detenţie, îi scrie fratelui său: „Cărţile înseamnă viaţă, sunt pâinea mea, viitorul meu!” şi îi trimite o listă – istorici (anticii, dar şi Vico, Guizot ş.a.), economişti englezi, Kant şi Hegel, un dicţionar german, literatură religioasă şi Coranul. În aşteptarea permisiunii de a publica, obligat să locuiască departe de Petersburg, citeşte revistele literare. Dostoievski ştie să recunoască scrisul creator, caută partea vie a scrisului, esenţa. Şi nu o găseşte peste tot, pentru că pur şi simplu nu există peste tot. Asta îi lipseşte unui autor precum Pisemski, care „povesteşte frumos”, dar „se grăbeşte să scrie”. Asta îi lipseşte şi literaturii scrise de femei: „Doamnele scriitoare de la noi scriu precum doamnele scriitoare, adică inteligent, plăcut şi se grăbesc peste măsură să‑şi spună părerea”. Citise cu plăcere textele semnate (cu pseudonim) Evghenia Tur sau V. Krestovski, dar nu poate să nu observe lipsa lor de rigoare şi să nu formuleze judecata tranşantă că o femeie nu poate fi artist adevărat. Îl remarcă pe Tolstoi, care semnase Adolescenţa doar cu iniţialele, şi enunţă, cu rezerve îndreptăţite, o previziune care nu se va confirma: „L.T. îmi place nespus, dar, după părerea mea, nu va scrie mult (la o adică, pot să mă şi înşel)”. Aşa începe povestea relaţiei neobişnuite a celor doi mari scriitori care s‑au citit reciproc, dar nu s‑au întâlnit niciodată.

Cărţile se scriu pornind de la cărţi. O spune clar Dostoievski, la vârsta de 24 de ani: „Citesc cu patimă, iar lectura acţionează în chip straniu asupra mea. Un lucru citit cândva îl recitesc şi parcă mă încarc de noi forţe, pătrund în toate, înţeleg de minune şi extrag eu însumi ştiinţa de a crea”. Este ucenic al scriitorilor citiţi, dar mai ales al scriitorilor pe care îi traduce – Balzac (Eugénie Grandet) şi George Sand. Proiectele de traducere sunt, însă, mult mai numeroase. Îi trimite lui Mihail scrisori lungi, în care îşi expune planurile. Îi propune să editeze împreună traduceri ale unor cărţi despre care e convins că vor avea succes. Există concurenţă între traducători, de aceea ei se străduiesc să lucreze repede şi să publice, înainte să le‑o ia alţii înainte. Nu e deloc uşor, deoarece „librarii şi editorii sunt nişte câini”, însă tânărul Dostoievski nu renunţă, umple cu febrilitate pagini întregi de calcule despre costuri şi tiraje.

În aceste condiţii, de la redactarea scrisorilor la redactarea unui roman epistolar (Oameni sărmani, primit cu entuziasm de literaţii vremii) nu e decât un pas. Reacţia debutantului, explicabilă prin orgoliul său fără leac, este subiect de confesiune în câteva scrisori din perioada respectivă: „Îţi spun sincer că, în momentul de faţă, sunt îmbătat de propria‑mi glorie”; „gloria mea a atins apogeul”; „întâietatea o deţin deocamdată eu şi sper că pentru totdeauna”. Da, va fi pentru totdeauna, însă destinul unui scriitor se cere marcat de o experienţă revelatoare. Pentru Dostoievski, această revelaţie se petrece în ocna siberiană, acesta e şocul care îi oferă şansa unei viziuni originale, care îl ajută să intre în literatură cu un „cuvânt nou”, cum îi place să spună.

„Ieşind de la ocnă, chiar dacă totul era pregătit, n‑am scris. Nu puteam să scriu. Eram fericit, nu puteam lucra” – spune Dostoievski, care înţelege că abia acum are cu adevărat ceva de spus, când ştie ce e suferinţa. Pentru scris, fericirea e castratoare. Tensiunile interioare sunt cele care alimentează literatura adevărată. Ajuns în acest punct, Dostoievski construieşte variate proiecte literare şi lucrează mereu într‑o stare de febrilitate: „Munca îmi dă emoţii, nu pot să scriu cu calm”. Şi acesta va fi ritmul său de lucru toată viaţa.

Avem în aceste lungi scrisori, citite acum, în epoca e‑mailului, portretul unui om plin de vitalitate, cu un temperament care ne face să presupunem că, dacă ar fi trăit astăzi, Dostoievski ar fi scris numeroase mesaje şi ar fi fost activ pe reţelele sociale, postând cu vervă – un „jurnal de scriitor” online.

Cecilia Maticiuc

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest