Dacă pe fundalul celor opt texte din volumul Vinerea albastră al Anei Olos introducem relaţionările stabilite de Paul Ricoeur între istorie, memorie şi uitare, textele respective pot fi privite ca integrate unei „anexe” care, ducându‑ne în actualitate, nu înlătură engramele istoriei consumate. Şi aceasta fiindcă, din întregul pe care îl reprezintă istoria trăită, experienţa se sprijină pe explicaţii, de unde se face trecerea spre comprehensiune, iar naturalitatea uitării va atinge cu precădere detaliile.
Semnificaţiile de substrat, cele în contact cu instinctul continuităţii, deci asimilabile valorilor, cunosc o altă durabilitate, stimulând un proces de evaluare şi, consecutiv, de modelare dinspre trecut, prin prezent către viitor, ca permanent act de confruntare şi echilibrare axiologică. Se pot produce, astfel, chiar şi reconsiderări ale unor trasee esenţiale ale vieţii. În Pacientul din salonul 79, schimbul de scrisori între narator şi o persoană (a cărei misiune se opreşte aici) asociază un deces în familie cu o naştere simultană, în aceeaşi familie, sugerând posibilitatea actului necesar de compensare între moarte şi viaţă. Apoi, schimbând textualizarea intradiegetică în extradiegetică, autoarea radicalizează ideea: pacientul internat în salonul 79 era un cunoscut profesor de istorie, nevoit să‑şi distrugă manuscrisele (fiindcă erau în dezacord cu „istoria oficială”), pierzându‑şi şi biblioteca în urma unui incendiu (să ne aducem aminte, puţin, şi de Orbirea, romanul lui Elias Canetti?), descifrează ideea respectivă nu ca pe o simplă asociere conjuncturală între naştere şi deces. Cu siguranţă, nefiindu‑i străine inflexiunile gândirii arhaice privind translarea, mai mult sau mai puţin magică, a sufletului dinspre moarte spre viaţă, acceptă naşterea copilului ca pe un semn, un mesaj imperativ, căruia i se supune, după cum sugerează dispariţia sa definitivă.
Ar fi dificil de spus dacă această cădere în logica gândirii primitive este un indice al naturalităţii sau al unei demisii, al unei renunţări provocate de circumstanţe ostile. Completarea textuală
imediat următoare ne îndreaptă, de fapt, spre realitatea alienării la contactul dintre o interioritate sensibilă şi tensiunile (dirijate sau nu) ale exteriorităţii. În Doi şoricei, o experienţă de laborator cu privire la diferenţa de comportament a animalulul infestat cu morbul bolii, faţă de recţiile celui sănătos, o determină pe autoare să conchidă că Alzheimerul ar fi cu adevărat „boala secolului 21”, întrucât blochează orice tentativă de a găsi o cale de salvare în faţa oricărui act sau fenomen distructiv. Ar fi în cauză acea formă de alienare care elimină din orizontul înţelegerii voinţa de a te opune insinuării răului. Uneori, aparenţele induc în eroare chiar şi „observatorul”, tentat să accepte o cauză falsă, aşa cum se întâmplă şi în adaosul (realizat în extradiegeză), care „aduce” paradigma cauzei morţii lui Constantin Noica (fără a‑l menţiona direct), pe un alt palier: sfârşitul filosofului poate fi explicat nu doar prin complicaţiile survenite în urma fracturii pe care a suferit‑o încercând să prindă un şoarece, cât mai ales prin asocierea cu starea excesiv depresivă a vârstei: „Poate pur şi simplu îşi dorea un prieten, cât de mic, în singurătatea aceea”.
Dar, în felul acesta, Alzheimerul iese din scenă. Nu şi problematica, trecută deja în revistă, a Cercului. E adevărat, după cele cinci decenii, în care circumferinţa nu fusese o simplă indicaţie liniară, ci primise consistenţa sârmei ghimpate, schimbarea datelor realului după 1989 a presupus şi o redimensionare, însemnând saltul de la planicitate la sferic, deci la volum. Doar că personajului‑narator, ajuns la vârsta senectuţii, nu i se mai poate deschide perspectiva cunoaşterii întregului. Rămas fidel, în parte, „judecăţii” lui Kant, extinsă de la artă la viaţa comună, el încă mai crede că scopul omului se desprinde din principiul de a valoriza şi de a se valoriza în natură, deci ca fiinţare în real (sensibilul) şi ca existenţă liberă (inteligibilul). Nu va renunţa cu totul la prezenţa conceptului, cum procedase filosoful, şi va insista asupra mijlocirilor oferite de parcursul imaginativ şi intuitiv, sub semnul simţirii şi al „trăitului”, dar neuitând că scopul se defineşte ca fiind „către ceva”, fie acest „ceva” chiar şi de ordinul moralei.
Treptat, însă, deoarece, prin definiţie, nici sfera nu poate asigura decât o deschidere… închisă în sine, constrânsă la înglobare, însumarea atinge repede punctul în care normalitatea – la atingere cu mulţimi diverse – se va împărtăşi constant din relativitate. În fond, principiul simplei sume nu rezolvă nici problemele întregului, nici pe cele ale părţilor. Din nu puţine motive (a căror detaliere nu‑şi are locul aici), chiar imaginea realităţii româneşti apare ca translată aproape mecanic în noua constituire, implicând o evaluare ce nu priveşte prezentul nici măcar ca aflat în sistemul stagnării, ci în al degradării. Decupaje în acest sens întâlnim, uneori cu accente apăsate, şi în cartea Anei Olos: negând istoria şi valorile ei, inclusiv conturul naţional, înlăturăm continuitatea şi înţelegerea de sine; aşa‑zisa reorganizare a învăţământului s‑a dovedit a fi o „oroare”; a luat amploare anomia culturală şi debilitatea intelectuală; „scopul” multora se tranşează în planul intereselor personale; ne supunem corectitudinii politice până la a eşua în elementaritate; ne inundă materialitatea şi refuzăm spiritualitatea etc. Iar când cei care ştiu că „o nouă constituire” înseamnă „edificare” nu mai sunt sau, chiar dacă se mai află printre noi, îi marginalizăm. Şi coborâm din nou în simbol: personajul‑narator scoate în faţă astrologia, unde energiile făuritoare şi puternice sunt plasate în Zodia Leului, zodie care – accidental sau nu – a dispărut până şi din banalul horoscop cotidian (Dispariţia Leilor).
Dar, pentru o bună comprehensiune a unei fenomenologii bolnave, mai lipsea un element: acea moleculă proteinică, naturală ori artificială, „oferită” în veşmântul unui val pandemic. Personajul romanului (vom vedea puţin mai departe de ce folosim singularul), el însuşi aparţinând categoriei de vârstă de maxim risc, se desprinde dintr‑un vast şi macabru tablou din care nu lipsesc frica şi angoasa, carantinarea şi depresia, ilustrate până şi de decesul în izolare al oamenilor singuri, desocializarea încununată de violenţă şi ură, destrămând geografia psihicului pe o durată imprevizibilă. Fiindcă nici cabinetele psihologilor, nici lectura cărţilor de specialitate nu mai reprezintă un suport util, căutând măcar adăpostul unei evadări liniştitoare în literatură, el caută altceva decât verdictul lui Orwell, şi se refugiază în Urmuz, preferând absurdul, pentru că poate fi conştientizat. Intrăm, astfel, într‑un spaţiu şi timp care par patronate de avertismentul conţinut într‑o aserţiune a lui Mircea Eliade: „Omul nu poate trăi în haos.” Sau poate? Şi dacă poate, despre ce fel de populaţie vom vorbi de‑acum înainte?
Am ezitat, pe parcursul acestor însemnări, să ne referim la Vinerea albastră ca la un roman, atenţi fiind şi la precizarea lui Northrop Frye, anume că, pentru un critic literar, principiul unificator al unui text „priveşte mai degrabă forma decât sensul sau, mai exact, nici o carte nu poate avea un înţeles coerent atât timp cât nu există o anumită coerenţă în forma ei”, din care ar decurge şi cursivitatea lecturii. Dar chiar teoreticianul canadian şi‑a cenzurat principiul enunţat în Anatomia criticii când – scriind Marele Cod. Biblia şi literatura – acorda prioritate sensului degajat dintr‑o „structură unitară a naraţiunii şi imagisticii”, proces care vizează „o anume motivaţie interioară chiar şi pentru o existenţă impusă”. Or, în cazul textului Anei Olos, secvenţializarea acestuia prin titluri nu conduce la izolarea, la autonomizarea fragmentelor rezultate. Deşi naraţiunea nu este continuă în sensul obişnuit al cuvântului, deşi narativitatea are când tonalităţi extradiegetice, când intradiegetice, alternante nu numai de la episod la episod, ci şi în interiorul aceleiaşi secvenţe; apoi, cu toate că personajul central poate primi nume diferite, acestea nu personalizează, ţinând – la o privire mai atentă – de un soi aparte de generalizare. În totul, nedislocat rămâne mereu faptul că urmărim destinul unei aceleiaşi femei, în acelaşi peisaj existenţial, acoperind aceeaşi realitate, cea a României, în pe‑trecerea sa de la perioada celui de al Doilea Război Mondial până la prezentul zilelor noastre. Aşadar, aceeaşi realitate, evident abordată departe de orice ambiţii de exhaustivitate, este gândită şi trăită de acelaşi personaj aflat într‑un precizat context istoric, dar şi personal (fiindcă am menţionat că naraţiunea nu‑i exclude, dar cu note discrete, destinul). Doar aparent exterioare, formele nu se ridică împotriva constructului, care se desprinde, consecvent sieşi, şi prin abilitatea autoarei de a le aduce în contact stabil cu armonia literară, ale cărei măsuri le cunoaşte prea bine, oferind cititorului şi contactul, fragil şi tensionat totuşi, cu stratul subteran al simţirilor, al trăirilor unei feminităţi într‑un timp prea puţin favorabil depoziţiilor venite dinspre un om care nu‑şi poate ascunde realul fiinţării. Şi revedem, acum, faptul că, undeva la începutul romanului, autoarea oferea, aproape ca o cheie a lecturii, căutarea unui răspuns la întrebările: „Cine sunt? Cine eşti?”. Este un îndemn, prelungind inscripţia de pe Templul din Delphi, consacrat lui Apollo? În definitiv, singurul răspuns cu deplină acoperire a fost pronunţat o singură dată: Sunt cel ce sunt!
■ Profesor, eseist, critic, teoretician şi istoric literar
Mircea Braga
