Istoric, e îndreptăţit să readucă în memorie, în penultimul articol al cărţii, un „naţionalism pozitiv – cu caracter economic, înainte de toate”, punctat ilustrativ prin jurnalistul M. Eminescu („în contra” lui E. Carada), de pe poziţia unui conservator, dar nu antiliberal, atent la forme şi fond, „un mare gazetar privind spre modernitate din perspectiva ideală a tradiţiei”.
Poziţionare virtual actualizantă din punctul de vedere al autorului nostru, care discută o Europă duală şi duplicitară. Nu doar actualizabilă, dar şi actuală, intact menţinută istoric, de la istoria mai veche la cea strict contemporană, întrucât el părtineşte o „doctrină eminamente pozitivă” (de la Cavour, Bismark, De Gaulle, la Clinton şi Donald Trump), de regulă confundată cu socialismul nazist, „gardismul” românesc, comunismul naţionalist, populismul naţionalist de azi din Franţa, Austria, Olanda, după cum notează în addenda (Ceva despre „naţionalism” la Centenar). Puţin ca text, mult ca a(l)titudine, se află în acest „ceva”, care trage în definitiv totul după el. La atâtea rele n‑ar putea face faţă decât ceva profund bun… Într‑adevăr, nimic rău în naţionalismul bun, în fine, pozitiv,
imposibil de dezaprobat, cu condiţia ca el să existe nu doar teoretic, dar şi în realitate. Îl avem, azi, iar dacă da, prin cine şi prin ce? Rămânem însetaţi ca să ştim. Altfel, vorbim despre o lacună şi un risc deopotrivă eludate, ele trebuind să fie de fapt inconturnabile. E drept că noul istoric reflexiv la Europa nu e un triumfalist, dar un critic naţional, naţionalist chiar, autocalificat pozitiv, acuzator al faptului că România, azi, pierde adevărate „proiecte naţionaliste”! Dacă ar fi spus naţionale, n‑ar mai fi avut o perspectivă ideologică şi politică anume particularizată doctrinar. Iar „absenţa fibrei naţionaliste” ar explica, integral?, eşecul de azi al României. Pare o metaforă restrictivă fibra, dar fibră cu fibră se produce toată ţesătura, ca şi, enunţ după enunţ, textul acestui volum.
Pledoaria finală, până una‑alta, se justifică prin trecut. Din nou e legitimat un „naţionalism economic” (Eminescu). Şi alte nume mari dau greutate ideii „naţionaliste”. Titu Maiorescu, critic ferm în construcţia statală, scoţând patriotismul şi canalizând „patriotismul în hotarele adevărului”, smulgându‑l, aşadar, din stăpânirea canaliei autohtone. Dar putem reduce adevărul la „naţionalism”? Sau, privind din altă direcţie: „naţionalismul” asigură singur adevărul (dacă adevărul ar fi unic)?
- Titulescu, încă la început de carieră, în 1909: „Omenirea nu mă interesează dacă România nu‑şi găseşte locul în sânul său.” De un bun simţ elementar, însă tot atât de naţional cât european. În ideea de interes, de preocupare, şi nu de exaltare a egalităţii, şi cu atât mai puţin a superiorităţii (naţionale, naţionaliste?). Evident că pe N. Titulescu nu l‑ar fi interesat o Românie care n‑ar suge la sânul Europei, ca să reiau metafora corporală, în lungul, pentru noi recentul, context al ofensivei corporatiste.
- Lovinescu, fără citatul de trebuinţă, apare pus pe poziţia unui naţionalism latin. În ce sens latin? Imperial? Dublu naţional(ist)? Constantin Rădulescu‑Motru: pentru care a fi român echivala cu a fi „religios şi naţionalist”. Dincolo de flagranta lipsă de personalizare a poziţiei de calificare etnică (proprie dreptei extreme, care l‑a marcat şi pe el), şi alte popoare europene au avut ideologi de acelaşi tip. S‑a întâmplat într‑un naţionalism europenist sau printr‑o ciocnire a naţionalismelor, mai mari sau mai mici. E citat şi Lucian Blaga, nu doar nominal, ca E. Lovinescu, dar poetul şi filosoful, crezând că şi noi, românii, am putea avea „mândria unor iniţiative spirituale istorice, care să sară, din când în când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor popoare”, o face fără pomenirea termenului naţionalist (termenul naţional poate fi mai lesne presupus).
Răzvan Theodorescu ţinteşte exortaţia finală, în chip oarecum de manifest (de la savant către politicieni?): acum, în contextul mondializării (alege termenul european, francez, nu globalizarea americană), „să declarăm sonor că naţionalismul este o doctrină pozitivă”. Poate fi, este şi asta, dar mai ales s‑a dovedit a nu fi decât o teorie şi practică excesive, deopotrivă în naţiunile mari şi mici, pentru că s‑a răsfrânt dinspre primele spre ultimele. Altfel, pentru autor, ideea rămâne doar un gând idealist. Iar el nu‑şi ascunde nici în acest volum idealismul.
Şi mai are în vedere conjectura exagerării în acest gând, în această idee. De vegheat atunci când pozitivul cade, pretinzând că se înalţă, într‑un fel de ultra‑pozitiv. Când naţionalismul ajunge, s‑a dovedit că pe cât de uşor, pe atât de (ne)firesc, ultranaţionalism. Ideologul cultural deschis politicului le vede pe cele două noţiuni şi realităţi în opoziţie, aşa cum aproape că nu mai distinge conservatorismul de liberalism. Dar unde constată ultranaţionalism? Iată: în germanismul „de cazarmă”, în „ultranaţionalisme grave”, patologic, aşezate însă sub „haina demenţei politice cunoscute nu cu mult timp în urmă de «Mitteleuropa», parte a continentului care rămâne, în fond, o anexă a Occidentului”. Grave şi demente, aşadar, pe două trepte, de bună seamă ale răului, aproape sau chiar imposibil de păşit, îi apar ultranaţionalismele, la plural – un pluralism înfiorător. În vreme ce naţionalismul, la singular, ajunge şi încremeneşte în pozitiv. Ultra e sufixul care îl denaturează.
Multiple salturi „cercetaşe” produce partea a doua: Noi în Europa şi acasă. Începe cu o istorică modernitate românească în contextul formării mentalitarului nostru „tranzacţional”, împăciuitor. O interpretare paralelă (unificatoare) în civilizaţia (dar şi arta!) noastră veche ia sub observaţie vizualitatea şi limbajul. Istoria românească e refăcută în succesiunea religios‑confesională. Sunt citite nartexuri medievale româneşti şi evocate personalităţi episcopale şi ctitoriale din Vâlcea de peste trei veacuri înapoi. Etnopsihologia sau imagologia istorică decelează rusismul în scrisul istoriografic de pe la 1800. Se cercetează două biserici cu totul neglijate. Închiderea, drept racord cu tema naţionalistă, o face disputa ideologică dintre jurnalistul Mihai Eminescu şi politicianul „tehnocrat” Eugeniu Carada.
Calea occidentală e înscrisă pe o jumătate de mileniu de încercare de integrare europeană. Cu temeiuri în N. Iorga, R. Theodorescu mută modernitatea din spaţiul istoric românesc în proximitatea postmedievală. Nu doar o extinde, dar o şi partajează, aşa încât „prima modernitate” la noi s‑ar situa în a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, pe la 1550‑1600. Contrar altora ca D. H. Mazilu, nu crede că am avut o Renaştere deplină. În schimb, regăseşte în feudalitate o familiaritate indubitabilă cu barocul şi manierismul. Trece prin E. Lovinescu, după G. Ibrăileanu şi înainte de G. Călinescu, tocmai ca să dateze sincronismul românesc cu acela european prin manierismul din „faţadele Dragomirnei”, în secolul al XVII‑lea! (Liberalismul ar fi incipient în ctitoria de la Urşani‑Vâlcea!) „Modernitate „deplină” află în secolul 19! Un „baroc românesc” ar exista de după 1600, adică, se sugerează, mai curând, şi el, simultan, sincron, cu cel originar, italian, de la Roma. Barocul afirmat, paradoxal, atipic (cum s‑a mai tot făcut în teoria de la noi) este unul armonic! Ilustrativ îi pare a fi „barocul ortodox postbizantin” moldovean din sec al XVII‑lea.
Tranzacţionalismul moral şi politic şi‑ar avea sorgintea în „prima modernitate”. R. Theodorescu îl reia pe mult citatul M. Ralea, care nota în 1927 în spirit absolutizant că „în toate luptele pe care le duce, românul preferă întotdeauna spiritul tranzacţional”. Iar de la G. Călinescu, evidenţiind abilitatea eroică, păstrează siguranţa că „în fiecare român e ascuns un Vlaicu vodă”. De la civic la politic, linia ar rămâne pe cât de dreaptă, pe atât de scurtă. Tranzacţionalismul întru statalitate stă ferm postat pe vitalitate şi supravieţuire…
Cu ruşii, românii, (majoritar!) ortodocşi deopotrivă, au avut mai cu seamă un tip de relaţie ce s‑ar putea defini drept o prietenie cât o duşmănie, balansând între simpatie şi antipatie în egală măsură. Românii ar fi un popor aflat mereu în aşteptare istorică, fie a ruşilor, fie a americanilor. Aşteptarea lor înşişi s‑ar cădea să fie stârnită. Stabila instabilitate supravieţuitoare primeşte expresia eufemistică în „fluiditatea confesională a elitelor”.
Vizualitatea şi limbajul, cercetate „structural”, vor să ateste un naţionalism (românism) artistic apropiat de unul dintre modurile filosofiei lui C. Noica din context totalitar: „un mod românesc de a vorbi şi de a privi”. Interpretare orgolios inaugurală şi direcţională, într‑un „teritoriu încă puţin defrişat, acolo unde corespondenţele stilistice ale limbajului textual şi ale imaginii plastice se pot mai lesne stabili”. Taxinomiile tind la acaparare şi acoperire istorică, în patru etape: „etapa efigial‑solemnă a secolelor XIV‑XV, etapa narativă a secolului al XVI‑lea, etapa tactilă a secolului al XVII‑lea, etapa decorativismului şi a oralităţii din secolul al XVIII‑lea şi de la începutul celui de‑al XIX‑lea”.
Citesc opus‑ul lui Răzvan Theodorescu, Cele două Europe, acum, când România preia preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, cu două Românii politice, politicianiste, politizate, între europenismul acuzat pretins pozitiv de antinaţionalism şi suveranismul acuzat ori suspectat de antieuropenism, unite doar într‑un discurs ceremonial. Tranzacţionalismul românesc extins şi naţionalismul aşa‑zis pozitiv sunt, politic, slujite lamentabil de contradictoriu. Naţionalismul cu plus este doar democratic, critic, în toate laturile: civică, politică, etnică şi culturală. El se înfierbântă, (contra)revoluţionar, sau se răceşte, scade la minus, atunci când „trece” drept dominator, eliberator, conservator, revendicator.
Cartea aceasta ar putea fi şi ea una dintre cele care ar reaprinde un foc istoric nu doar în teorie, dar şi în practică.
Marian Victor Buciu
