Din ultimul număr:

Scrisoarea Evei

În versiunea mitologică a prologului liric, cuplul primordial funcţionează ca entitate unică, de lumină, în care femininul şi masculinul ocupă acelaşi trup…

„Era‑ntuneric, dar deodată/ s‑a făcut lumină/ de parcă Dumnezeu ar fi aprins/ pentru noi doi/ un soare şi o lună plină,/ să ne întrepătrundem pe această sferă/ amândoi,/ căci şi‑a dat seama Dumnezeu/ că ne iubeam atât de mult,/ că nu mai încăpeam în visul său.” Cu această rescriere selectivă a Genezei îşi începe Oana Boc incursiunea lirică din Scrisoarea Evei, volumul fabulos ilustrat de Laura Poantă, apărut în 2017 la Editura Limes. Departe de rigoarea filologică etalată exemplar în Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional‑tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, sensibilitatea poetică feminină a autoarei ancorează aici într‑un fundal arhetipal şi tranfigurează cultural o interioritate rafinată, în perimetrul căreia tematica iubirii se poate activa metamorfotic în absenţa oricărei violenţe spectacular‑dezinhibate, revelându‑şi valenţele armonice, consonante cu idealitatea unităţii primordiale, căutate febril de îndrăgostiţii unui scenariu liric simultan fluid şi imprevizibil.

În versiunea mitologică a prologului liric, cuplul primordial funcţionează ca entitate unică, de lumină, în care femininul şi masculinul ocupă acelaşi trup, iar androginitatea originară din visul divinităţii este ameninţată doar de implacabilul impuls uman de cunoaştere: „Şi doar fiindcă voiam/ să te cunosc mai bine/ am încălcat porunca şi‑am muşcat/ din mărul interzis ce mi s‑a dat,/ la fel cum aş fi vrut/ să mă hrănesc cu adâncimile din tine/ care se deschideau ca un abis/ din când în când spre mine.” Dacă nevoia de cunoaştere a Evei, de (re)cunoaştere reciprocă în ultimă instanţă, generează scindarea şi, previzibil, pierderea paradisului, mai puţin canonică pare a fi motivaţia fundamentală a gestului – iubirea – şi revenirea lui nepetinentă, în ciuda nostalgiei unităţii primordiale: „Prin secole când, iată, iarăşi ne găsim,/ din nou mă pregătesc/ să muşc din mărul interzis/ – chiar dacă ştiu că‑atunci vom pierde/ iar întregul Paradis –,/ dar vreau să te pătrund, să te cunosc/ şi să‑nţeleg/ de ce ne pierdem uneori,/ de ce de tine mă dezleg”. Totul pare a sugera aici o îmblânzită superbie a cunoaşterii, translată într‑un discurs al interiorităţii efervescente, paradoxal condiţionată de incompletitudinea generată de scindare şi de obsesia recuceririi unităţii pierdute. Nu este vorba, însă, de ecuaţia regresivă, în care unul era echivalent cu doi, ci de redescoperirea celuilalt în fiecare, de reconstruirea perpetuă a unei unităţi duble prin dinamica (re)cunoaşterii.

Este o questă ce continuă în fiecare dintre cele trei secţiuni ale volumului, angrenând o geografie culturală impresionantă, în perimetrul căreia reverberează, pregnant erotic şi acut personal, o voce lirică distinctă, conştientă de forţa cuvântului creator. „Plecasem din mine ca dintr‑un cuvânt/ din care a evadat înţelesul/ şi a rămas doar şirul de sunete/ bezmetic şi stingher/ care nu mai ştia ce să fie/ şi ce să facă acum cu trupul său/ pe marginea albă de cer ca o hârtie”. Cu acest diagnostic autoreflexiv din Stare, Oana Boc contopeşte o mitologie personalizată cu o semioză potenţial infinită şi virtual recuperatoare.

Aventura recompunerii unităţii duale începe prin a fi aşteptare şi certitudine, perfect translate într‑o suită metaforică echilibrată, compusă din axiome sensibil‑filosofice şi o sintaxă erotică senzorială: „Depărtarea asta e iluzorie,/ la fel ca incompatibilitatea/ dintre legile imperiului tău/ şi îmbrăţişările noastre,/ pentru că, uite, ne întrepătrundem/ fără încetare,/ chiar şi de la mare distanţă,/ iar tu simţi acea convulsie/ a trupurilor noastre amestecate,/ pierdute unul în celălalt/ şi eu te simt aşezat în mine/ ca în piramida în care ai vrea/ să îţi trăieşti veşnicia” (Din Egipt). Chiar şi atunci când aşteptarea e „ca aripa zdrobită visând că va zbura” (Tu ştii), esenţială rămâne speranţa înscrisă în zborul oniric, nu potenţialul destructiv al iubirii, şi asta deoarece erosul reclamă, în paginile acestui volum, celebrare sacrală proximă enthousiasmos‑ului păgân: „Câţi zei se bucurau în carnea noastră/ când tu mă urmăreai visând/ cu trupul şi gândul tremurând!/ Mă dau ofrandă‑acelor zei/ să simt aceeaşi nesfârşire/ cu care te‑aruncai în ochii mei” (Ofrandă).

Concentrată, incandescenţa senzaţiilor se converteşte în naraţiune mitologizantă, atent ritualizată şi orchestrată amplitudinal într‑un poem precum Machiaj de seară, unde coregrafia privirii senzuale şi somatizarea amoroasă sunt descrise fără artificii preţioase sau obliterări prudente: „Privirea ta încremenea pe trupul meu,/ apoi se transforma‑n culori metalizate/ ce pătrundeau în mine însetate/ ca soarele în apa unui curcubeu./ Tot sângele‑mi urca în vâlvătăi/ până la rai,/ în timp ce tu în culori incandescente/ în trupul meu vibrai şi mă strigai/ ca de pe‑un alt tărâm de nopţi senine,/ iar genele mi le simţeam că sunt mereu/ ca nişte drumuri lungi spre tine./ Apoi te aşterneai pe chipul meu/ cu scânteieri de ametist şi de opal:/ machiaj perfect de seară şi de ritual.”

Uneori, fervoarea căutării sfârşeşte într‑o Regăsire pasională – „Iar am căzut în tine/ şi zac printre prăpăstii./ Deasupra mea e cerul/ fără stele şi zborul/ desprins din aripile mele/ ca trupurile din îmbrăţişări./ Şi mă desfac spre tine în mii de căutări/ să scotocesc ca hoţii/ şi să îţi tulbur dorul” –, alteori, ea se sublimează într‑o idealitate spirituală de inspiraţie orfică – „Ţi‑am construit un templu/ în fiinţa mea întreagă/ şi sufletul ţi‑l simt adesea/ cum vine‑n mine şi se roagă/ îngândurat în faţa zeilor pierduţi,/ rostind aceeaşi rugăciune veche:/ «Să nu mă uiţi»./ Arterele îmi sunt coloane/ elastice şi sinuoase/ cu care te‑nfăşori şi inima ţi‑o legi/ în noduri strânse‑dureroase/ cu toată viaţa ta în templul meu/ să treci” (Templul). Fundamentală rămâne însă utopia regresiv‑proiectivă a iubirii, descrisă într‑un poem precum Amintire: „Niciodată n‑am mai iubit aşa,/ ca într‑o sferă/ cu sufletul cuprins întreg în alt suflet,/ cu trupul cuprins întreg în alt trup,/ îmi spuneai şi te rostogoleai în cascadă/ din celulă în celulă/ într‑un trup a cărui identitate/ se ambiguiza pe măsură ce încercam/ să‑l recunosc ca fiind al meu.”

Decantată ideatic şi trăită epidermic sau în regimul privirii, precum în Seducţie („Erai prins între liniile negre şi ondulate/ ale ochilor mei”), iubirea rămâne o poveste cu un început arhetipal, dar fără sfârşit, cu doi protagonişti, dar fără identităţi fundamental disociate, ancorată într‑o paradigmă iudeo‑creştină, dar permeată de un ecumenism spiritual rafinat: „Din trupurile noastre încă mai păstrăm/ şi clipele în care puteam/ să ne reîncarnăm/ unul în altul, fiindcă mă‑îmbrăţişai/ atât de strâns,/ că nici nu mai ştiam al cui e trupul / ce‑l ştergeam de plâns” (Am mai păstrat).

Cu Don Juan însă, Oana Boc intră pe teritoriul unui alt tip de eros, marcat thanatic şi tratat condiţional într‑un scenariu de periclitare: „Don Juan s‑a îndrăgostit de mine,/ uneori chiar mă iubea/ şi un gând abrupt ca o prăpastie/ s‑a deschis foarte aproape/ de inima mea./ Aş fi putut să cad/ şi în căderea aceasta/ poate aş fi descoperit că ştiu să zbor,/ aş fi putut să trăiesc nebuneşte/ câteva clipe în braţele lui/ şi tot acolo aş fi putut să mor/ răpusă de frumuseţea golului/ în care cădeam,/ a simulacrului acestui zbor‑prăbuşire/ în care se amestecau/ moartea mea şi a lui cu o mare iubire.” De altfel, întregul ciclu secund al volumului se configurează mai accentuat visceral în jurul unei geografii a distanţei, a ferestrelor mai mult sau mai puţin opacizate, care separă şi/sau denaturează întâlnirile îndrăgostiţilor (precum în Fereastra), a rătăcirii intranzitive şi dezagregante (din Ultimul vis), a frigului şi a zăpezii interiorizate (în Frig, Fabrica de zăpadă sau Alb).

Un scurtcircuit fragil se înregistrează abia în Poem ludic: „După‑o tăcere atât de‑ndelungată/ ţi‑ai amintit din nou de mine/ şi de privirea mea de ciocolată/ dulce‑amăruie‑şi‑căpruie/ şi ai venit să‑mi spui din nou/ dulcegării extreme/ rămase fără noi atât de multă vreme.” Regimul comunicării se modifică în Poveste, graţie intertextualităţii subtile inserate în dialogul liric: „Povestea noastră înainta agale/ prin deşert./ Prin care deşert? mă întrebai/ cuprinzându‑mă şi iubindu‑mă/ cu privirea ta/ în care încăpeam toată/ ca într‑o sferă perfectă./ Prin deşertul tătarilor, îţi răspundeam/ iubindu‑te şi plutind/ în privirea ta sferică./ Sufletul meu orb îşi caută lumina/ îmi spuneai/ şi nevăzutul tău trup mă străbătea/ până în miezul luminii/ ca şi cum ar fi recunoscut deodată/ conturul ascuns/ pe care‑l aşteptase în deşert/ ca pe venirea tătarilor.”

Strategia narativ‑erotică dobândeşte o dimensiune agonală doar în ultima secţiune a volumului, unde un poem precum La Roma m‑ai iubit în Colosseum îşi modulează teatral scenariul sacrifial: „Sărutul ne pândea ca un tigru flămând/ care ne‑adulmeca sângele îndrăgostit/ şi‑şi pregătea instinctiv năpustirea,/ în timp ce noi aşteptam fremătând,/ în fiorul de piatră/ să ne sfâşie, să ne doară/ şi‑apoi să ne înalţe/ spre cer şi spre zei/ implacabilă şi tăcută/ iubirea.” Programatic inserate în materia conflictuală, viaţa şi moartea, dublate de timp şi singurătate, funcţionează ca revelatori pentru o senzualitate extatică trăită într‑o paradigmă arhetipală nedisimulată, potenţată de un regim elementar decantat metaforic: „Iubirea ta mi‑aleargă lichefiată‑n trup/ şi nu mai ştiu pe mine/ din tine să mă rup” (După ploaie) sau „În trupul tău în flăcări/ am coborât cu trupul meu în flăcări” (Lună plină).

O impresionantă doză de seninătate needulcorată traversează multifaţetata confesiune erotică din Scrisoarea Evei dublând aparent paradoxal intensitatea trăirilor puse în scenă cu un impecabil instrumentar simbolic, perfect racordat la arsenalul unor naraţiuni lirice seducătoare. Autenticitatea poetică a Oanei Boc e incontestabilă, ca de altfel şi capacitatea ei de a construi semioze tematice compacte, dezvoltate la scara unui volum întreg, cum este cel de faţă, scris frumos, direct, fără stridenţe sau metafore forţate.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest