Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » „Pansenzoralismul” şi corporalitatea poeziei

„Pansenzoralismul” şi corporalitatea poeziei

Aceasta este imaginea dominantă a poeticii Rodicăi Braga: universul întreg este Cartea, propria fiinţă este Cartea, cunoaşterea găsită după eforturi dureroase este numai aceea conţinută de cuvântul scris, de origine divină, căruia nu i se refuză niciodată nemurirea…

Imposibilitatea de a găsi o formulă suficient de încăpătoare pentru poeticul unor texte publicate recent se naşte din recursul acestora la un conglomerat de surse, de incursiuni în universul cultural trăit pe viu. Recent, am regăsit o sintagmă pe care o folosea Alexandru Muşina pentru a defini lirica, inclusiv propria lirică, într‑un articol publicat în revista Astra, numărul 4 (125), anul XVI, din 1981. El o numea „poezie a cotidianului”, scriind că: „Personal însă nu pot înţelege poezia altfel decât ca pe o încercare de a da un sens şi o frumuseţe vieţii mele de aici şi de acum. În care 99 la sută îl reprezintă banalul cotidian. Evenimentul istoric însuşi e doar cheia de boltă a unei clădiri compusă de mii de clipe oarecare. E un nex social, un punct fierbinte ale existenţei colective, care nu e obligatoriu să coincidă cu punctele de maximă trăire individuală. Or, poezia tocmai de biata noastră fiinţă se ocupă, de evenimentele interioare”. Poezia devenea astfel frumuseţe născută din banalitatea fiecărei zile, născându‑se nu numai în momente cruciale, ci însoţindu‑ne de‑a lungul fiecărei clipe. Pentru poetul‑teoretician, cea mai importantă dovadă a evoluţiei poeziei este „redescoperirea propriei corporalităţi, stăpânirea – prin cuvinte – a propriilor senzaţii”, evoluţie ce ţine şi de cea a fiinţei umane, care şi‑a schimbat inclusiv modul în care îşi trăieşte senzaţiile: „Cuceririle tehnologiei au determinat extinderea diferitelor simţuri, schimbarea raporturilor dintre ele; ritmul de recepţie a stimulilor exteriori şi natura acestora s‑au schimbat rapid în ultimii 50‑100 de ani. Trăim într‑o lume a senzaţiilor, lume pe care abia învăţăm a o cunoaşte. Cuvintele, ele însele, nu mai desemnează aceleaşi realităţi senzoriale, de aceea trebuie «retestate», împreună cu contextele lor. (…) E aici, în acest pansenzorialism o nevoie de autenticitate, pentru că orice construcţie imaginară riscă să fie fadă şi fastidioasă fără o «bază» senzorială, proaspătă (…)”. Ideea cea mai importantă, pe care ne propunem să o dezvoltăm într‑un articol separat, este legată de acest „pansenzorialism” despre care discuta Muşina în textul său, o formulă pe care am regăsit‑o şi în poemele Rodicăi Braga. Poezia ei posedă o luciditate dureroasă. Trăirea pe viu a suferinţei, fără nici un fel de anestezie, determină volute imaginative din care se construiesc prin cuvinte, constante, traversând mai multe decenii, tranzitând stări de spirit, conturnând situaţii obişnuite, generând imagini recognoscibile în volumele ulterioare. Egală cu sine însăşi, poezia ei rezistă prin ancorarea în prezentul fiinţei, devenind o „poezie a cotidianului”: „între timp, viaţa/ îmi bate la uşă, încărcată/ cu toate poverile ei de frumuseţe./ prea multă frumuseţe/ ne ia minţile, nu‑i aşa?” scrie Rodica Braga, într‑un poem apărut recent.

Cele O sută şi una de poezii, în antologia apărută la Editura Academiei Române în 2019, cu o prefaţă de Mircea Tomuş şi o postfaţă de Liliana Danciu, construiesc un periplu poetic, dens cât o viaţă de om. Nu întâmplător poemul care deschide selecţia, în primul volum din 1995, se numeşte Să pornim spre iarnă şi conţine un vector ce a impus şi celelalte creaţii. Nu întâmplător „albastra certitudine” e a „frigului”, iar spaţiul – orizont – o altă constantă a poeticii Rodicăi Braga – este construit barbian „ca pieliţa albuşului/ din ou” sau, ca într‑un poem de mai târziu, din 2009, „cerul albastru era chiar oul/ uriaş prin care privea necuprinsul/ apropiindu‑şi‑l, îmblânzindu‑l?” (Senin ca‑n ou). Din această primă mişcare spre sine se coagulează propria corporalitate, înlăuntrul căreia se întâmplă totul. Un fel de claustrofilie, în genul liricii erotice medievale franceze, conturează trăirile explozive, care rămân să remodeleze spaţiul intern, într‑un prea plin emoţional dens: „în loc de sânge,/ inima‑mi pompează/ cerneală, clorotice/ litere, alergând prin/ artere, cum peştii sloboziţi/ în acvarii nătânge./ între timp, viaţa/ se întâmplă alături,/ se şterge duios/ de geamurile tulburi”. Nu este vorba despre o discreţie a actului poetic, ci un clocot intern, o dinamică întoarsă la sursele energiei, menită să emane o naştere continuă a cuvântului. Regresiunea în corporalitate se exprimă constant. În Stacojiu, totul se întâmplă „sub pleoape”, sub straturi diverse, care produc lumină, imagini conglomerat devenind surse ascunse, împiedicând ieşirea din sine, sub imperiul senzaţiilor. Actul poetic echivalează cu o scufundare „în setea ce‑mi arde lăuntrul”, cu o retragere „cu paşi de felină” (Fântână oarbă) pentru a renaşte „aştept naşterea făpturii ce va să fiu” (Nefiinţă). Această obsesie a ivirii, a metamorfozei fiinţei reiese din versuri precum „venirea ce va să fie odată, cândva,/ să ieşi din tine ca dintr‑o sămânţă/ putregăită în cernozium” (Destrupare). Naşterea pe care şi‑o doreşte este una aproape apocaliptică, în care se distruge trupul pentru a deveni „zbor, pace şi destrupare”. Poezia devine o formă de consumare a fiinţei, o ardere de sine care duce la pierderea propriului trup, devenit sursă în procesul combustiei interne: „cu înghiţituri de şarpe/ îşi devoră poetul măduvele./ din sine însuşi exclus,/ ţinut la distanţă de cei de aproape,/ este mergătorul pe sârmă,/ speriat să îşi ţină în cumpănă/ nesiguranţa, alunecarea în gol” (Poetul). Voluptăţii de a scrie i se alătură lăcomia de a cuprinde amplitudinea trăirilor, de a le epuiza în scris. Pentru Rodica Braga, poezia este o formă de existenţă, un pact nenegociabil cu propria viaţă, o consumare totală până la pierderea de sine. Gestul poetic al creaţiei este pus sub semnul „sorocului”, naşterea cuvântului supunându‑se fatumului, luând o formă onirică ce trimite la aceeaşi preferinţă pentru rămânerea într‑un spaţiu claustrat: „din el nu se iese,/ sincopat, somptuos se trăieşte” (Somptuos). Impresia că nu aparţine lumii şi implicit sie însăşi generează o nelinişte, care formulează o „umbră a mea”. Gingăşia „întrupării” şi inocenţa naşterii sunt subminate de cruzimea vieţii, care „îşi ascute grăbită ghearele” (Lecţia vieţii). Cuvântul este perceput drept un vehicul care însoţeşte fiinţa umană în lungul drum al trecerii, căci el singur „ne predă cuminte tăcerii” (Menirea cuvintelor).

Visul, găurit ca un ciorap purtat

„Şi lumea doarme în timp/ ce‑şi trăieşte visul/ care se găureşte ca un ciorap/ îndelung purtat” (Nu e loc de moarte), scrie poeta, în volumul Picătura de arsenic, publicat în 2015. Narativul din poem trimite spre o rutină a cotidianului, regăsită frecvent în creaţiile contemporane. Aducerea în derizoriu a planului oniric naşte o viziune şocantă, menită să rupă ritmul, care alunecă într‑o monotonie a zicerii. „Limbajul se îmbată des” (Sfidând anotimpurile), devenind un receptacul al preaplinului exprimat de cuvinte, o formă de trăire a pansenzorialismului. Singura picătură de arsenic este teama, percepută ca un motor al existenţei, al luptei de a supravieţui: „sunt ca un parazit în vintrele poeziei”, „printr‑o mulţime de ochi/ universul îşi varsă energia/ în mine”. Stările stabilesc momente certe, ale salvării prin cuvinte, într‑o lume ce se reface după Apocalipsă: „le iubesc dezarmarea/ şi zâmbetul stingherit/ le tratez cu căldură/ şi le pun la întremat./ Dintre toate lucrurile din lume,/ doar cuvintele m‑au salvat” (Salvarea cuvintelor), chiar dacă binele şi răul coexistă în trupul cuvântului „otrava divină”. Pentru fiinţa poetică, simţurile se revarsă, invadează lumea, căci „sunt o entitate ce şi‑a pierdut/ marginile,/ mă vărs în toate şi/ am gust pişcăcios/ ca piperul”. Voluptatea pierderii de sine este trăită acut, în note înalte, deloc confortabile. În Harun şi marea de poveşti, Salman Rushdie reinterpretează, pe baza unui scenariu narativ clasic, imagini ale basmului de pretutindeni. Una însă mi se pare pregnantă, aceea a „robinetului de poveşti”, prin intermediul căruia la sursa originară a imaginaţiei, la starea subtilă de a „spune” are acces fiinţa umană. O astfel de imagine, care mărturiseşte forţa expresiei pure, apare şi în poezia Rodicăi Braga, din volumul Zgomotul liniştii, publicat în 2019, la editura Imago: „lovind neliniştit,/ ca pruncul în pântecul/ mamei, mă bate tot mai des un gând/ să mă strămut/ în pasărea ce înoată (…) să‑mi înfig ţipătul/ ca pe o lacrimă solidă,/ să‑l nasc în cazne şi să‑l simt/ cum stors/ din toată fiinţa mea (…) un urlet ca un uguit/ de pasăre rănită”. Imaginile onirice respectă o cromatică reală, creând un univers septic, în alb/ negru – aşa cum e visul: „petale fragede mi‑au rănit/ pielea cu albul lor/ imaculat” (în dimineaţa albastră). Liliana Danciu analiza în amănunt în postfaţa antologiei „culoarea iluzie creată în privirea înşelată de lumină, iar lumea este, prin urmare, o varietate cromatică de alb şi negru, de reflecţie (exteriorizare) sau de absorbţie totală (interiorizare) a luminii”. Pierderea în cuvinte este totală, spaţiul exterior devenind o imensă carte, ce naşte imagini perpetuu. De fapt, aceasta este imaginea dominantă a poeticii Rodicăi Braga: universul întreg este Cartea, propria fiinţă este Cartea, cunoaşterea găsită după eforturi dureroase este numai aceea conţinută de cuvântul scris, de origine divină, căruia nu i se refuză niciodată nemurirea: „casa noastră are pereţi/ de hârtie/ şi mortarul din cerneală./ dacă‑i răsfoieşti./ învie”.

Alina Bako

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest