O altă, o cu totul altă istorie şi, deci, o nouă şi cu mult mai decisă, mai puternică credinţă! Care se exprima nu numai prin revigorarea ortodoxismului, dar, la unii – cum era cazul celor doi citaţi mai sus, N. Ionescu şi Cioran, ca şi al unor capi ai Mişcării! – chiar prin chemarea la o a doua naştere! La un răspuns pozitiv faţă de chemarea adevăratei, marii istorii, care, se pare, ne cerea să ne asumăm rolul major, în sfârşit, între naţiunile continentului…
Am să-ţi împrumut una din cărţile lui Cioran, care acum trăieşte ca un pustnic la Paris, Schimbarea la faţă a României. Ai să înţelegi multe, deşi nu trebuie să-mi spui neapărat părerea dumitale după ce ai 
citit-o. Eşti destul de inteligent, dle Paul, ca să citeşti o carte de această valoare şi destul de inteligent ca să taci, după aceea. Crede-mă, am să apreciez. Şi una şi alta! a terminat ea şi nu şi-a putut reprima un mic aer de autosatisfacţie, de bucurie a persoanei. Am dat din cap nu prea convins şi m-am ferit să-i spun că citisem deja opul cu pricina şi m-a impresionat rău stilul vehement, extrem de aţâţat al autorului. Întreaga-i inteligenţă era maculată, întunecată de acest stil, în care, în primul rând, voia să se convingă de nişte adevăruri care, afirmate sub platoşa altui stil, mai calm şi poate ironic, cât de cât, ar fi trecut foarte greu. Sau deloc. Să-ţi pui în discuţie în acest mod, vehement, cum spuneam, originile, în numele unui ideal, este cel puţin problematic, dacă nu de prost gust. Faptul însă că acest Cioran, despre care ştiam puţine, era uneori atacat şi de profitorii intelectuali ai noului stalinism, îl făceau, în ochii mei, interesant, mai presus de textul său. Mă interesa mai ales maestrul său ideatic din perioada românească, acel profesor de filosofie Nae Ionescu, pe care Mioara declara că l-a cunoscut. Mă rog, într-o formă pasivă, din bancă, într-o sală de curs, un amfiteatru, ca studentă a unei alte facultăţi, care îl asistă pe un tinerel profesor de filosofie pentru că e la modă. Tinerii curg spre el şi, se înţelege, distinsele dame şi demoazele! Îi citisem Metafizica, tipărită, se pare, după notele luate în timpul cursului, şi m-a atras stilul lui cald, convivial, cuceritor, apt de a interesa intelectuali de largă formaţie, nu numai filosofică. Mi-am propus să o recitesc, ca şi cartea lui Cioran, întrebarea mea urma să fie dacă ucenicul, adică
Cioran, îi fusese cu adevărat emul, discipol profesorului, şi dacă nu cumva Profesorul, chiar şi ocazional şi temporar, îl depăşea: prin stil, chiar şi oral, în primul rând, şi, apoi, prin claritatea opţiunilor. Ieri mi-a adus dl Spirescu, anticarul, o altă carte a acestui Nae Ionescu, incriminat şi el de noii tovarăşi, cu titlul Roza vânturilor. Mă voi documenta însă cu acel aer de semidistanţă pe care îl iau faţă de un text sau faţă de un individ care se bucură de o faimă excesivă. Cine are dreptate?
Înţeleg că tovarăşii comunişti au nevoie de istorie, în primul rând, de legitimitate, cum se spune, şi, apoi, logic, de victime. De jertfe. Şi legionarii cu întreaga lor Mişcare le-au căzut bine în palmă, acum, când li se pare că au puterea, deşi, în realitate, puterea o au invadatorii noştri de la Răsărit, bolşevicii ruşi, şi asta, legionarii care trăiesc încă, fugiţi sau îndesaţi prin puşcăriile lor, care, se spune, întrec în sălbăticie orice a fost în domeniu, o ştiu: faptul că nu poţi avea dreptate în numele altuia sau al altora. Mai ales când vorbim de dreptatea mulţimilor sau a istoriei. Or, cum o spunea tot Mioara în rarele noastre discuţii pe această temă – eu, de altfel, în loc s-o provoc pe acest teren mă ţin mai degrabă rezervat – forţa legiunii este faptul că dreptatea a rămas de partea ei!
Care dreptate? m-am întrebat eu în gând, dar am tăcut. Ea a aşteptat să spun ceva, apoi a continuat:
– E prima oară în istoria noastră când am gândit cu capul nostru! Dar… am gândit cu prea multă putere, cu prea mult geniu şi… asta nu se iartă! Dar, da-da, noi am rămas cu acest popor şi… nu ei! Noi îi suntem solidari şi fideli, fiindcă noi, şi prin suferinţa, dar şi prin martirii noştri, noi arătăm că suntem apţi de o asemenea fidelitate. Care rezonează adânc, în istorie. În cea a veacurilor trecute. Şi, mai ales, redeşteaptă credinţa noastră, ortodoxia. Noi am făcut din ea nu numai un stindard, dar şi o spadă.
– Frumoase fraze! am spus eu cu o ironie jucăuşă, privind-o calm.
– Nu sunt numai ale mele. Eu… nu gândesc chiar aşa, deşi…
Aici femeia a tăcut şi s-a întors cu spatele, iar eu m-am ferit să-i întrerup brusca şi poate necesara izolare. Am simţit sau am inventat eu, în tremurul vocii ei, altfel caldă şi uscată, mai degrabă, o… vibraţie care nu se potrivea stilului ei, modului ei de a se exterioriza. Încă o dată m-am ferit să mă apropii sau să-i înterup tăcerea, nu e bine să fii martorul unor irupţii intime, al unor trădări ale propriei firi, cei care le trăiesc s-ar putea să nu-i ierte sau să nu-i uite pe incidentalii martori. În genere, ştiam de mult, nu e confortabil şi mai ales nici util şi nici lipsit de riscuri să fii martor, cum se spune.
Era inutil, nu-i aşa, s-o întreb, să insist asupra a ce gândea ea; femeile cu tipul ei de energie gândesc nu în forma unor fraze închegate, logic dispuse, ideile lor sunt ca şi scăpărările unui foc care se aprinde greu şi apoi scapără prin vârfuri, dacă pot să spun aşa, dau flăcări iuţi şi neregulate. Un fel de senzualitate a gândului sau de instinctivitate ce se sugrumă în fraze, în propoziţii, aproape nici una din ele dusă până la capăt. O formă a voinţei oarecum sacadată, nesigură de sine şi, apoi, împinsă, busculată de o subită energie a fiinţei, care devine şi gând. Am putea zice că aveam în faţă un fel de primitivitate a gândului, dar resorturile sale, uneori, erau prodigioase. Da-da, uneori, ha, ha, cuvintele, frazele ei scurte făceau lumină, alteori erau doar un şir de icnituri, de revolte silabice, de bolboroseală furioasă.
Pe mine, de altfel, nu programul acestora sau al ei mă interesau – cu atât mai bine că fondul ei de idei nefiind prea clar, prea distinct, sau încă în plină fermentaţie – pe mine mă satisfăcea tocmai această stare de ebuliţie; de nemulţumire aspră, ascunsă, înăbuşită şi continuă, ideea că ea poartă o povară sfântă şi că este obligaţia ei, mai presus de orice, de a o purta; iată, istoria e aspră, brutală şi nedreaptă în cel mai înalt grad cu poporul ei. Da, am avut în vreo două rânduri aproape la modul net senzaţia că ea gândeşte ca un fel de dictator ascuns, ca cineva de spiţă regală sau, dacă vreţi, de nebun, în legătură mai ales cu naţiunea, cu poporul. El este singur! a spus ea la un moment dat, fără legătură cu nimic din ceea ce discutasem înainte şi, cu felul ei caracteristic, s-a întors iute cu tot bustul spre mine şi m-a privit cu ochii strălucitori. Şi am înţeles că era vorba de poporul ei, pentru care ea, pasă-mi-te, trebuia să fie, mai ales acum, prezentă. De parcă ar fi fost de gardă!
Singură ca în faţa unui imobil pustiu, unde uşile erau sparte şi date la perete, în curtea vastă a căruia nu se vedea ţipenie, poate vreun câine vagabond ce amuşina printre hârtiile aruncate ici-colo, foi rupte de ziar mai ales, căutând resturi de mâncare sau adulmecând mirosuri ce-l atrăgeau, vii încă, nu foarte clar diferenţiate. Mirosuri amestecate. S-ar putea spune, de către un spirit superficial, că această femeie purta în ea o energie ascunsă, fără nume, un fel de monomanie, rudă cu unul din acele tipuri de psihoze care nu se definesc prea bine, care-şi caută un drum sau sunt pur şi simplu un rest al unei catastrofe ideatice. Care nu trebuia neapărat să se fi petrecut cu sau în fiinţa de care vorbim, ci pe care ea şi-o însuşeşte. Un fel de megalomanie, dar numai a unei astfel de idei generale, care, îşi închipuie aceşti indivizi, îşi caută pe cineva s-o păstreze – ha, o idee, ca o flacără, cum sunt acele bule de foc montane ce apar în zilele cu furtună şi năvăleşte, se strecoară în încăperi, izbindu-se de pereţi şi speriindu-i pe cei aflaţi acolo, în vreo cabană. Eu, în ceea ce mă priveşte, ezit să mă precipit asupra vreunei concluzii sau definiţii. Doamne fereşte! E bine că totul se întâmplă aşa cum constatam, chiar şi din frânturi, că are loc, chiar dacă sclipirile ei ce păreau a veni din adâncuri erau tot atâtea semne şi ale unei astfel de megalomanii, ale unei idei imperiale, cum i-am spus eu, ironic – se pare că îmi gustă uneori ironiile, alteori mă priveşte cu ură neacoperită şi se întoarce repede cu spatele! – semnele unei manii, ale unui început sau sfârşit de nebunie nu mă deranjează deloc, ba, mai ştii, poate fi chiar simptomul adevărului. Al acelui adevăr pe care eu îl căutam, deoarece, printre toate calităţile mele, observate sau nu de mine sau de alţii, nu se găsea, vai, nici un strop din ceea ce numim psihoză sau stare psihotică. Spre binele echilibrului meu mental, dar şi spre onoarea, ha, ha, mediocrităţii mele, poate cam prea binişor instalată în jilţul ei de fier.
Nu, nu voiam în nici un chip să mă apropii prea tare de ideile acelui partid, de tristă faimă, numit Garda de fier; nu mă interesa în nici un fel istoria cam prea dramatică a acestui început de secol şi nici capii, şefii charismatici, căpitanii sau conducătorii unei mişcări sau a alteia, indiferent că ea, cum se spune azi, cu atâta zgomot, a cuprins masele. Masele, asta am mai spus şi am s-o repet de câte ori e nevoie, masele nu mă interesează nici cât negru sub unghie; nici nu prea cred că ele există, ele nu sunt, dacă e vorba de o masă, decât una de manevră şi nu atât a politicienilor, a propagandiştilor în primul rând, ci a istoricilor. În ceea ce mă privea strict pe mine, această Gardă de fier putea să fi avut dreptate, de altfel, cine nu are dreptate în vremea noastră, când dreptatea, mă gândesc la cea socială, e aruncată în stradă şi aproape oricine are acces la ea, cu condiţia s-o ridice de jos?
Ea, femeia numită Mia sau Mioara – ah, trebuie neapărat să-i schimb numele! – ea avea, se pare, nevoie de acea dreptate. Şi, mi se pare, mai ales nevoie ca această dreptate să devină o injustiţie; făcea parte poate din acea stirpe de filantropi, dar nu din cei care se dedică unei persoane sau unor grupuri aflate în indigenţă acută, nu, ci dintre cei rari şi evident singuratici în cel mai înalt grad care se agaţă sau vor să adăpostească o fostă mare şi necesară dreptate! Care, în ochii lor, se bucură de însemnele reale ale istoriei, adică ale Necesităţii! Ale viitorului mai degrabă decât ale trecutului; şi ei, aceşti singuratici, cum le-am spus, ei nu numai o poartă, dar şi văd, cu ochii lor interiori, fixaţi neabătut asupra unui singur şi acelaşi punct sau ţintă, ei sunt şi vor să fie profeţi ai acelei dreptăţi. Ale acestei necesităţi. Şi, prin aceasta, îşi vor depăşi importanţa şi rostul propriei lor persoane, fapt ce îi umple de un fel de gravitate, de greutate a destinului pe care, poate, ei înşişi nu şi-o pot foarte bine explica. De altfel, pe aceşti inşi – nu, nu ştiam dacă sunt numeroşi sau nu! – pe aceştia nici nu-i interesează prea mult o explicaţie, o analiză sau alta a stării lor, adesea o refuză cu acel dispreţ pe care-l au şi pentru cei care taie firul de păr în patru. Ei vor şi trebuie să trăiască, s-o trăiască şi dacă o amplă şi exorbitantă mişcare s-a retras din pieţele publice, din foruri, poate chiar din minţile multora, ea trebuie dusă, păstrată, susţinută, hrănită şi, mai ştii, abia prin această singurătate a purtătorului de torţă, ea va fi sanctificată. Pur şi simplu. Abia acum şi aici, poate gândea Femeia şi cei ca ea, această idee, deşi părea învinsă şi aruncată la pământ, abia acum şi în acest fel ea se putea ridica la adevărata, curata ei înălţime. Ea, această idee, ce purta nu numai ideea de naţiune sau de credinţă, cea ortodoxă, dar, mai presus de acestea, ea putea revigora istoria. Nu numai a naţiunii, cum spuneam, ci a locului, pur şi simplu. Eram convins, de altfel, şi aşteptam cu răbdare prima ocazie pentru a atinge, cu prudenţă, această latură a chestiunii, că Femeia, chiar dacă n-a gândit-o ca atare, locul geografic şi istoric al actualei naţiuni, în mijlocul căreia se născuse, cu tot ceea ce el însemna şi putea să însemne, o pasiona în primul rând. Da-da, sunt convins, şi cred că Mioarei îi era tipică această credinţă, acest fel de a crede, de a se entuziasma, fără să ştie prea bine de ce, de conţinutul clar al propriei ei credinţe sau, cu o superbie sau megalomanie enormă, interioară, se credea, probabil, capabilă de a simţi şi de a lupta pentru ceva, pentru un concept sau idee mai presus de cele cunoscute şi afirmate. Chiar şi de fosta, propria ei mişcare. Şi a lor!
De altfel, atributele autohton şi autentic, ca şi altele, reveneau cu o anume frecvenţă în frazele ei, aş zice că erau cuvinte şi noţiuni care, ele abia, îi structurau ideile. Câte le avea sau câte avea imprudenţa să le exprime, pentru că – şi acesta era unul din semnele ei distinctive – ea se ferea de toţi şi de toate. Ca un animal care e la pândă, hătuit sau nu, femeia era prudentă nu numai faţă de noul regim brutal, instalat în aceşti ani, dar şi faţă de noi toţi. Mediocrii care o înconjoară, de care trebuie să se frece, mediocrii nu în sensul strict intelectual sau moral, ci în acel existenţial: noi cei care suntem incapabili de a ne trăi, de ne afronta, de a ne epuiza destinul. Am dat eu însumi peste unele texte şi cărţi chiar, apărute înainte şi în timpul războiului al doilea, în care unii autori, istorici improvizaţi cel mai adesea, credeau că ştiu să afirme şi să demonstreze o altă istorie a locului nostru, aici, la nord de Dunăre, lângă Pontus Euxinus, loc în care aceşti autori mutau nu puţine dintre scenele şi teatrele de acţiune ale mitologiei greceşti, în primul rând. Ca şi originea celor care locuiau şi locuiesc în acest loc, inşi cu rădăcini când hiperboreene, scandinave sau altele, când celte, de-a dreptul. Probabil şi în acest fel, aceşti autori, în semifantezia lor istorică, voiau într-un fel sau altul să ne despovăreze istoria de acea lespede grea şi extrem de inconfortabilă pentru mentalul nostru de azi, aceea a vecinătăţii, a conlocuirii, convieţuirii şi mai ales a încuscririi, a amestecului sângelui nostru pur, scito-geto-dac sau daco-latin cu cei care, în secole, ne-au vizitat sau au trăit un timp pe aceste locuri. Barbarii!
O altă, o cu totul altă istorie şi, deci, o nouă şi cu mult mai decisă, mai puternică credinţă! Care se exprima nu numai prin revigorarea ortodoxismului, dar, la unii – cum era cazul celor doi citaţi mai sus, N. Ionescu şi Cioran, ca şi al unor capi ai Mişcării! – chiar prin chemarea la o a doua naştere! La un răspuns pozitiv faţă de chemarea adevăratei, marii istorii, care, se pare, ne cerea să ne asumăm rolul major, în sfârşit, între naţiunile continentului, ieşind şi aruncând la pământ ruşinea unor istorii şi plânsete, neabătute văicăreli de… viermi, sclavi şi servitori îndobitociţi ai altora! Libertatea, da, în sfârşit, găsita şi câştigata libertate, dar nu cea socială, în primul rând, ci cea a stirpei. A comunităţii, a naţiunii! Şi prin ea, prin această libertate de existenţă şi de conştiinţă, de legitimitate de sânge şi credinţă, ne vom câştiga şi ceea ce cere şi clamează secolul de pretutindeni: cea socială.
Nu, în ciuda marilor planuri ale lui Paul, nimic, absolut nimic nu se mişca în lumea reală, cea de dincolo de pereţii apartamentului său sau ai oaselor frunţii sale. Cele patru sau cinci personaje, sau păpuşi ai imaginaţiei sale îşi vedeau fiecare de treaba lor, habar neavând că în curând sau deja vor fi prinşi într-un dans comun, într-un cerc, al cărui centru va fi el, Paul, sau Femeia. Pe care toţi patru sau cinci o cunoşteau, mai mult sau mai puţin bine, şi, cu excepţia lui Peter, care se iluziona – poate că în felul lui avea dreptate! – că îi face, prestează o curte platonică, ca altădată, ceilalţi, jigniţi sau laşi, deveniseră dacă nu indiferenţi, oricum înstrăinaţi, depărtaţi şi binişor exteriori cercului ei îngust de preocupări şi interese. Despre ce era vorba de fapt? O femeie, în jur de treizeci, intelectuală, părăsită de bărbatul legal; după cum am văzut, el revenea lângă ea cu o anume insistenţă, chiar dacă nu era primit totdeauna, Raoul, în felul unui câine care, deşi adesea alungat, îşi păzeşte totuşi stăpânul sau curtea. Cu un copil de câţiva anişori, cu care, după un gând răutăcios al lui Paul nu prea ştia ce să facă, alergând toată ziulica după o treabă sau alta, profesoară la un liceu de uzină, la părinţi, la maică-sa, care-i ţinea băiatul, îi spăla rufele etc., la Biblioteca Universitară, unde petrecea multe ore, fişând titluri de care nu vorbea nimănui, uneori, descoperită de Virgil însuşi, când nu se demască, adică nu-i vorbi, la un cinematograf de cartier, unde rula cu puţini spectatori un film franţuzesc de dinainte de război, în regia lui Jean Renoir. Alteori, putea fi văzută în marele parc numit Arenele libertăţii, la picioarele unei geamii turceşti, închisă de mulţi ani, cu reviste şi cărţi în jurul ei pe iarbă, la marginea lacului. Fugile ei singuratice (puteau fi numite şi aşa) îi împrumutau chipului ei, feţei ei rotunde, calme, armonice, cu fruntea nu prea înaltă, cu ochi bruni, strălucitori, părul aspru, des, negru, ca o coamă, trupului ei viguros, fusiform, cu sâni vii, bine conturaţi şi elastici, un fel de sălbăticie care alerga uneori peste chipul sau mâinile ei fine, puternice, de parcă ea nu fugea în anumite locuri ale unui mare oraş, viermuind de lume şi de pasanţi, ci alerga de-a dreptul în vreo pădure, sub pomi înalţi şi rari, şi-ţi venea nu ştiu cum să-i cauţi pe mâini sau chiar pe figură urme de zgârieturi ale tufişurilor şi crengilor pe care le atinsese ea în aceste fugi.
O femeie încă tânără, singură, cu un copil, cum erau încă atâtea probabil în capitala acelor ani, la începuturile acelei epoci ciudate, cu siguranţă, barbară, deşi încă nimeni n-o credea cu adevărat, mulţi aşteptând o schimbare spectaculoasă, o revenire la normal, epocă numită apoi stalinism. România atunci şi aici, la începutul deceniului şase, ca şi alte state din jur, dar ca şi întregul continent aproape, se afla în admiraţia unui singur om, şef de stat: Stalin. Era un câştigător şi, după un secol şi mai bine de când Ruşii, alungând marea armată, la grande armée a lui Napoleon, ajunseseră până la Paris, tot Ruşii învinseseră încă o dată o mare şi teribilă armată, ajungând până la mijlocul continentului şi împărţindu-l, oarecum, în două, dar invazia lor continua şi mai departe, aducând cu ea noutatea de nenegat a secolului: cucerirea, avansarea ideologică. Găsindu-şi aliaţi chiar şi în ţările de veche şi arogantă, mare cultură, intelectuali, profesori, ziarişti şi filosofi, mulţi, mulţi tineri, ca şi acele partide care îşi ziceau comuniste, ce stăteau cu privirile aţintite asupra a ceea ce se petrecea în marea ţară de la Răsărit. Cu atât mai mult cu cât Rusia, marea ţară de care vorbim, putea arăta silueta şi figura unui om care personifica pentru mulţi, răsfiraţi pe întreg continentul, cu adevărat, noutatea. Sau viitorul, cum era numit în acei ani, în acel deceniu de după război, experimentul rus, bolşevic. Stalin, un georgian, cu figura lui blândă, bonomă, cu mustaţa sa groasă, calmă, ce inspira nu numai indivizilor, dar se pare şi popoarelor încredere, o ciudată încredere a atâtora, care, în mod curent şi nefăcând altfel decât înaintaşii lor în timp, nu prea aveau sau nu avuseseră încredere niciodată în cei care conduceau popoarele. Cei de stânga, cum începeau a fi numiţi, mai ales după valurile de stânga, socialistă, franceză, ei, naţia aceasta de inşi vioi şi inteligenţi, care prin revoluţiile lor încăpăţânate şi splendide, mişcaseră, se pare, moralul şi psihologia multora din jur. Până departe.
Da, cum spuneam, aproape toţi stăteau cu privirile aţintite asupra a ceea ce se petrecea acolo, la Răsăritul Europei sau la Apusul continentului asiatic, dar, ce ciudat, ce fantastic de ciudat: acele sute de mii şi milioane care-şi aveau privirile aţintite într-acolo, vedeau ceva ce nu era: un fel de iluzie. Puternică, deoarece iluziile, când nu sunt de vis, onirice, şi când sunt insistente, repetate şi viguroase oarecum, pot fi formidabil de acaparante, mai concrete decât concretul, realitatea însăşi. Oamenii maturi au iluzii sau vedenii când sunt bolnavi sau când nu mai au încotro şi atunci se agaţă de o fantezie sau alta, pentru a fugi din realitatea din jur, prea apăsătoare şi mediocră. Or, în cazul acestei iluziii cum am numit-o, nu numai politice, dar şi sclipind prin mai multe feţe şi culori, deoarece ea târa după ea – da, iluziile, ca un gândac puternic sau scolopendră lucioasă, pot târî după ele sau împinge înainte muşuroaie incredibile de materie! – atâtea şi atâtea deziderate şi visuri ale unui continent, se zice, obosit: umanitare, morale, sociale, artistice şi încă multe altele.
Fragment din romanul Jocul şi fuga de Nicolae Breban,
în curs de apariţie la Editura Contemporanul
