Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » România neîmblânzită

România neîmblânzită

E o galerie de oameni care, în ciuda faptului că au fost brutal smulşi din rădăcinile României lor normale, interbelice, organice, au găsit resursele interioare de a rămâne întregi. Lavric ne oferă astfel o galerie de modele ale rezistenţei, implicite sau făţişe. Şi e demn de notat că această rezistenţă făţişă nu a avut loc doar în munţii cetelor de partizani, ci şi între zidurile închisorilor comuniste…

La instalarea lui, regimul comunist s-⁠a izbit în România de o societate structurată organic. Ierarhiile sociale, morala, moravurile, orizonturile de aşteptare ale diferitelor categorii sociale, cultura, riturile de trecere (naşterea, nunta şi înmormântarea), ritmurile vieţii (sătesc, urban, aristocratic, intelectual), toate erau rezultatul unei evoluţii organice a unei societăţi care ştiuse să asimileze spre folosul ei chiar şi şocul modernizator-⁠paşoptist. Iar asta şi pentru că elitele secolului al XIX-⁠lea au fost, cu mici excepţii, conştiente de linia naţională pe care trebuia să o slujească procesul modernizator. Energia culturală românească a fost stimulată de alergatul în interiorul stadionului civilizaţiei occidentale (de obedienţă franceză, mai cu seamă), iar viaţa satului românesc, dacă a pierdut din imuabilitatea boierească a veacurilor pre-⁠cărvunăreşti, a câştigat în energia patriahală alimentată de economia domestică stimulată de multiple împroprietăriri.

Instaurarea regimului comunist a surprins România ca societatea în care academicieni produşi la prima generaţie de ţărani trecuţi prin sistemul de învăţământ al lui Spiru Haret (articulat după model francez) convieţuiau cu intelectuali boieri şi cu ţărani gospodari care cunoşteau atât tainele boilor sau ale ogorului, cât şi ale politicienilor care le cereau votul. România era o ţară în care clasele sociale trăiau pe arcul aceluiaşi continuum cultural. Deşi România Mare pierduse în omogenitate etnică, dinamica produsă de efervescenţa culturală a României Mari era pe cale de a da naştere unei societăţi în care superioara diversificare socio-culturală nu însemna fracturarea socială.

Ceea ce a urmat instaurării comunismului a fost o răsturnare a tuturor acestor organicităţi: culturale, sociale, instituţionale. Cultura, educaţia, reprezentarea politică, mobilitatea socială, viaţa de zi cu zi au fost supuse unor comandamente pe cât de agresive, pe atât de arbitrare. Puturoşii deveneau brusc şefi, analfabeţii erau brusc puşi să predea la universitate, trădătorii erau puşi să comande oastea ţării, infractorii erau puşi să asigure liniştea societăţii, şi scârbele oportuniste deveneau propagandiştii „eticii şi echităţii socialiste”. Asaltul a fost al unor oameni degeneraţi fiecare în felul lui, asupra unei societăţi fericite în mod omogen. Nu a fost bătălia dintre un organism partinic omogen şi o societate amorfă, ci masacrul unei societăţi organic constituite de către haite de orci slobozite în pradă. Ceea ce căutau activiştii, securiştii, miliţienii, temnicerii şi turnătorii să distrugă într-⁠un ţăran care refuza cooperativizarea, era icoana României normale, imaginea unei ţări libere şi nepervertite. Omul liber/ Deţinutul politic nu era, pentru călăii lui, reprezentantul unei categorii sociale, al unei facţiuni, ci al unui tot.

Ca atare, aceste înfruntări dintre viermi şi mărul pe care-⁠l spurcau rozându-⁠l pot fi legitim reprezentate doar de limbajul arhetipal al basmelor, al confruntării dintre un rău difuz, dintre o negură cu mai multe capete venită de pe un tărâm invers, de nicăieri, şi un erou reprezentând o ţară luminoasă sau o realitate numinoasă. Această numinozitate nu o atribui eu eroului, ci era fix ceea ce asmuţea haitele întunericului împotriva lui.

După 1989, a fost o perioadă în care povestea acestei încleştări părea că dă energii noi restaurării României, adică încercării de a readuce România la statura ei normală, neinhibată. Povestea era energizantă tocmai pentru că vorbea, într-⁠un timp al fragmentărilor politice, economice şi sociale operate de acţiunea tentaculară a Securităţii intrate în clandestinitate, despre eroii exponenţiali ai unei ţări întregi. Imediat, Jumă-

tate-de-comunist-călare-pe-jumătate-de-democrat-şchiop a simţit pericolul şi, la provocarea lui Aleodor, rostită după tradiţie: „– Eu ţi-⁠am spus curatul adevăr, şi dacă vrei luptă, alegeţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm”, slutul a răspuns parşiv: „– Nici una, nici alta”. Ceea ce alege pocitania e demitizarea lui Aleodor, transformarea lui, din eroul exponenţial al unei ţări întregi, în purtătorul individual de stigmat politic, religios, etnic. Eroul devine, ca şi în poveste, „vinovatul”. Povestea lui e tradusă, convertită într-⁠un limbaj academico-⁠demitizant anacronic, care nu are nimic de a face nici cu motivaţiile victimei, nici cu ale călăilor, pentru că nici unii, nici alţii nu au acţionat în virtutea unor abstracţiuni universitare intrate în uz în ultimele trei decenii.

O binevenită încercare de a recupera valoarea exponenţială a deţinuţilor politici şi a fenomenului concentraţionar din România face Sorin Lavric în cartea Glasuri din bolgie (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018). Cartea, de o fluenţă care nu e retorică, ci rezultatul unei combustii interne, cuprinde portrete de, în marea majoritate, eroi ai rezistenţei anticomuniste (de la Ion Gavrilă Ogoranu şi Toma Arnăuţoiu, la Vasile Motrescu sau Gavril Vatamaniuc), martiri ai închisorilor (de la Mircea Vulcănescu la Valeriu Gafencu), şi preoţi sau intelectuali (arhitecţi, medici, scriitori, filosofi) care au trecut prin experienţa temniţei comuniste (Calciu Dumitreasa, Valeriu Anania, Alice Voinescu, Florin Constantin Pavlovici, Dumitru Bejan), a domiciliului forţat sau a exilului anticomunist (Paul Miron, Mihail Fărcăşanu). În totul, e o galerie de oameni care, în ciuda faptului că au fost brutal smulşi din rădăcinile României lor normale, interbelice, organice, au găsit resursele interioare de a rămâne întregi. Lavric ne oferă astfel o galerie de modele ale rezistenţei, implicite sau făţişe. Şi e demn de notat că această rezistenţă făţişă nu a avut loc doar în munţii cetelor de partizani, ci şi între zidurile închisorilor comuniste, unde fostul procuror regal Florea Olteanu, invalid de război după ce îşi pierduse un ochi pe frontul de Est, nu se lăsa timorat de temniceri, ci îi lovea şi el şi îi intimida atât de tare, încât aceştia au fost bucuroşi când „chiorul îndărătnic” şi violent a fost eliberat.

Scopul polemic al cărţii lui Lavric e mărturisit încă de la bun început, într-⁠un „Cuvânt înainte”, în care autorul notează că, deşi unii dintre eroii săi au supravieţuit închisorilor, nu au supravieţuit şi rezistenţei – prin cultură – la eroism practicate de unii cronicari literari contemporani care au desconsiderat literatura concentraţionară pe motiv că nu ar fi validă estetic. Lavric consideră literatura concentraţionară un tip de literatură a limitei, care ne pune faţă în faţă cu „spiritul”, cu temeiurile noastre: „Niciodată nu am putut lua în serios suficienţa cu care criticii literari coboară memorialistica carcerală la treapta literaturii de mâna a doua, pe motiv că, deşi conţine un testimoniu sincer asupra vieţii, ea e scrisă prost. […] Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputinţă de transmis prin cuvinte, întrucât zvârcolirea din care s-⁠au ivit ţine de o rupere iraţională prin care un om trece doar în situaţii-⁠limită. Şi acel ceva pe care niciun cuvânt nu-⁠1 poate prinde e chiar spiritul […] Am spirit numai acolo unde viaţa nu poate fi împărtăşită prin vorbe, şi chiar acesta e criteriul de existenţă a spiritului. Dar dacă spiritul nu poate fi împărtăşit prin vorbe, atunci cum îi sesizez câmpul de iradiere? Prin emoţia inestetică, brutală până la cutremurare şi de-⁠o acuitate bătând spre răscolirea de tip misterium tremendum etfascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimţi în faţa ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o iniţiere iraţională într-⁠un univers pe care artiştii cu uşurinţă în facondă nu-⁠l vor atinge nicicând”.

Gâlceava lui Lavric cu intelectualitatea contamina-tă de beletristică e pe deplin îndreptăţită, deşi valoarea estetică a unui text literar nu e o chestiune de „zulufi”, şi nici măcar de chelie. Ci doar de deplinătate a întrupării realităţii în cuvânt, în cele din urmă de prezenţă. Şi tocmai aici e reuşita demersului – şi recuperator, şi apologetic – lui Lavric, pentru că figurile de încarceraţi despre care vorbeşte el, ca şi textele lor – de valori beletristic inegale – sunt, mai toate, nişte documente/ mărturii care atestă prezenţa în istorie a unor figuri de mare demnitate, deci, de mare frumuseţe. Aici, talentul de portretist al lui Lavric (care, pe lângă text, am observat de-⁠a lungul anilor, are o aplecare spre analiza prezenţei fotografice, a atitudinii unui autor) îl ajută pe el să reconstituie şi pe noi să înţelegem mai lesne – dincolo de bruiajul mediatic care a reuşit să impună României un sistem de valori chircit şi cu picioruşe crăcănate în pantaloni „straight fit”, de paţachină – frumuseţea demnităţii.

Această demnitate deranjează pe inchizitorii contemporani, cei care au încercat şi încearcă încă scoaterea unor figuri luminoase, aşa cum e Mircea Vulcănescu, din conştiinţa publică românească. Pe aceştia, Lavric îi înfruntă făţiş, într-⁠un inspirat text intitulat „Portretul persecutorului modern”, din care citez: „Prima trăsătură a persecutorului e că descinde din tagma celor care au adus comunismul în Europa. Grupul de conspiratori alogeni care au visat la întronarea revoluţiei bolşevice în toate ţările europene, acei marxişti în ochii cărora dictatura proletariatului era doar un pretext ideologic menit a duce la propria hegemonie asupra Europei, grupul acela reprezintă bunicii celor care astăzi ne sunt persecutori. Avem de-⁠a face cu aceeaşi agresiune căreia i s-⁠au modificat doar aparenţele, spre a fi pliate pe calapodul epocii. […] A doua trăsătură e că, după ce şi-⁠au omorât la propriu duşmanii, exterminându-⁠i fizic în închisorile comuniste, persecutorul caută să-⁠i omoare a doua oară, distrugându-⁠le efigia postumă. Distrugerea aceasta merge de la diabolizare simbolică până la eliminarea din analele memoriei colective. […] A treisprezecea trăsătură este că persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-⁠i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea, persecutorul e cuprins de frenezie profanatoare când aude de eroi (partizani), de martiri (victimele din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-⁠şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea – eroi, sfinţi, martiri – au un damf «antidemocrat» ce-⁠l scoate din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”.

Nu mă pot abţine să nu atrag atenţia în final asupra unui pasaj care nu are legătură cu tema cărţii, dar care poate că spune ceva despre climatul cultural din Bucureştii trecuţi prin comunism şi variile ortodoxii ideologice subiacente, toate adverse recăpătării demnităţii României: „E anevoie de spus dacă o discuţie între prieteni poate aduce ceva nou sub unghi cultural. De vină e menajarea reciprocă şi lipsa unui spirit propriu-⁠zis de controversă. De aceea, prinsă în matca unor afinităţi ce-⁠i prefigurează orizontul, convorbirea aduce cu o flatare prin consens în cursul căreia fiecare mângâie elogios spinarea celuilalt. Singura scăpare e ca unul să stea în umbră, lăsându-⁠l pe celălat să strălucească. Doar aşa dialogul poate aduce noutatea: dezvăluirea unei personalităţi cu preţul estompării alteia”.

Citind acest pasaj, am înţeles de ce, de mai bine de un deceniu, mi-⁠e imposibil să am o controversă onestă cu diverşii „amici” bucureşteni. La Iaşi nu e aşa. Spiritul critic şi ironia prietenească încă fac aici casă bună. Tocmai pentru că un om ţi-⁠e prieten îţi îngădui să dezbaţi cu el onest, şi fără menajamente, deşi cu afecţiune, dacă trebuie pornit în socratic-⁠platoniciana căutare a altui zeu. Se vede treaba că nu degeaba la Iaşi am avut cenaclul Junimii şi cercul Vieţii Romîneşti – unde domnea convivialitatea boieresc-poporanistă –, în vreme ce la Bucureşti ţinea Mcedonski cenaclu simbolist. Adevărul Capitalei e „esoteric” şi pogorârea lui printre aleşi cere obsecviozitate.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest