Lecturi - Despre Cărți

Matei Călinescu în chip poetic

„O partitură complexă de citate şi aluzii verbale”

 

Seria de autor Matei Călinescu de la Editura Humanitas ni‑l prezintă pe poet editat prin selecţie, nu integral, neexistând, înţeleg, o autoselecţie. Avem ca atare în faţă „aproape două treimi din totalul poemelor edite”, plus 24, o şesime, din 140 de poeme inedite. Opera poetică completă se amână sine die, însă lipseşte explicaţia acestui fapt. Avem acum în faţă un volum purtând un titlu, şi el nelămurit (niciun vers nu‑l conţine aici), Înainte de sfârşit e totdeauna prea devreme, poeme alese, antologie alcătuită şi îngrijită de Teodor Dună, Humanitas, 2023. Extragerile provin din Semn (1968), Versuri (1970), Umbre de apă (1972), Tu. Elegii şi invenţii (2004), la care se adaugă o secţiune de Inedite şi poeme publicate în reviste. În 1973, Matei Călinescu pleacă din ţară, din limba română, din poezie, revenind, cum se ştie, un timp, târziu. O problemă de timp, personal şi istoric.

E uşor, însă neînţelegător, să‑i fie expediată poezia prin reducere la asemănarea cu aceea a lui Mircea Ivănescu. Iată de ce.

Ca fiind esenţialmente postmodernistă, astfel e înţeleasă de Matei Călinescu (Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas, 2016, p. 28) poezia prietenului său de o viaţă: „poezia lui Mircea (Ivănescu) îmi apare ca o partitură complexă de citate şi aluzii verbale, un corespondent literar al lui Debussy, care şi el e plin de citate muzicale amestecate cu <impresii> imediate şi fantasme produse de aceste <impresii>”. Postmodernism=retorica palinodiei sau a retractării; revizuire continuă (Cinci feţe ale Modernităţii, Univers, 1995, p. 257). Şi pentru poet, nu doar pentru teoretician, „zis” e şi făcut.

Au debutat amândoi în 1968, Mircea Ivănescu cu Versuri, un titlu comun, reluat şi de Matei Călinescu în a doua carte a sa (Ivănescu era ostentativ neoriginal în titlurile sale), dar încă de la Semn (1968), amplitudinea discursului există. În volumul de poeme alese, iată, de la început, dar ea, extensia retorică, discursivă, e voit scurtată. Cât priveşte asemănările, deloc mimetice, cât emulative şi creator‑polemice, ele sunt multiple. Le urmăresc cronologic. Heraldică exală şi exaltă un vitalism tineresc, de context istoric şi poetic, ludic acum, apropiat de N. Stănescu („Voi treceţi, dulci fantome de cai şi de câini”), nota fantomatică rămânând dominantă.

Poetul apare deplin „formalizat” de pe acum: comparaţii proprii surprinzătoare („orizonturi (…) mai grele ca apa”), oximoronul („soarele rece”) ori barochismul dovedit ulterior de cursă lungă.

Altceva, text scris ca mâna a doua succesivă împreună cu N. Stănescu, l‑ar avea autor al versurilor 2 şi 4, prozaic‑poetice, ca la M. Ivănescu, dar, iată, simultan cu el (citez v. 4: „acoperişurile pe care‑aş fi scris prima frază dintr‑un roman melancolic”). Şi seara, dedicat chiar lui M. Ivănescu, anunţă obsesia identităţii necunoscute, părelnice, în versuri scurte (nici prietenul n‑a fost amplu, epic, de la început).

Aproape de Nichita Stănescu este Ecou: comuniune uman‑vegetal: „mă urcam în copac şi aşteptam să fiu ramură”, în registru retoric de imaginism hiperbolic: „în jurul patului meu creşteau munţi/şi sângele meu mângâia stâncile/vânturile îmi strigau prietenul,/Uve Uve Uve!”

Linişte îl află într‑un spaţiu oniric: „am ajuns în oraşul ciudat, cu străzi rostogolite spre mare”. De constatat că între inedite există o poezie cu titlu opus, Nelinişte, datată 4 septembrie 1960, derulată în „oraşul cu străzi rostogolite spre mare”. Tot în Şi seara, e de semnalat identitatea erotico‑onirică (aer, umbră – aceasta fiind recurentă, de la titlul volumului următor). Finalul de la Gavotă menţine aceeaşi notă: „mă închid în jurul tău ca somnul ‑/ încremenindu‑te”.

Un marginal, în Moartea hoinarului, ocrotit de cer, lună, totul supunându‑i‑se, poate face pandant cu personajul din romanul „mi(s)tic” al lui Mircea Ciobanu, Cartea fiilor.

În Versuri (1970), Ceva conţine, precum la M. Ivănescu, discursul „despre”, afişarea referentului real‑imaginar („ne închipuim că”). Act, cu un motto din Dylan Thomas, menţine enunţarea, ca poetul român, la imperativ/conjunctiv, persoana întâi plural, iar poetica în limitele memoriei teatralizării, jocului, imaginarului persistent şi persuasiv.

Izbeşte şi „nihilismul” poetic, al negrăitului ori nenumitului, marcat de N. Stănescu, poetul „necuvintelor”, al potrivirii nepotrivirilor, de sub dicteul barocului: „Surori cu neauzitul, nepipăitul, nevăzutul.” (Încet‑nimeni); „Îmi furase‑un umăr marea,/şi‑un genunchi spre miazănoapte” (Ca într‑un vis de mări înalte) Titlul acestui ultim poem trimite la o altă poetică, a lui Leonid Dimov, pe care Matei Călinescu, în jurnal, îl admiră extrem, numindu‑l „neasemuitul”. Proprietatea poetică e sigură şi în postmodernismul intertextualist, ca dovadă că tot în Ca într‑un vis de mări înalte, cu „Rotitoare ape‑n taină/mă frângeau fără durere,/mă rupeau de mine însumi”, adoptă personal un Eminescu, apropierea fiind apropriere, retorica ajunge temei al unei ontologii a tainei tragice, care‑l va stăpâni pe M. Călinescu toată existenţa ulterioară.

Oniric, placat în subteran şi teamă, pe materii „mai adânci decât ne putem închipui”, este De profundis, datat 1958. Primul poem din cele cinci ale lui Zacharias Lichter, heteronim al poetului‑critic‑prozator, Ciclu, e tot în proximitatea lui L. Dimov. La o sărbătoare alienantă, un clovn orb, de mii de ani, cântă din trompetă şi „monştrii se împreunară cu îngerii”.

Al treilea poem din ciclu, extraordinarul Psalm, trimiţând, evident comod, la Iov („Dumnezeu m‑a pedepsit pentru nevinovăţia mea/(fără să ştiu, poate eram mândru de ea)”), e, începând de la versificaţie, arghezian, vina nevinovată traducând un cult (poetic) al „personalităţii”/ divinităţii: „pentru că îl lăudam cu prea frumoase şi prea dulci cuvinte”. Dacă tăcea, nepedepsit era poetul, de un Dumnezeu care‑şi primeşte doar propriul limbaj, de dincolo de vorbirea şi simţirea omenească: „Dumnezeu a ascultat doar rugăciunile mele mute/şi doar ceea ce fără ochi pot să văd mi‑a arătat,/doar ceea ce fără urechi pot să ascult mi‑a cântat, /cu nepipăitul (N. Stănescu, am spune, dar pe o cale doar a lui M. Călinescu, n. m.) m‑a mângâiat,/cu negustatul mi‑a umplut gura.// Binecuvânt flacăra care‑mi pustieşte fiinţa,/flacăra care‑mi aprinde umbra pieritoare,/flacăra de chin şi de bucurie,/cumplita flacără a lui Dumnezeu.”

Altele sunt „necuvintele” lui M. Călinescu decât cele ale lui N. Stănescu, precum în al patrulea poem lichterian, Puncte cardinale, înscris în „timp tot mai aproape de netimp şi de neiubire”. Şi tot aici, există un carnavalesc oniric: „monştri care vor să ne facă să râdem/sau să plângem şi să uităm/pârghiile extazului frânte”.

Ajungând la Umbre de apă (1972), La mijlocul drumului conduce într‑un final de poem ce apare completat de N. Stănescu, nu fără o linie din amprenta lui M. Ivănescu: „acestea s‑au scris la mijlocul drumului în praf/cu degetul arătător”.

Eu, datată expres, enigmatic, 7 ianuarie 1970, se răsfaţă sintactic şi stilistic în discursivitatea recunoscut ivănesciană: „Să mă hotărăsc să iau hotărârea/de‑a hotărî ceva. Dar sunt atât de neliniştit/că aş putea fi neliniştit (…)/ Dacă m‑aş hotărî să iau hotărârea/de‑a hotărî ceva, ar fi trebuit să mă hotărăsc”.

O anti‑lume, ca Dimov, dar una pe măsura sa, află şi M. Călinescu în Regăsire: „Am regăsit lumea ovală, străvezie, nu prea mare,/ ‑ în ea abia trupul meu poate încăpea”. De‑acum, vine tentaţia desprinderii, depărtării: „să nu mai aud glasurile care mă cheamă”, „sunetele lumii celeilalte mă loveau” (am anunţat că mă voi referi la „mistica” poetului). O anti‑lume există, desigur, într‑un anti‑timp (temporalitatea e obsesională în poezia lui Matei Călinescu, nici pe aceasta n‑o voi ocoli): „lumea în care totul e ca şi când n‑ar fi,/ca şi când nu s‑ar povesti, încă o dată/şi încă o dată, ca niciodată.”

După trei decenii şi jumătate, în Tu. Elegii şi invenţii (2004), Tu îi dă, aşa zicând, cap în cap, pe poeţii N. Stănescu şi M. Ivănescu: „Tu – adică eu – adică tu – şedeai pe fotoliul dintr‑un colţ…”, pentru a se prezenta pe el însuşi „pseudo‑misticul” ludic M. Călinescu: „Eu – adică tu – şi poate el – ca‑n numele regăsit pierdut al îngerului Eutuel… Eutuel, Eutuel – unde eşti?” Tu capătă o notă diaristică, ocazională (fundament al scriiturii), cu aluzie la M. Ivănescu: „cum ar spune prietenul meu îndepărtat, care nu mai iese din casă, care odată ca niciodată împletea poeme, dantele vaste din aţă subţire de cuvinte – nu ştiu unde sunt, unde eşti, unde suntem în oglinda răsturnată a timpului, nu mai ştiu, uit amintindu‑mi – şi‑mi amintesc uitând – în muzica pentru luth de Bach…”.

În Pot şi nu pot… pare că e mai pregnant N. Stănescu („nedureroasă durere”, „gând şi negând”, „dincoace de netimp, într‑o falsă veşnicie”; Eşti o rană în mine… conţine şi o „nelume”). Dar, captat în temporalitate, şi un anume paradoxism filosofic al lui Noica: „Aş vrea să fiu cu tine, mereu cu tine – dar unde?/În neunde? În niciodată fără odată?” Palinodia, în esenţă ficţională, e bineînţeles la locul ei în Poveşti: „La început sau după aceea – adică la sfârşit, ba nu, ba nu – /dar oare contează… (…)/ La început sau la sfârşit? Sau poate într‑o dată şi niciodată?”

Un postmodernism intertextualist prietenesc (că tot se cere scrisul prietenos cu cititorul) şi nu epigonism, decreativ, impersonal, trebuie decelat aici. Voi continua cu exemplele ulterior.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 1 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button