Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Je me voyais me voir

Je me voyais me voir

Un abis al privirii este Veşnica întoarcere, volumul de eseuri al Aurei Christi apărut la Editura Academiei în toamna acestui an. Ca şi în poemul Tânăra Parcă al lui Paul Valéry, poeta se priveşte în oglinzi paralele care îi reflectă un portret compozit, peste eul rostirii suprapunându‑se eul biografic, eul textual, generat de opera sa, eul cititor, care îşi mărturiseşte zeii tutelari, eul ca microcosmos al unei ţări exilate la marginea Europei, expusă tuturor vitregiilor istoriei. Ca şi eroina lui Valéry, ea pendulează între polul subiectiv şi cel în care eul este obiectivat, realizat conform datelor propriului destin, sau, cum spune autoarea, între forul lăuntric, prins de vârtejul construcţiei de sine, şi o ascensiune uranică („spre Cerurile de sus”). Biografia acestui eu valérian o citim, aşadar, în acest volum hibrid generic – amestec de confesiune, însemnări de călătorie, discursuri la conferinţe, cronici literare, citate din propria operă, interviu etc. Autoarea precizează că ideea sa de destin nu este cea antică, a damnării din naştere, ci cel romantic, „construit, asumat, nestrăin de sfâşietoare contradicţii, de patina mentalităţii caracteristice omului de prisos, cu suita‑i opulentă de stări pendulând între ipostaza de exclus, damnat şi privilegiat”.

Citind expresia „omul de prisos”, mi‑am amintit figura, sunetul, accentul profesoarei de limba rusă din liceu, care, în acei ani, înţelegea prin lişnii celovek pe parazitarul aristocrat care nu întreprinde nimic pentru a reforma societatea nedreaptă. Omul de prisos al Aurei Christi este, în schimb, un aristocrat al spiritului, autoreflexiv, chinuit de dileme dostoievskiene, prizonier al subteranelor subconştientului mai curând decât al cupolei eului raţionalist. Între cele două interpretări ale aceloraşi cuvinte este rezumată o istorie care s‑a frânt brusc în 1989 şi care structurează şi exerciţiul autoreflexiv al Aurei Christi.

Deşi prin „veşnica întoarcere” autoarea evocă meditaţiile lui Kierkegaard –„«redobândirea sinelui», întoarcerea la ceea eşti şi descinderea în subterana fiinţei” – redarea sinelui, visată şi de Eminescu în Odă în metru antic, pe care Aura Christi o numeşte poemul perfect al literaturii romnâne, şi nu viziunea ciclică a istoriei a lui Friedrich Nietzsche, filosoful de la Sils Maria este deseori citat, mai ales cu Ecce Homo.

Aura Christi simte nevoia mărturisirii adevărului despre sine şi despre colţul de lume hărăzit de destin. Arborele genealogic include câteva seminţii, prin legăturile cu Macedonia, Rusia, România…, istoria familiei devenind astfel un microcosm al istoriei est‑europene, care a cunoscut deportările, deposedările, traumele războiului, traumele totalitarismului care nu ocoleau nici copiii siliţi să înveţe dans şi sport într‑o fostă biserică, lipsiţi de dreptul de a învăţa în limba maternă despre cultura naţională, îndoctrinaţi şi meniţi spălării creierului, care reuşeau doar în secret şi prin solidaritate de generaţie – „generaţia pierdută” – să acceseze eşantioane ale culturii occidentale din perioada ei de maximă înflorire: anii ’60‑‘70. Cine a văzut filmul Pacientul englez, unde protagonistul îşi notează evenimentele din viaţa proprie pe marginile Istoriei lui Herodot, înţelege diferenţa dintre discursul neutru, oficial al istoriei, şi cel perspectival, al evenimentelor relatate prin filtrul unei conştiinţe‑martor. Odată cu redefinirea istoriografiei ca naraţiune, sensibilă la partinitatea şi fobiile autorului, construită după reguli retorice, cu tropi de discurs, memorialistica dobândeşte un rol privilegiat în recuperarea trecutului, fiind mărturie nemijlocită, colorată de o sensibilitate autentică.

Mărturia despre prezentul pandemiei însă, cu oamenii condamnaţi la izolare, devine autoreflexivitate, discurs despre sine, şansă de a înlocui arheologia unui spaţiu geografic cu arheologia propriului eu: „Suntem exilaţi în casele noastre, suntem izolaţi pentru nu se ştie cât timp şi – împotriva legii iubirii înscrise cu litere de aur în sfintele texte – suntem somaţi să ne înstrăinăm de aproapele nostru, reducându‑ne drastic drumurile, cercurile existenţiale. Exerciţiile spirituale se transformă pentru unii în realitate de zi cu zi. Oprindu‑te locului şi sustrăgându‑te astfel iureşului cotidianităţii, e limpede că te întorci cu faţa la tine şi te scrutezi cu încetinitorul pe tine însuţi în primul rând. Ce vezi acolo, în propriul abis? Ce discerni între experienţele, lecţiile, istoriile, poveştile şi evenimentele, de care ai avut parte? Cât pământ dinlăuntrul tău e întors şi urcat la cer?”

Scrutându‑şi propriul abis, Aura Christi nu încetează să vorbească despre alţii: scriitori preferaţi în care recunoaşte afinităţi elective, despre care scriind îşi devoalează propria artă poetică, interferenţe culturale (recunoaşteri reciproce ale unor mari scriitori în China, Italia), conferinţe pe teme literare la festivaluri şi universităţi străine, glose pe marginea unor mari opere alături de citate din propria creaţie. Trăind „ochi în ochi cu natura”, precum „călugăriţa din Amherst” (Emily Dickinson), Aura Christi realizează însă conexiuni într‑o imensă reţea de repere culturale, începând cu scena primară a dublei geneze culturale, româno‑ruse, sub spiritele tutelare Puşkin şi Eminescu. Deşi s‑a remarcat în toate genurile literare, Aura Christi preţuieşte cel mai mult poezia, pe care o defineşte ca „respiraţie a îngerilor”, o metaforă caracteristică tropismului său erudit şi explodând de sens. Respiraţia este asociată cu geneza prin cuvânt (pneuma), iar îngerii cu inteligenţe angelice, prin care Plotin înţelege cerul formelor ideale. Prin această obstinată închidere în sfera limbajului Aura Christi ne aminteşte de pergamentele upanişadelor hinduse despre care se credea că sunt corabia în care călătoreşte sufletul.

Dacă în Emily Dickinson află o oglindă a propriului destin uman/literar – prin viaţa retrasă şi absorbţia deplină în creaţie, dar şi prin simplitatea imaginarului, de o biblică umilinţă, ce se încarcă de sensuri profunde prin magia scriiturii, prin preferinţa pentru temele marii literaturi, aceleaşi dintotdeauna –, în Nicolae Breban admiră geniul creator, profunzimea viziunii, deplângând indiferenţa manifestată de profani faţă de monumentele vii cărora au privilegiul de a le fi contemporani.

De altfel, influenţa prozatorului se poate identifica atât în afilierea la acelaşi spaţiu spiritual, emanat din operele lui Dostoievski, Nietzsche, Goethe sau Thomas Mann, cât şi în construcţia frazei – meandrând în ritmul şi direcţia gândirii în act, îngăduind cititorului să reconstituie magma afectiv‑intelectivă din care s‑a născut prin sinuoase progresii, perfect controlate din punct de vedere sintactic.

Poetica Aurei Christi poate fi reconstituită din diverse pasaje, orice subiect fiind însoţit de acel abis al privirii care îl transformă în dublu obiect: al gândirii şi al codului de transfer în limbaj. Nu lipsesc din acest metalimbaj puncte de vedere tipice postmodernismului: Dumnezeu este o borgesiană bibliotecă, iar ideea că mentalul nostru este rezultatul lecturilor, al expunerii la diverse discursuri instituţionale (Michel Foucault), creează singura angoasă de claustrofobie şi inflexibilă necesitate (Dike) asemănătoare ideii de destin a vechilor greci. Poeta e mai aproape de Rilke, atunci când preferă limbajul infinit semnificativ, care nu poate fi parafrazat sau epuizat prin lecturi. Metafora lui Rilke pentru misterul poetic este trandafirul – corolă de petale fără miez, sugerând spiritul pur şi semnificaţia infinită. Aura Christi cedează tentaţiei postmoderne a parodierii şi desacralizării, oferind o altă metaforă, deopotrivă nepoetică în sine – umila ceapă – şi resimbolizată în registru sublim: „Înţelegerea seamănă întrucâtva cu acea plantă bianuală, încărcată de un mister imposibil de dezlegat de mai bine de cinci mii de ani de când i‑a fost atestată existenţa: ceapa. La vechii egipteni această legumă – considerată medicament miraculos şi, totodată, simbol al eternităţii – era folosită şi ca monedă ce asigura trecerea în rai a muncitorilor care lucrau la înălţarea piramidelor egiptene. De când mă ştiu leg noţiunea de a scrie de cea de a înţelege şi eşuez mai de fiecare dată în savanta simbolistică a cepei”.

Retorica acestui masiv volum (peste cinci sute de pagini) oscilează între vituperaţii la adresa guvernanţilor, motivaţi doar de interese elctorale, sau a contemporanilor fără vocaţia culturii, pe de o parte şi, la celălalt pol, meditaţii asupra istoriei sau literaturii. Scurte propoziţii aforistice, care corespund în eseu haiku‑urilor din poezia japoneză, rezumă o sofisticată gândire: „Să stai în faţa ferestrei, cu gândul pierdut, bucuros fără pricină, suflete în aşteptare, prea plin ca să scrii, prea singur ca să mori”. Inspirate putem spune sunt aceste laconice definiţii ale vieţii şi creaţiei. Nevoia de a scrie, prin care semnele se substituie fenomenelor reale, se naşte, desigur, din nevoia umplerii unor goluri, populării unor absenţe, complementării realităţii care, pentru romantici sau modernişti, este nu doar insuficientă pentru spirit, ci chiar contrară nevoilor lui. „Omenirea nu poate tolera prea multă realitate”, scrie T.S. Eliot. „Realitatea e prea mult pentru noi”, spune William Wordsworth şi continuă: „Puţin vedem noi în natură din ceea ce este al nostru”. Tot astfel, moartea e percepută doar de alţii. Îndoctrinaţi cu estetica epocii comuniste, scriitorii şi criticii români încă pun mare preţ pe realismul reprezentării, imitaţia fidelă a vieţii. Aura Christi substituie acestei calităţi viaţa tumultuoasă, imprevizibilă şi intensă a minţii, supremaţia cuvântului creator de lumi imaginare. Cărţile Aurei Christi, despre care o cititoare i‑a declarat la un târg internaţional că o ajută să trăiască, au în ele ceva sacerdotal şi consolator.

Am citit recenta carte a Aurei Christi pe fondul muzical al Marei Misse în do minor a lui Mozart, interpretată de o orchestră londoneză dirijată de Nicolae Moldoveanu în cadrul Festivalului George Enescu. Mi s‑a părut că între cele două universuri, textual şi sonor, puteam călători în ambele sensuri.

■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest