Contemporanul » Eseu - Publicistică » Adrian Marino sau „singurătatea fecundă”

Adrian Marino sau „singurătatea fecundă”

Refugiat în comparatistică, Teoria literaturii şi critica literară pentru a‑şi asigura „supravieţuirea culturală sub ceauşism”, cum, deseori, a mărturisit, apărându‑şi libertatea de spirit în plină ghetoizare, inclasabilul Adrian Marino a fost, indiscutabil, cel mai vizibil dintre criticii români din ţară în peisajul european. Dar cultura română, se pare, „nu‑l poate integra”, el însuşi declarându‑se inasimilabil. Abia după ’89, printr‑o lectură „în transparenţă”, lepădând „măştile criticii de idei” (Alexandrescu 2000 : 104), el s‑a dezvăluit pe deplin ca ideolog („centrist”), un spirit democratic, proeuropean, bolnav de enciclopedism şi sincretism, cu stil neutru, nuanţat, „defel briliant”, impunând un respect distant, fără a face „şcoală”. Apariţia volumului Viaţa unui om singur (2010), la cinci ani de la moartea autorului (conform dorinţei testamentare), a pus pe jar fauna literaţilor.

Ideocriticul clujean, animat de uriaşe proiecte, spirit himeric, sintetizator, ins vanitos, iritabil, care abia spre sfârşitul vieţii şi‑a recâştigat adevărata vocaţie (cea râvnită, de ideolog) se războia acolo cu toată lumea. Deoarece – preciza – gândind altfel, scara sa de valori era „net deosebită de a mediilor sociale şi culturale” străbătute, aruncându‑l într‑o singurătate (nici socială, nici sentimentală) „greu de suportat”. Eternul revoltat, măcinat de irezolvabile contrarietăţi, încerca, aşadar, să‑şi descrie suferinţa şi să‑şi dezvăluie identitatea (neînţeleasă, marginalizată etc.), răfuindu‑se cu ignarii contemporani în acel „happening memorialistic”. Dacă prima versiune (1993) era „prea anecdotică”, confesivă, resentimentară etc., rescrisă, adusă la zi, Viaţa unui om singur devine şi un „exerciţiu de autoflagelare”, aparţinând unui „plat raţionalist”, cum însuşi se deprecia (Marino 2010 : 181), stângaci în mediile mondene, adoptând tactica izolării şi a „singurătăţii fecunde”. Denunţând, repetat, influenţa ocultă a mafiilor literare şi vădind „saturaţie antiliterară”. Rămânând un critic de idei, un vizionar neadaptat, încolţit de „poligrafi veninoşi”, refuzând – ca fost deţinut – o profitabilă „rentă morală”. Născut şi format la Iaşi şi „paraşutat de soartă” la „hotelul” Cluj, trăind acolo, printre „evadări”, într‑o recluziune studioasă, un inadaptat (precis, riguros, punctual) condamnat la „singularitate culturală”, cu un program eroic, donquijotesc, utopic etc., pledând pentru continuitate şi sinteză, Adrian Marino a marcat „un intermezzo european” în foiletonismul nostru endemic, observa, cu îndreptăţire, Constantin Pricop.

Cum insaţiabila piaţă spectaculară (a societăţii mediatice, fireşte) îşi cere tributul, seria execuţiilor la comandă provoacă valuri. Cazul Marino (pedepsit post‑mortem) confirmă că manipularea dosarelor / a trecutului rămâne o îndeletnicire îndrăgită, revărsând otrăvurile mediului literar. Calomniatori zeloşi, cu voluptatea denigrării, înrolaţi în solda oportuniştilor ori gazetari superficiali, răuvoitori, practică linşajul mediatic, bricolând şi maculând cu voioşie memoria unor nume grele. Invitaţia la prudenţă, cerută imperativ de Gabriel Andreescu, rămâne, vai, fără ecou. Poposind în arhive, el încerca să descâlcească iţele unei posterităţi înverşunate, interesată în a înscena „un flagrant de colaborare”, în ceea ce pomenitul cercetător numeşte campania de distrugere a unui model. Viaţa lui Marino „a fost expresia unui proiect personal” (Andreescu 2013 : 19). Iar „echipa de vânătoare”, animată de reglarea unor răfuieli personale, a întreţinut gherila mediatică, refuzând orice „precauţii metodologice”. Afacerea Marino developează, de fapt, istoria unei manipulări, anunţând, prin serialul Mirelei Corlăţan (în Evenimentul zilei), „a doua moarte” a cărturarului, taxat, pentru zelul colaboraţionist, drept un „personaj abject” al culturii noastre (cf. Cristian Pătrăşconiu)!

Să aibă Adrian Marino un destin postum „schizoid”, cum crede/ scrie netulburat Vladimir Tismăneanu? Să fi fost hermeneutul clujean o „sumă de frustrări acumulate”, dezvoltând doar un „enciclopedism apter” şi un teoreticianism „dezosat”? Iar „războiul” lui Marino cu foiletonismul sprinţar să fi slujit „gherila de partid”? (cf. Dan C. Mihăilescu) În fond, cine cunoaşte datele problemei, ştie prea bine că e vorba de o opţiune critică timpurie, forjând, în timp, o poziţie critică personală. Construind, chiar în faza juneţii, un discurs autoritar, „monarhic”, fără mari entuziasme, respirând un aristocratism natural. Consultând un volum recuperator, îngrijit de Aurel Sasu (Cultură şi creaţie, 2010), vom descoperi că tânărul Marino repudiază criticul‑funcţionar, pliat unor „cerinţe strategice şi comerciale”, că, dezinvolt şi prudent, lucrează la altă scară, oferindu‑şi incursiuni
în bibliografia engleză şi nord‑americană, că scrie, primul la noi (1944), despre R. Wellek, anunţându‑şi (embrionar) opţiunea pentru teoria literaturii şi comparatism. Refuză „cămaşa literaturii”, fiind străin de orice imbold liric care ar „însufleţi” textul, mitraliat metaforic; dovedeşte, în schimb, rigoare, analitism rece, acribie contabilicească, atent la irosirea energiilor culturale. Şi visând, într‑o epocă traumatică, în care a suportat îngrădiri şi umilinţe, monumentalitatea. A aflat în G. Călinescu un „maestru temporar” (cf. Dan Mănucă), dezamăgit de înregimentarea marelui critic, refuzând apoi o filiaţie „umilitoare şi inexactă” (Marino 2010 : 476).

Constată, întristat, că lipseşte la noi un proiect social‑politic precis, că o societate civilă normală e încă o himerică aspiraţie, că retorica europeistă cade, la rându‑i, într‑un limbaj de lemn, angajând – ideologic – o elită restrânsă; ori că butaforia naţionalistă ocupă scena. Între „decuplarea” pe care o visa şi o recomanda Nae Ionescu (taxat ca „super‑junimist”) şi vindecarea de complexe, îmbrăţişând spiritul european, reactivând referinţele româneşti, Adrian Marino lucrează, cu „paşoptism instinctiv”, tenace şi eficient, pentru a doua direcţie.

Oricum, Marino a impus la noi un stil. Raţionalist intratabil, geometrizant, cu apetit doctrinar, un romantic, totuşi, cu mize pragmatice, sedus de proiecte ciclopice, iubind dopajul cultural, asceza, nu folclorul cafenelei, el cerea „idei organizate, puternic personalizate”; şi rămânând, cum însuşi ne asigura, o monadă spirituală, un alternativ ireductibil, aducând Europa acasă. Totuşi, urmat de câţiva discipoli răzleţi, n‑a făcut şcoală, n‑a practicat antrenoratul; în recluziunea sa clujeană, aparent glacial, raţionalistul Marino, cu alură de om al ştiinţelor exacte (cf. Gh. Grigurcu), s‑a înverşunat, macedonskian, pentru o cauză, fluturând proiecte himerice. Dacă în tinereţe recunoştea „consubstanţialitatea” dintre un biograf şi personajul său, în sensul unor „afinităţi obscure”, cărţile despre oniricul Macedonski ar dovedi această secretă admiraţie şi, poate, o râvnită „reîncarnare”.

Va recuza, iritat, „faza călinescian‑impresionistă” şi va deplânge eclipsa spiritului critic, considerând că despre o tradiţie a reflexiei critice româneşti nu poate fi vorba. În 1941, lăuda Istoria călinesciană, evidenţiind „programul arhitectonic” şi scara de valori impusă. „Despărţirea” era, însă, inevitabilă. Şi nu doar pentru rezervele hermeneutului, acuzând mediocritatea, literaritatea, desincronizarea şi dezideologizarea criticii noastre, subdezvoltată şi refugiată în „rezervaţia” foiletonismului. Intră în discuţie, explicitat în anii postdecembrişti, pactul „divinului critic” cu noua putere, mizantropul devenind, în coloanele Contemporanului, un optimist „aprins”. „Dumirit”, mântuit, sârguincios, manevrând limbajul triumfalist, Călinescu se va pocăi (îndoctrinat oare sau doar apelând la clişeistica vremii?), cântând omul nou şi „dezrobirea” adusă de noul regim, asigurându‑ne – prin tabletele din revista diriguită de G. Ivaşcu – că nu e vorba doar de o „evoluţie verbală”. Încât, oripilat de acest oportunism cinic, de lipsa de reacţie a mentorului (restanţier la capitolul moralităţii) când, deportat, i‑a solicitat sprijinul, în fine, poate şi de primejdia epigonismului, ca „temere subliminală” (cf. Ion Buzera), Marino va respinge ulcerat eticheta (circulantă) de „călinescian”. Ruptura faţă de cel care a devenit marele său „eşec” nu exprimă doar un paricid simbolic (cf. N. Mecu), ci o disjuncţie personală, exacerbată.

În fond, Marino propune – recapitulându‑şi viaţa – un document de epocă, colorat subiectiv, fireşte. Recunoscându‑şi repulsia organică pentru viaţa literară (care l‑ar fi „tolerat” doar), denunţând incompatibilitatea cu unii maeştri spirituali (de la „marele eşec” G. Călinescu până la „şcoala Zaciu” ori „mafia Liiceanu‑Pleşu”), condamnând satelizarea şi contextul superbalcanic şi cerând, imperativ, un viril spirit critic, exersat fără eclipse, vestejind módele (de la „năism” la „noicism” etc.). Fără a aduce, neapărat, „idei total noi”, vine cu o viziune constructivă. Nu e vorba de un program întocmit cu o grabă frivolă, ci de o preocupare veche, slujind crezul europenist.

Fiindcă s‑a vrut ideolog, nu beletrist, deci „un autor deviat”, în război cu mentalitatea totalitară ori fundamentalismele de tot soiul, cu foiletonismul, fragmentarismul şi poetocentrismul, cu legea satelizării / colonizării culturale, Adrian Marino reprezintă la noi cultura alternativă (prin continuitate, tenacitate, studiu organizat, documentare etc.) şi, mai ales, prin program (himeric, „internaţionalist”, scientizant, fiind „un român care ştie să vadă”). Şi iscând o antipatie profundă, expediat / marginalizat sub etichete bizare (colecţionar de fişe, extravagant, autor dicţionarizabil, producând cărţi indigeste etc.). Un outlaw literar, scria chiar cel în cauză, în prelungită criză de identitate, având de înfruntat contratimpul istoric. Oricum, un autor major, de importanţă reală, dorind culturii româneşti un alt destin. Şi o altă direcţie, vizând monumentalul.

Respingând mentoratul „figurilor totemice”, construindu‑se tenace, Marino a devenit un nume de referinţă, chiar dacă, între scrierile de tinereţe şi memoriile publicate postum, Ion Buzera vedea „două versiuni” ale personalităţii sale (Buzera 2012 : 9). Iar reacţia „blocului” clujean, încercând a‑i apăra memoria în ceea ce s‑a numit afacerea Marino, e de înţeles. Şi Simona‑Maria Pop, prin două volume, şi Ovidiu Pecican, sperând într‑o „perspectivă nouă de valorificare a operei”, şi, îndeosebi, Ştefan Borbély, subliniind că Adrian Marino rămâne, pentru noi, „un neliniştitor termen de comparaţie”, se alătură celor care îi recunosc statura axiologică şi morală, în pofida rafalelor resentimentare, construind scenarii compromiţătoare. Gherila mediatică, tulburându‑i, pe moment, posteritatea, s‑a dovedit o deconspirare eşuată.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest