Lecturi - Despre Cărți

Ioan Es. Pop. Spaţiul şi spiritul poeziei

Despre graniţele poeziei. Dintr‑o geografie umilă, restrânsă, Ioan Es. Pop (n. 1958) face, cum citim în Ieudul fără ieşire (I), o geografie fără limite: „fără margini este ieudul şi fără ieşire” (haotică, ar spune Andrei Vieru), se‑nţelege că de aceea de nedepăşit. Fel de‑a vedea disproporţionat sau mai curând inversat, printr‑un ochean întors care duce apropiatul în infinita depărtare. Mircea (mai târziu şi: Zubaşcu) e profesorul de geografie pentru care camera de locuit umilă e chiar Spania. Ca spaţiul, omul e incert, rece, precum clima înconjurătoare. Veghea şi trezia nu sunt diferite. Se bea zdravăn şi se încurcă la propriu intrarea cu ieşirea pe aceeaşi uşă. (Lucid, M. Sorescu văzuse scris undeva „Pe această intrare se iese” sau invers.) Socialmente timizi („n‑am avut curajul unui strigăt niciodată”), de aici umilinţa înşelător religioasă („frate cu şoarecele şi cu cariul”), închişi în trup străin (altă faţetă a recluziunii), au „mici principii rozătoare”. Cunoscuţi la 25‑26 de ani, poetul şi Mircea sunt genetic numai unul, dar organic se compun împreună. Şi Mircea e îmbătrânit, şi el e fără femeie. Ţinut retardat în familie, cu păpuşi, e un tânăr petrecut. Iar moartea sa e proiectată într‑un simulacru mitic‑religios.   

Un poem cu totul diferit, care pare scris de altcineva, ca spaţiu şi „filosofie” a sa, este toamnă la capri, în porcec, CR, 1996. Spaţiul este aici unul al ieşirii totale, fără graniţe sau cu graniţe lărgite („şi sunt dintre aceia care stăruiesc să dăm/lărgime graniţelor cu asupra de măsură”), în vremea istorică veche, populată de sarmaţi, gali, zei, orientali fuduli, cu principii; e locul dispariţiei graniţelor: „unde‑n clipa asta graniţele s‑ar putea să nu mai fie”. (Andrei Vieru, abia acum, discută primejdia pentru spaţiul occidental…)

O proză dispusă versificat, o schiţă, este năneşti, în pantelimon 113 bis, CR, 1999, despre un „repartizat”, pesemne profesor, la locul de muncă, într‑un sat, mereu lăudat pe cale, dar unde nu ajunge, insul dă mereu din loc în loc, drumul însuşi dă mereu ocol. Un poem al spaţiului, ca pervers prizonierat, recurent din cel al Ieudului definitiv închis.

Încă din pantelimon 113, apare Momfa, aici fiind doar un reper spaţial de aflat. În centrul atenţiei, Momfa, din poemul cu acest titlu (nume scris, după obicei, de poet, cu minusculă), e locul unde locutorul e dat în judecată de un vecin, fapt acceptat la modul kafkian‑dostoievskian: „trebuie să fiu foarte vinovat”. Dacă Năneştiul nu era atins, Momfa e depăşită, devine un spaţiu al ieşirii fără să fi intrat în el: „am trecut de momfa de mult”. Însă există speranţa ajungerii la locul de judecată şi probabilă izbăvire: „dar şi dacă momfa nu există,/sau doar dacă nu există încă,/ne apropiem de ea cu fiecare pas”. Funcţia, nu locul, are însemnătate în aspiraţia sa: „o să găsim/alt loc pentru judecată”.

Spaţiul închis, labirintic, e prezent şi în ciclul lumile livide, din acelaşi volum: „poate ultimii din rând au găsit ieşirea/tocmai pe unde noi am intrat”; e, aşadar, un spaţiu al intrării fatale, pierdute. O existenţă continuu nocturnă conduce „războiul cu sine”. Poetul nu este un coborât în iad, dar unul urcat de acolo: „vin din iad/şi carnea mea e mistuită de oroare”. Un spaţiu nu tocmai lămurit: „parcă suntem în iad”.

„Spiritul” poeziei. Proiecţii celeste, ale unor existenţe terestre ori teratologice, stau, când nu se surpă, în Ieudul fără ieşire (I) (Ieudul fără ieşire, CR, 1994), pe graniţa dintre mitic şi religios.

În cea mai veche perioadă de creaţie (1983. marş) e stabilizată viziunea ori perspectiva, deopotrivă interioară şi exterioară: „întunecare”, „pojghiţa realului s‑a rupt”, „în loc de călătorie./marş şi atât”, „prizonieri ai absenţei Sale”, „nu erai/decât cenuşa unui vis al lui”, „adu‑ţi aminte/de câtă moarte suntem în stare/şi în cer cât pământ e.” Iar două decenii mai târziu, în 2013, xanax, unde un personaj, un gropar, bea şi îşi gândeşte îngroparea, ori identificarea în iubire cu duşmanul şi străinul, găsim aceste notaţii: „trebuie să plec şi să mă rog”, „odihna//este revelaţie, iar tu încă n‑o ai”, „uită totul. nu învăţa nimic” (1983. marş. 2013. Xanax, Ed. Charmides, 2013). Unele dintre aceste enunţuri vor fi chiar reluate.

Ca la Ileana Mălăncioiu, să spunem, se dezvăluie (viaţa de‑o zi, în ieudul fără ieşire, 1994) apropierea până la identitate între terestru şi celest: „În lumea asta care e aproape ailaltă”. Bărbaţii din căminul de nefamilişti bucureştean fac un Dumnezeu din ghips care seamănă cu Hans şi la el îngenunchează, lui i se închină, petrecând. Un nevorbit se dă drept unic ins viu în camera de cămin, vorbeşte rar, se numeşte sfârşitul, şi „sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa”. Aciuat în cămin, neîncadrat în muncă, temător de organele de drept, aici el se simte bine, cu nostalgia raiului: „bă, tot zice domnu să te iau într‑o zi de pe pământ/s‑o duci şi tu bine, fără trup, fără îmbrăcăminte”. Dar nu e cazul, fiind aici bine primit. Un popă, fumător şi beţiv, spune parabole fabuloase.

În porcec, CR, 1996, restul, de după poemul în proză, scris în versuri, dă totul pe faţă, dintr‑o casă a urii, menţinută din generaţie în generaţie. Ura ca act de religie, ca obiect de închinare: „ura ţine şi acum loc de icoane”. Ura sortită în perpetuitate: „m‑au născut (…) să duc ura mai departe”.

Poetul îşi numără adesea anii scurşi, şi iată, la 36 de ani, se roagă, copilăreşte, unui dumnezeu‑păpuşă, se roagă, în fond, condus de vanitate ori falsitate, ca într‑un magisteriat: „am învăţat să mă rog/ca la orice lucru fără rost”. Dar inversează rolurile: „pe dumnezeul meu eu încă‑l pot ierta”. O face şi pândind actul morţii: „îi caut gâtlejul”. Schimbul de rol, în aspiraţie, este şi în formatul social: preotul tinde să bea, el să creadă.

Acum face din rugăciune autoagresiune: „mă rugam numai cu unghiile”. Rugăciunea, de aceea, este actul reprimabil, fizic, moral, poate şi estetic: „şi azi dârdâi de oroare când trebuie să mă rog./şi mă rog tot mai greu”.

Lumile, fizică şi metafizică, coexistă într‑o tânjire mortuară: „o somnolenţă lentă învăluie/lumea noastră şi lumea cealaltă,/nimeni nu‑şi mai aduce aminte de nimeni de parcă/locuim dintotdeauna fiecare într‑o groapă a lui”, Dumnezeu există, dar stă într‑o agresivitate neputincioasă, stinsă, şi în necomunicare, fiind doar „o umbră ameninţătoare şi mută”.

În Oraşul, poem în proză, citim că „Religia oraşului nostru este descreşterea şi destrămarea”. Nu cumva a mai spus‑o, după obişnuinţă, tocmai pentru evidenţă şi persistenţă?

Fragmentul de la p. 86 (Opera poetică, Ed. Paralelă 45, 2016), de nivel înalt, în totul reproductibil, care începe cu „domnul nostru”, e în linia apăsată anterior de Mircea Ciobanu, şi poetul, şi prozatorul (Cartea fiilor).

Într‑un alt fragment, mutul profeţeşte, cere trezirea, dar vocea, vocile dominante, nu‑i văd rostul: „la ce ne‑am trezi şi cu ce‑am mai rămâne/dacă ne‑am trezi în întregime?” (E o recurenţă: din 1983. marş: „cu ce‑am mai rămâne/dacă ne‑am trezi în întregime?” (1983. marş, 2013, xanax, Ed. Charmides, 2013)) Iată, aici, o lume, o nelume, o anti‑lume.

Greşeala şi impostura, altădată nerecunoscute ori chiar încurajate, din resemnare, sunt, în toamnă la capri (porcec, CR, 1996), privitoare la un conducător: „v‑aţi luat călăuză un zeu muritor”. Primejdia există în trecerea trupului: „vârsta ucide mai pe neştiute decât războaiele”. Virtutea minţii ca aducere aminte este, în deplină tradiţie, doar bărbătească: „în femei/ e numai uitare, memoria aparţine numai bărbaţilor.” Ideologie: antifeminism, virilism generator de umanitate: „cumva, bărbaţii, singuri şi puternici, trebuie să‑nveţe/să nască ei înşişi bărbaţi”. Himera slujitorilor devine cunoscută: „poporul tău va fi orice altceva decât poporul tău”. Imperatorul părăsit („am rămas singur de tânăr”) deplânge, în răspăr, multele naşteri şi puţinele războaie. Aici, în această întoarcere, există o continuitate de gândire poetică. Iubirea sigură, orgolioasă, se exprimă fără urmă de vanitate: „ştiu foarte bine cine trebuie iubit”.

Pantelimon 113 bis, CR, 1999, începe la persoana întâi, într‑un discurs evocator: „pe vremea când era spurcată de alcooluri,/înfăşată în haine sărace şi umilită de neajunsuri,/carnea mea era religioasă”. Iată „câştigul” din pierdere, aceasta urmată de dorinţa întoarcerii la calea de jos, calea înjosirii: „să decad din nou”, urmând porunca sărăciei, ca drept natural: „nu vreau deloc să am ceva”. Să trăiască în tremur, ca să se roage. Acum îi este (prea) bine, blestemul şansei îi alterează omenia: „am încheiat‑o cu răul gras şi gros care‑mi dădea putere./iar micul nenoroc în care mă scald de atunci/nu mai e nenorocirea grea şi adevărată/care m‑a făcut odată om.” Echilibrul, armonia sunt şi ele primejdii contra spaimei de extincţie: „nici moartea nu mă zguduie ca pe vremuri”. Ratarea pedepsei nu poate fi consolatoare („nu mă cred un om pedepsit”), dimpotrivă, pentru cel care exclude dezvinovăţirea: „nimeni nu poate fi iertat”.

Monologul automutilatei elvira interferează cu relatarea despre cea care şi‑a ucis bărbatul. Fragmentul e despre credinţa cumplită că „numai răul rămâne nemuritor”, luciditatea vinovăţiei ascunse („răul vine când/mă ocoleşte căinţa”), excluderea de la actul rugăciunii, obliterată de greaţă („nu te poţi ruga dacă nu verşi”), tragismul (in)diferenţei, al lipsei de alegere reală („ori te împotriveşti, ori ba,/tot acolo ajungi”).

Poezia apăsător memorabilă a lui Ioan Es. Pop iese din (şi se întoarce la) o adevărată dramă „spirituală” care nu ia sfârşit.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 0 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button