Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Cum citim literatura carcerală?

Cum citim literatura carcerală?

Exeget al lui C. Noica, filosof ontologist, atras de legionarismul românesc interbelic, traducător în colaborare din Heidegger, aici comentatorul îl pomeneşte doar pe filosoful O. Spengler, din necesitatea de a re‑ şi de‑marca, în viaţă, existenţa a două tipuri de momente: episodice şi epocale

Cum citim, critic, literatura carcerală? Aşa cum, cred, nu prea se citeşte, în pofida succesului de public, unul răcit faţă de literatura de ficţiune. O carte cum nu mai avem, mai cu seamă prin materia expusă şi interpretată, este aceasta a lui Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, apărută la Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2018. Criticii literari, trebuie să notez, care au scris despre ea până când scriu eu însumi (de citit am citit mai demult cartea primită în timp util) au elogiat atitudinea etică, îndrăzneaţă, chiar drastică, aparte, într‑o lume înfricoşată ca cea de acum de la noi. Cineva îl indexează pe autor ca fiind „azi omul cu biciul” (nefericită expresie, cred), în timp ce altcineva îl găseşte salvat ca interbelic (fără a se preciza: ideologic şi neapărat de extremă dreaptă şi anacronic sau poate doar liber ca spirit gânditor?) rătăcit în alt timp. S‑a mai apăsat pe talentul celui mefient cu talentul artistic, literar, dar scriind expresiv şi tulburător. S‑a reproşat un anume maniheism (autenticitate vs. talent), reducerea artei la spirit, obişnuinţa comparaţiei nerezonabile. S‑a observat, nici nu era greu, că textele comentate sunt de o anume diversitate, unele chiar ficţionale, accentul apăsat pe etic şi religios, procedura epică, portretistică, patetismul discursului critic. Ce‑aş mai putea spune? Decât să mă confrunt cu volumul deja aparent suficient comentat, dar şi cu cele înregistrate despre el. Rămân ceva mai mult în imanenţa cărţii, a textului integral şi a textelor care îl alcătuiesc.

Nu ştiu câte cărţi au drept autori foşti deţinuţi politici din perioada comunistă în România. Sorin Lavric, în Glasuri din bolgie, fără să ştim dacă a citit tot şi dacă a operat o selecţie (e probabil că nu: Marcel Petrişor, de pildă, e doar pomenit, nu şi inclus în cartea „cronicilor” despre literatura zisă carcerală, dar câţi alţii vor fi lipsind?), comentează vreo 40 de volume ale unor autori care au suferit (mărturisind memorabil suferinţa) pedepse în închisorile comuniste româneşti. Sunt volume apărute la câteva edituri mai mari sau mai mici, ce se cade a fi numite: Babel, Cartea Românească, Christiana, Cuvântul ortodox, Eikon, Filos, Fundaţia Academia Civică, Humanitas, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Mânăstirea Sihăstria, Nemira, Paideia, Paralela 45, Polirom, Reîntregirea, Vremea. Cât de reprezentative sunt titlurile faţă de întregul corpus de Text Carceral? N‑am un răspuns. Nu se pune deloc, cum văd, la îndoială autenticitatea depoziţiilor. Adrian Marino o contestase în mare măsură, născând o problemă de neocolit, dar greu de abordat de cititorul pur şi simplu, dincolo de experienţa de viaţă închisă în penitenciar, cunoscută de el aproape doar livresc. Nu doar că nu există aici îndoială, dar creditul deplin este patetic afirmat. Împotriva a orice, viaţa de penitenciar politic discreditează orice trăire şi gândire, cu excepţia misticii. Glasul autorului este, cum s‑a observat, accentuat etic, ridicat peste tot, dacă nu chiar în opoziţie cu totul: esteticul, filosoficul, ştiinţificul etc. Premisa e a provocării: nu se cunoaşte adevărul despre eroii anticomunişti, nu se vrea chiar. În România de azi, un „Gestapo evreiesc” (expresia tare e preluată prin Aura Christi din publicaţia de satiră Caţavencii) acoperă adevărul despre călăii şi victimele celuilalt totalitarism decât fascismul şi nazismul. Figurile exponenţiale, neglijate, cum citim, sunt neînţelese astfel de figurile reprezentative, dar impostoare. Decepţia e generată de omul învăţat, aflat, cu excepţia de rigoare, dincolo de morală sau contra ei: „În genere, intelectualul român are inteligenţă, dar n‑are caracter…”. S‑a mai – s‑a tot – spus. Dar cât de învăţat e el, românul de orice nivel, dacă învăţământul „este la pământ – suferă de o mediocritate asumată”? S‑au pierdut masiv inteligenţa şi caracterul, iar Memorialul durerii, filmul documentar în serial TV, al Luciei Hossu‑Longin, „e unul dintre puţinele lucruri demne ce s‑au petrecut în România ultimelor decenii”. Nimic despre (post)disidenţă, aici, acum.

Exeget al lui C. Noica, filosof ontologist, atras de legionarismul românesc interbelic, traducător în colaborare din Heidegger, aici comentatorul îl pomeneşte doar pe filosoful O. Spengler, din necesitatea de a re‑ şi de‑marca, în viaţă, existenţa a două tipuri de momente: episodice şi epocale. Glasurile bolgiei trăiesc epocal, restul covârşitor, din afara infernului, vieţuieşte episodic: iată relaţia umană cu timpul. Glasuri din bolgie are în carte un precedent în Oamenii din bolgie, titlu despre închisoarea de la Piteşti cercetată documentar de Alin Mureşan. „Bolgie e un termen convenţional, prea palid…”, aplicat la Nicolae Stroescu‑Şovarna. Despre „o epifanie a groazei” vine vorba la Florea Olteanu. Citim că „totul o bolgie”, maximă expresie a suferinţei, când se scrie despre Jean Schafhütl, deportat din România, doar pentru că era german, în U.R.S.S., unde a văzut cadavre umane mâncate de câini. La Dante, într‑o viziune comică ce se amestecă şi cu tragicul, în partea întâi, Infernul, există 9 cercuri, 3 brâuri (în cercul 7), 9 bolgii (în cercul 8). Dar cele nouă feluri de păcătoşi n‑au a face cu suferinzii de pedeapsă politică. Aşadar, cu atât mai puţin s‑ar putea lega cu rezistenţii politici la totalitarismul comunist. Doar în a cincea bolgie sunt politicii păcătoşi, deci e pe dos faţă de faptul istoric discutat acum. Sensul cuvântului bolgie, în uzul nostru şi al autorului, este larg, generic: infernul însuşi, viaţa în cele mai groaznice suferinţe.

Cărţile sunt mărturisirile victimelor, foarte diferit văzute chiar de ele însele, lectura le evidenţiază pe acestea, iar călăii ajung ataşaţi lor. La sfârşit, se află, acumulativ, sintetic, spectral, Portretul persecutorului modern. Dacă scoatem verbele care dau greutate comunicării, constatăm că el: 1. aduce din afară comunismul sub pretext marxist, 2. îi urăşte mereu pe cei condamnaţi, 3. se vrea „legalist”, 4. nu se lasă deloc contrazis, 5. se arată „democrat”, 6. pedepseşte prin intermediari, 7. face liste ale infamiei, 8. se lamentează, 9. se răzbună, 10. se opune reabilitării celor ostracizaţi, 11. e totalitar, nedemocrat, fundamentalist, 12. e stăpânul peste politicienii care‑l slujesc, 13. murdăreşte virtutea şi virtuosul, 14. e corect politic şi multiculturalist. Privim şi contemplăm un portret întins pe două epoci, mai puţin de jumătate (1‑6) în lumea comunistă, restul (7‑14) după aceea, întrucât persecutorul încă există şi rezistă. Privirea se scurge dinspre prezent spre trecut. Dacă trecutul este clarificat, prezentul apare de neînţeles, tocmai pentru că fuge de trecut sau îl falsifică, în conştiinţa contemporană care ignoră trecutul depozitat în cărţile mărturisitoare. Oricum, „istoria nu e o ştiinţă obiectivă”. Iorga o găsea chiar poetică… Suntem într‑o dură şi, din nefericire, durabilă istorie neoromantică, polarizată, când „trăim într‑o lume în care deriziunea a devenit regulă de apreciere publică”, iar biblioteca aceasta carcerală, de dimensiuni neaproximate, este doar „o picătură de verticalitate într‑o mare de pasivitate”. După suferinţă fizică, iată suferinţă (insuficienţă) morală.

Aici, suferinţa, pilduitor înfruntată şi înfrântă, rămâne nexul în totul. Cicerone Ioaniţiu are „experienţa suferinţei”, urmărită la cele 23 de figuri evocate. Ziarist comunist, activ în P. C. R. din 1946, în închisoare devenit inflexibil, cârcotaş, spirit „mefitic” (pestilenţial!), Nicolae Stroescu‑Şovarna (Mehedinţi) este un om de voinţă pur şi simplu, supunând foamea şi frigul. Fostul procuror Florea Olteanu, argeşean, ţinut peste şase ani în izolare, supravieţuieşte întrucât ajunge liber total în aşteptarea morţii, însă, rezistent fizic şi moral, e cel mai împotrivitor deţinut. Mihai Buracu identifică în „iadul” închisorii din Piteşti 16 moduri de tortură, de la ororile fiziologice la batjocorirea supremă prin impunerea de‑a declara că deţinutul a ajuns să urască mai ales ce iubeşte. O încercare spirituală dincolo de limite.

Eseistul‑cronicar, de ani buni activ la România literară, totodată stilist, caută cuvântul nu doar potrivit, dar şi tipologizant, dacă nu singular(izant), pentru figurile de autori comentate în volum. Despre Vasile Motrescu explică: „O natură calcitrantă e cea care se opune bezmetic la orice constrângere.” Nu e părăsit nici termenul uzual. Toma Arnăuţoiu, între „nebunii frumoşi”, e un „simbol de recalcitranţă eroică faţă de regimul bolşevic”. Gavril Vatamaniuc, ca şi alţii (Aurel State, Grigore Caraza, Remus Radina), „frizează ţicneala eroică” şi, prematur morţi, îşi câştigă respectul.

Suferinţa devine sfântă, martiră. Nu Mihail, politicianul şi scriitorul, dar fratele său Nicolae Fărcăşanu este „răstignitul”, „crucificatul”: „suferinţa, atunci când cade pe o stofă aristocratică, duce la înnobilare prin dospire lăuntrică”. În acelaşi timp, suferinţa nu e o garanţie a spiritualizării omului. Pe unii îi dezumanizează, pe alţii, dacă putem să spunem aşa, îi supra‑umanizează. Cei din urmă contează pentru posteritate (a se înţelege: substitut de eternitate). Suferinţa ajunge doar contextul revelării spiritului: „Un om îşi dezvăluie latenţele spiritului numai dacă e lovit de nenorocire”. Gnoseologie a năpastei: o altă limitare a doctrinei creştin‑ortodoxe.

Citind cele 40 de cărţi, comentatorul opurilor gânditoare, conjunctural aflat şi în postura criticului literar, de principiu, se raportează la literatura română aflată îndeobşte la zi, una mai ales: calofilă în stil, iar în substanţă fără viaţă dramatică şi, evident, spirituală. Radical e Lavric atunci când suspectează până la excludere talentul. Talentul de obicei afirmat nedefinit, ca expresie a gustului, în critica literară. Talentul drept criteriu de includere sau excludere literară, aflat în dispută şi antagonizare, uneori, critică, vizibil de către unii, invizibil pentru alţii. S. Lavric îl identifică o dată, nu doar teoretic, peiorativ: „talentul e simplă facultate histrionică”. Nu există deloc spirit în talent? Lavric nu gândeşte critic în sensul unui critic literar, artistic, dar merge pe linia „ştiinţifică”. Un cercetător de arhivă (Gh. Jijie) nu scrie cu talent, dar informează bine.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now