Activitatea lui Stavros pare a fi, ca în unele vechi legende, cea a Supraveghetorului, ieşit din timp, cunoscătorul celor ce au fost şi celor ce sunt…
Undeva, spre sfârşitul amplului roman al lui Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria (Editura Art, 2019), întâlnim precizarea că un om nu poate fi definit nici după cum îl văd alţii, nici după cum vrea el să fie privit, nici după faptele sale, ci după ceea ce el încearcă să ascundă despre sine. Cu alte cuvinte, fiinţa se află în trecerea dinspre aparenţă spre esenţă, în conflictualul depăşit dintre mască (persona, cum o denumise Jung) şi realul, de fapt „adevărul” de dincolo de acesta. Incizia pe care o presupune un asemenea demers literar va întâmpina, de fiecare dată, rezistenţa unor concepte care străjuiesc întregul proces, anume „destinul” şi „conştiinţa”, desfăşurate ca un paradoxal mixaj între rigiditate şi elasticitate, convocând, în consecinţă, un flux al antinomiilor nu doar intens, ci şi dificil de armonizat, fiind dintotdeauna vagant ca sensuri şi semnificaţii. Dacă, la rândul lor, şi aceste două concepte îşi derulează semnificaţiile între aparenţe şi esenţe, dezvoltând sau suportând, în actul lor de afirmare, „puteri” de intervenţie, de dirijare sau de modelare, atunci starea lor de cuprindere va veni, inevitabil, în contact cu alte spaţii conflictuale, cu efect de delimitare ca particularităţi ale oricărui orizont existenţial în parte. Nu vor lipsi din acest câmp realul şi irealul, posibilul şi imposibilul, limitatul şi nelimitatul, cunoscutul şi necunoscutul etc. Iar, uneori, atingerea acestora cu metafizicul a fost mereu sesizată, de unde tentaţia de a accepta locul acestui conglomerat şi ca loc al prezenţei liberului arbitru.
Am forţat, prin cele de mai sus, limitele unei reducţii esenţiale a romanului lui Gabriel Chifu (mai puţin chiar decât un rezumat in nuce), provocată şi de faptul că, la aproape un an de la apariţia
romanului, autorul a ţinut să ne ofere „câteva însemnări despre intenţiile auctoriale” care au stat la baza „poveştii” despre Ikaria, nu cu intenţia de a se arăta, la distanţă în timp, ca observator al propriei creaţii, ci de a declina formele în favoarea „ascunsului” acestora ori, mai exact, a le înscrie în planul armoniei fără de care constructul ar fi avut o natură hibridă. Iar accentul pus de scriitor este unul radical: „Concret, avem de‑a face în acest roman cu o naraţiune şi un topos în care cele două lumi, celestă şi pământească, intră în contact, comunică, se întrepătrund”. Deci, „ele nu pot fiinţa separat, complet rupte una de alta: trebuie să se afle undeva o poartă întredeschisă între ele”; ceea ce ar însemna, folosind demonstraţia lui Jean‑Luc Marion (vz. Certitudini negative, 2013), că am atinge punctul în care posibilul a ajuns să accepte imposibilul care, de fapt, l‑a creat.
Deci, nu despre lumi paralele este vorba, ci despre unele de contact, sub semnul continuităţii, cu o linie separatoare între suprafaţa realului şi cea a imaginarului, ambele plasate în imediatul receptării prin intermediul formelor uşor criptate în jocul, de data aceasta, al lecturii, dintre aparenţe şi esenţe. Întâlnim, astfel, o surprinzătoare complexitate formală – şi nu numai ca primă impresie –, pe care autorul o aseamănă cu expresivitatea „colorată” a unui puzzle. Ceea ce nu este chiar exact, întrucât Gabriel Chifu deţine – fapt constatat nu o dată – acel simţ al construcţiei care nu urmează geometria rigidă a delimitărilor pe care o impune imaginea unui puzzle, ci pe cea a structurii compozite, în care subunităţile, supuse arhitectural întregului, se prelungesc, se contopesc şi se întrepătrund, aflându‑se într‑o permanentă tensiune de integrare dinamică, prin intermediul căreia „se exprimă” ca elemente de centrare pe zona de acumulare a semnificaţiilor. De aceea, tehnica realistă, uneori chiar indiferent de plasarea sa în textualizare, se exercită mai degrabă în rama întregului, acceptând intruziunile imaginarului, dar fără a se nega pe sine.
Aliniat registrului autodiegetic, personajul central, Andrei Godea, va fi supus unei stranii iniţieri, ce păstrează aparenţa naturaleţii, deşi se înscrie, de fapt, în cadrele unei cunoaşteri esenţiale. Vârsta lui Andrei, 30 de ani, ar fi fost adecvată mai degrabă unui ritual de intrare în maturitate, îndeosebi datorită faptului că el însuşi recunoaşte a fi posesorul cunoaşterii, cunoaşterea de sine fiind un efect ce defineşte individualul ca purtător al unui destin încă nefixat, instabil. În cauză se vor afla atât conştiinţa, cât şi destinul, remodelate ca unităţi fiinţiale: acestea nu mai pot fi considerate ca un „dat” imuabil, definitiv, pe care fiinţa le primeşte, dar fără a le putea cunoaşte şi încă mai puţin a le controla, în roman, prin atingeri ale unor vibraţii oculte, starea de destin şi starea de conştiinţă nu apar drept matrice, asemănătoare celei a arhetipalului, deţinătoare ale unor puteri formative „natural” constitutive fiinţei. În cazul destinului, de pildă, una dintre aceste puteri se exercită, pe fundalul preţuirii vieţii, ca tărie şi dorinţă de a fiinţa sub acest principiu; iar în cazul conştiinţei, pe fundalul cunoaşterii cât mai adânci, ca dezvoltare a capacităţii de a înţelege esenţele şi de a te conforma acestora, în perspectiva împlinirii misiunii destinale.
De pe acest prag, romanul lui Gabriel Chifu poate fi desfăşurat, cu acoperire ficţională, şi ca poveste a căderii unei conştiinţe în dimensiunea cunoaşterii „abisale” (Cf. şi Lucian Blaga), care îşi detaşează acel tip aparte de înţelegere marcat de capacitatea de a evada din constrângerile aparenţelor concretului. Dar, simultan, se derulează şi procesul de aaccelerare a alcătuirii câmpului de destin al unei fiinţe. În economia romanului, simultaneitatea proceselor nu se risipeşte în dispersie: puterile matriciale vor fi aduse într‑un câmp în care dizolvarea şi coagularea lor vor sfârşi într‑un Athanor, a cărui funcţie este de a conferi substanţă celor două orizonturi fiinţiale, destinul şi conştiinţa. Este un act generator, a cărui cauză ne aduce din nou în vecinătatea unei vibraţii oculte, risipite în spaţiul unei iniţieri, dezvoltată ca agent al necesităţii, neexplicat şi inexplicabil decât la graniţa cu intuiţia.
Proiectul iniţial, în care Andrei şi Norna, fata pe care o iubeşte, urmau să petreacă împreună câteva zile în Ikaria, se destramă, în urma unor întâmplări neprevăzute, aparent accidente, nu însă fără a sugera, treptat, descinderea lor dintr‑o stranie regie a gestionării, pe un alt plan, deopotrivă al cunoscutului şi al necunoscutului. Călătoria lui Andrei este întreruptă, mai întâi de o abatere de la ruta obişnuită pentru a prelua şi alţi călători, apoi de o a doua escală, necesară efectuării unor reparaţii la motorul vaporului, în timp ce, în urma devansării programului de studii doctorale al Nornei, se scurtează prezenţa acesteia în Ikaria, unde făcuse cercetări de antropologie: timpul dilatat al unuia şi cel comprimat al celuilat fac imposibilă întâlnirea celor doi. În parte resemnat, fiindcă relaţia dintre ei se răcise, Andrei vizitează, în pauza astfel apărută, mica insulă unde se opriseră. Treptat, este asaltat de informaţii care îl surprind, dar nu le priveşte altfel decât ca spectaculoase. Aici, însă, şi textul romanului se deschide într‑un alt registru.
Prin localizare, nuanţele ţin de normativul utopiei: este vorba, deci, de o insulă, locul izolat în care funcţionează alte legi decât cele ale exteriorului, legi ale exemplarităţii, aflate în dinamică de opoziţie faţă de ceea ce există în afara ei. Totodată, jocul semnificaţiilor, denumirilor şi replicilor prinde transparenţă pe o diagramă care alunecă, din ce în în ce mai accentuat, înspre o constituire ce depăşeşte limitele concretului. Bunăoară, denumirea insulei‑ţintă, Ikaria, nu trimite doar la un obiectiv turistic situat în Marea Egee – unde, într‑adevăr, locuitorii au o longevitate crescută –, dar şi la locul în care zeii Greciei Antice au sancţionat kybrisul de care s‑a făcut vinovat fiul lui Dedal. De asemenea, într‑un al doilea rând, rezonanţa neobişnuită a numelui personajului care dă sens călătoriei drept chemare la o întâlnire – personaj care nu va intra direct în diegeza romanului –, Norna, este denumirea (precizează autorul) sub care era cunoscută, în mitologia finlandeză, zeiţa destinului. Treptat, la limita duplicităţii semnelor, se insinuează o realitate paralelă, ca lucrare a ficţionalului, a cărui consistenţă se amplifică, scoţând în relief tot mai apăsat fragilitatea aparenţelor. Unii dintre călătorii de pe vasul acostat pentru reparaţii numeau insula unde se aflau Himera, delimitând astfel condiţia ei aflată între a nu fi (e inexistentă pe hărţi) şi a fi (e, totuşi, perceptibilă).
Şi totuşi, încă de la primele întâlniri ale lui Andrei cu Stavros, ciudatul primar şi, la nevoie, preot al singurei localităţi de pe insulă, acesta afirmă că ea poate primi orice nume, el preferând a‑i spune Ombilicos sau Kentro, adică un centru necunoscut ca atare. La rândul său, Andrei avansează, aproape reflex, denumirea de Noima, deşi încă nimic nu sugerează un posibil „rost” al insulei în relaţie cu viaţa sa. Chiar activitatea lui Stavros pare a fi, ca în unele vechi legende, cea a Supraveghetorului, ieşit din timp, cunoscătorul celor ce au fost şi celor ce sunt, dar mai ales, operând premoniţiar. Exprimându‑şi nemulţumirea că popasul forţat pe insulă l‑a făcut să piardă întâlnirea cu Norna, Andrei primeşte replica: „Vă prinde bine oprirea aici, la noi”, nuanţată mai târziu în trepte: mai întâi, punând relaţia celor doi pe aliniamente destinale („Veţi judeca în timp dacă vieţile voastre trebuie să se deruleze laolaltă sau dacă fiecare trebuie să păşească singur pe calea sa, potrivit chemării sale” – regulă pentru amor fati) şi apoi avansând o promisiune oarecum neutră: „…Eşti un norocos sau, mai exact, un privilegiat, fiindcă ai poposit pe insula noastră…”
Mircea Braga
