Născută la Dorohoi, oraş unde şi‑a petrecut copilăria şi adolescenţa, Madeleine Davidsohn emigrează în Israel, în 1973, după absolvirea Facultăţii de Stomatologie din Iaşi. S‑a stabilit în nordul Ţării Sfinte, la Haifa, oraş marcat de trei repere levantine importante: Mediterana, Grădinile Bah’ai şi Muntele Carmel. În Israel, a profesat ca medic stomatolog vreme de patruzeci de ani, bucurându‑se de o familie frumoasă şi de noi prietenii, dar Mada (după cum îi spun prietenii) ascundea o taină: în puţinele bagaje luate din România îşi strecurase şi manuscrisele de tinereţe şi, odată cu acestea, pasiunea pentru literatură… Într‑o realitate total diferită, ea a continuat să scrie pentru sertar, să citească şi, după propria‑i mărturisire, să viseze în limba română… chiar dacă, între timp, florile de cireş, tei ori salcâm se metamorfozaseră în flori de portocal, tufe de bougainvillea sau ramuri de palmier. Madeleine Davidsohn a debutat, editorial, ca poetă, în 1999. De atunci au urmat 4 volume de proză scurtă şi şapte romane, însă, după cum declara într‑un interviu tv, n‑a abandonat poezia niciodată. A obţinut premii şi diplome literare în Israel şi în România, a luat parte la festivaluri şi lecturi publice, a colaborat la publicaţii din Israel, România, Germania şi Canada, şi a participat la emisiuni de radio şi televiziune. Este una dintre doamnele comitetului director al Cercului Cultural de la Haifa, organizaţie privată care promovează limba, literatura şi cultura română în Israel şi în rândul comunităţii celor născuţi în România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor Medici din România şi, vreme de câţiva ani, a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Israel. Madeleine Davidsohn reprezintă exemplar fenomenul numit „literatura de limba română din Israel”, o partiţie a literaturii noastre contemporane care riscă să piară odată cu stingerea generaţiilor de evrei născuţi şi educaţi în România.
Adăpost pentru dragoste (Editura 24:ore, 2022, Iaşi) este o carte scrisă în pandemie, la Haifa. Dar din cauza măsurilor de protecţie impuse de flagelul global, acest al şaptelea roman al scriitoarei Madeleine Davidsohn de limba română din Israel nu s‑a putut bucura de o lansare în ţară în anul tipăririi sale (2020) şi nici în anul următor. Biletele de avion, rezervările la hotel, ca şi lansările programate la Iaşi ori Bucureşti au fost amânate de mai multe ori. La începutul lunii iunie, autoarea a reuşit să revină în ţara în care s‑a născut şi a crescut, pentru a‑şi lansa volumul, întâi la Iaşi, apoi şi la Bucureşti. Am afirmat că Adăpost pentru dragoste este o carte de pandemie şi pentru că acţiunea romanului şi evoluţia personajului principal, Viky, avocata născută în România, se coagulează pe măsura acumulării şi depănării unei suite de poveşti, care leagă personajele unele de altele. Romanul este alcătuit dintr‑o reţea de povestiri, o „plasă de poveşti” ce „se ţese zi de zi”, după expresia scriitoarei, iar acest aspect mi‑a amintit, în mod firesc, de Decameronul lui Boccaccio, carte de căpătâi scrisă în timpul şi de teama Marii Ciume care a bântuit Europa în 1348. Dar
atmosfera orientală, levantină ori est‑europeană din oraşe ca Tel Aviv, Jaffa, Ierusalim, Odessa, Istanbul, precum şi întâmplările complicate, cu felurite conexiuni, peripeţii şi regăsiri, m‑au dus cu gândul la Halima, cartea celor 1001 de nopţi. Din decor nu lipsesc nici Bucureştiul, nici ţara de origine, dar referirile sunt voit terne şi cenuşii, deoarece aşa a fost şi perioada comunistă pe care am traversat‑o şi noi, şi autoarea care a imaginat‑o pe Viky, cea „ieşită dintr‑o Românie comunistă”. Dar Victoria (căci aşa i se spunea acolo unde s‑a născut) are amintiri frumoase, pline de nostalgie pentru ţara de origine, fiind dornică să‑şi exerseze limba de lapte, după expresia israelienilor, ori de câte ori i se iveşte ocazia: „Mintea îi zbură spre oraşul provincial din România, acolo unde se născuse, la casa lor modestă din marginea târgului, la gardul de nuiele care o înconjura şi pe care îl vopsea împreună cu tatăl ei în fiecare primăvară, la covorul de iarbă şi răzoare de flori. Acolo, iernile erau încărcate de zăpadă, iar verile de praf. Toamna şi primăvara aduceau ploi repezi şi noroaie pe uliţe nepavate, dar şi mirosuri aproape necunoscute în Israel, de liliac, de tei şi de salcâm”. În plus, Viky‑Victoria, un alter ego al autoarei, dar, după cum am aflat, şi personaj real din aliya‑ua română din Haifa (în ebraică aliyah înseamnă ascensiune şi desemnează migraţia evreilor din diaspora în Eretz Israel), foloseşte frecvent proverbe, zicători şi cuvinte de duh româneşti. Şi, în contrast cu dorul şi amintirile de acasă, iată realitatea israeliană: „Octombrie era o lună înmiresmată, plăcută, nu atât de fierbinte ca lunile din toiul verii şi, încă, timpurie pentru ploile sau vânturile iernii. Era luna sărbătorilor de toamnă la evrei”. Surprinzător îmi pare tocmai faptul că o nouă realitate, cea israeliană, ne este înfăţişată prin intermediul limbii române. Practic, cititorul are acces la două realităţi contemporane, dar diferite, ambele fiind exprimate în aceeaşi limbă. Dovedind o bună cunoaştere şi practică a limbii române, Madeleine Davidsohn este o povestitoare în adevăratul sens al cuvântului (fiind şi autoarea unor volume de povestiri). Ea nu se‑ncurcă cu fraze preţioase, lungi, întortocheate, iar uneori se lasă stăpânită de un adevărat demon al povestirii care caută să‑şi agonisească independenţa. Poate că un redactor de carte mai atent ar fi putut evita greşeli de tipar grave, de genul colegionari în loc de coreligionari. Sau inadvertenţa prin care Vizirul este menţionat, la început, drept Paşa Salip, iar apoi devine Paşa Samir.
Nu puţine dintre personajele acestei cărţi deţin poveşti şi amintiri uluitoare, aproape neverosimile, având în vedere configurarea unei realităţi contemporane pe care o cunoaştem şi o trăim. Spre exemplu, Rebeca Meiron, ştab al României comuniste şi director în Ministerul Economiei, află că tatăl ei, sas orginar din Cluj, a fost ofiţer SS în timpul războiului. Am susţinut că sunt „poveşti neverosimile”, dar prozatoarea mi‑a mărturisit că, de fapt, s‑a inspirat aici dintr‑un caz petrecut aievea. Sau povestea de viaţă a altui personaj, Haran Tarek, care s‑a născut la Odessa, evreu după mamă şi turc după tată. Orfan, şcolit în Germania, cu birou de avocatură la Istanbul, musulman prin cultură şi educaţie, nepotul Vizirului devine, în finalul cărţii, trezorierul sufletului lui Viky, 
adică adăpostul dragostei ei din urmă. O mare şi neaşteptată iubire între un musulman şi o evreică, interzisă de cutumele actualităţii, dar meritată. Cea mai sofisticat‑orientală poveste este cea a trimisului Vizirului, turcul Casim. El soseşte în Israel trimis de Paşa Salip în căutarea amantei fiului său, Elena, care fugise cu un ofiţer rus în căutarea unui viitor onorabil. Datorită informaţiilor primite de la comunităţile evreieşti ale Europei răsăritene, strâns legate între ele, Casim ajunge şi în România pentru a‑l găsi pe copilul născut din tragica escapadă rusă. Turcul rezident la Tel Aviv se îndrăgosteşte de Rebeca Meiron, dar relaţia se dovedeşte imposibilă şi, în urma acestei legături senzuale şi adulterine, se naşte Pamela. Casim o va aduce la studii, în Israel, unde aceasta devine un renumit medic cardiolog. După Revoluţia din Decembrie ’89, soţii Meiron, care trăiseră în România „într‑o realitate deformată”, apelează la reîntregirea familiei şi se stabilesc în Israel, alături de fiica lor, dar povestea nu se opreşte aici… Fiecare personaj al cărţii este construit dintr‑o sau printr‑o poveste de viaţă, deoarece pentru această prozatoare „poveştile oamenilor sunt de fapt esenţa vieţii”. Şi Viky, şi Dani, şi Frank Meir, şi Carmela, Vizirul (Paşa Samir) sau sora lui, Muna, mătuşa lui Haran Tarek, au poveşti care se suprapun propriului destin sau intersectează alte vieţi. Uneori, aceste poveşti de viaţă ascund taine care ajung să se întoarcă împotriva destinelor, conectând personajele. Iar Viky‑Victoria se dovedeşte a fi o femeie puternică, un personaj care atrage destinele (poveştile) celorlalţi eroi.
Structura cărţii e una simplă: poveste în poveste sau poveste în ramă. Există şi o alternare de planuri, personaje şi imagini ce fac trimitere la tehnica artei cinematografice. Interioarele, mobilierul, străzile, cartierele, bazarul, ţinutele personajelor sau mesele lor sunt foarte vizuale, însă ele evocă, deopotrivă, şi celelalte simţuri: pipăit, miros, gust. Această opţiune de bază pentru vizual trădează apetenţa scriitoarei pentru descrieri, pentru proza de tip clasic. Iar poveştile de viaţă şi amintirile par să se deruleze ca într‑un film şi odată cu depănarea lor desluşim şi firul poveştii principale, cel al destinului eroinei: „Dezgolită atâta vreme de sentimente – îşi pierduse ţara, cultura, părinţii, fetiţa, primul copil, pe care şi‑l dorise din tot sufletul, soţul şi, în final, iubirea. Viaţa îi fusese o fugă de trecut, cu cât mai departe, cu atât mai bine. Iar acum se oprise din fugă. De parcă dragostea ei găsise, în sfârşit, adăpost!”
■ Publicist, scenarist, realizator şi producător TV, jurnalist senior la TVR
Sandrino Gavriloaia
