Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Naţionalismul pozitiv în Uniunea Europeană

Naţionalismul pozitiv în Uniunea Europeană

Naţiunea, în contemplaţia şi propensiunea autorului, are plural, cum are prezent şi viitor. E determinată şi religios, creştin, răsăritean. Ortodoxia (desigur, naţională) posedă viitor, fiind „profund contemporană şi un reper în Europa naţiunilor, a pluralismului, a democraţiei”

Cartea lui Răzvan Theodorescu, Cele două Europe, ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018), a apărut întâi cu titlul preluat acum pentru partea cea mai extinsă a ei, a doua, Europa noastră şi noi (Editura Capitel, 2008). Cuprindea doar şapte studii. A fost, atunci, aproape nedifuzată. Cele două contexte diferă semnificativ. Istoria se mişcă în viteză. Pare a avea şi viteze nevăzute.

Metoda de lucru, între alte forme, este, aici, contemplaţia sau reflecţia stăruitoare, continuă, de un tip, aş spune, (im)personal. Procedura e a propensiunii: autorul se descoperă „aplecat nu o dată” asupra obiectului. Iată o a(l)titudine, nu şi o stilistică, originar, proprie mai curând eseului decât studiului. Ea nu exclude imaginaţia în contemplaţie şi se produce, de pildă, „refăcând cu ochii minţii ceea ce se va fi petrecut între 1939 şi 1943 la Mihăileni…”, cum scrie despre o biserică a lui Vodă Mihail Sturdza, necunoscută, chiar ca fost ministru al culturii, de autor. Generalist, la fel de (im)personal este cercetătorul şi când aplecarea ori contemplaţia mentală se sprijină „într‑un spirit critic şi comparatist”. Ori când recunoaşte la un altul „spiritul pluridisciplinar şi comparatist al lui Pater (Emil Condurachi – n.n.)”. Reverenţios, într‑un spirit trans‑individual, de echipă, se mai arată cu „magistrului meu Emil Lăzărescu”.

Altfel, se scrie, aici, cu adresabilitate specială, specializată, evident redusă şi precisă. Repet: obiectul i‑o impune. Despre tindele bisericeşti (nartexuri), se scrie la vedere, dacă nu făţiş, pentru istoricii de artă şi ai bisericii, iar în extensie pentru arhitecţi şi teologi. Restrângerea firească a expertizei accentuează preocuparea strategică acută, încrederea, după caz, de pildă, într‑„un interes deosebit pentru istoricul culturii, al artei, al mentalităţii româneşti premoderne”. Şi nu doar premoderne; vom vedea curând cum autorul lărgeşte şi etapizează generos (în spirit asumat naţionalist, teoretic pozitiv) modernitatea românească. Amân pe moment abordarea conceptuală, în toate sensurile, discutabilă. Nu o dată fixaţia provocatoare o susţine. Cărturismul vâlcean şi folclorismul, se crede, au generat „în orizontul primei modernităţi româneşti după 1700 (…) – o scriam cu mai bine de un pătrar de secol în urmă şi o repet aidoma, mai convins decât atunci – secolele noastre din urmă, cel «clasic» şi cel «modern»”. Ori „sugeram cu mai bine de un sfert de secol în urmă”, şi e citat consensual, neaşteptat, simptomatic, vâlceanul Eugen Negrici, din Imanenţa literaturii, pentru stilistica nonliterară. Persistenţa rămâne o aspiraţie tradiţionalistă a modernului căutător artistic şi cultural.

Studiosul este un subiectiv asumat cu sau fără voie, poate chiar de nevoie, într‑un domeniu al obiectivităţii, un declarat nerealist, însă un ferm indecis, scontând o alianţă cu autoritarismul neîmblânzit. „Dar noi, slujitori ai ştiinţei, dincolo de duritatea politică şi a realităţilor contondente, preferăm să rămânem nişte idealişti.” Avertizează în chip seducător că „fără o gândire nuanţată a savanţilor, acţiunile echilibrate ale politicienilor sunt de neconceput. Dacă, bineînţeles, există încredere şi bună‑credinţă”. Face ştiinţă pentru echilibru, practică şi etică, într‑o cunoaştere direcţională, sacrificând mijloacele în favoarea scopurilor. O formă inevitabilă de politizare ştiinţifică. Rare urme lexicale lasă obiectul istoric al cercetării: „Trei judeţe ale provinciei (Basarabia) răşluite”. Expresia, involuntar, cinic‑frivolă („salbă de războaie”!) şi cea tautologică („întotdeauna, fără vreo excepţie”) aduc excepţia stilistică faţă de notaţia savantă, mobilizată tot mai preţios de la o parte la cealaltă a cărţii. Discursul „cercetaş” devine blindat de citări sau recitări. Frazarea se întinde uneori mult peste teritorialitatea gramaticală obişnuită, iar autorul lucrează la alte limite cu enunţarea. Informaţia (de)curge aproape scurtcircuitând lectura. Stilul savant, mobil, preţios expandează mai cu seamă în partea a doua, adică în două treimi din volum. Erudiţia „uscată”, o vastă documentaţie, revărsate, fac numeroase pagini dificil de rezumat. Depărtarea, printr‑un pomelnic nominal cvasiexhaustiv, ajunge vecină cu apropierea: nobile şi vechi familii îi sunt istoricului de artă şi cultură familiare, aşa cum ele şi nouă ne devin.

Diferitele comunicări ştiinţifice ocazionale, adunate acum, nu scapă de repetarea ori reluarea contextuală a unor teze, începând cu cele directoare, împrumutate ca neologismele într‑o limbă: istoria ca geografie în mişcare, a lui Herder, sau ideea de „timp geografic”, a lui Braudel. Geografia ajunge suverană, ea stăpâneşte şi economia ori religia. Nu etnopsihologie, dar psiho‑imagologie etnicistă, face autorul, prin intermediari ca Henri Focillon, francezul fascinat de „mândria, bucuria, calitatea eroică şi visătoare a unui mare suflet”, cel românesc.

Istoria atârnă greu, glorios. Se pătrunde dincolo de ceea ce moralistul La Fontaine spunea într‑o fabulă: că nepotul nu se poate făli cu gloria străbunilor, care trebuie cinstiţi aşa cum au fost. Uneori memoria poate să devină un substitut succesor al aşteptării în lenevie, iar continuitatea rămâne mai curând utopică. Acestea sunt aici (în spaţiu) şi acum (în timp) îndepărtate ca excepţii.

Spaţiul geografic marchează istoricitatea: Europa sud‑orientală, ca fiind cândva „o paradigmă a toleranţei şi a bogăţiei”; Balcani, drept „cel mai dramatic colţ de continent” („Asia Europei”, notase Georges Duhamel, după cum P. Valéry numeşte Europa „pensinsulă a Asiei”). Şi tot în ordine geografică, a (de)localizării, s‑ar reţine cum cercul straniu şi paradoxal transfigurează geometria, desigur, în spaţiu: „Astăzi excentricul este cel care se găseşte în centru” (Jurgis Baltrušaitis, într‑un interviu din 1988). Spaţiul geografic i‑a inspirat lui Răzvan Theodorescu revelarea unor „coridoare culturale” (1974) apreciate, cum ne încunoştinţează, de un director general al UNESCO, Koïchiro Matsuura.

Timpul omogen marchează istoricitatea nu mai puţin decât spaţiul. Persistenţa leagă punctele ca un pod amândouă capetele, asigurând continuitatea ca sincronicitate, dincolo de diacronie: „«Supravieţuirea» ţine de acel «timp încetinit… unde trecutul este contemporan prezentului»…” (citat H. Focillon). Răzvan Theodorescu, promotor repetat al conlucrării dintre politicieni şi savanţi (probabil la iniţiativa politicienilor cu bună credinţă şi încredere în sugestia savanţilor), e adept al „duratei, al continuităţii, al vitalităţii dincolo de marile fracturi ale spaţiului, ale timpului, ale ideologiei”, ca să redau din rândurile concluzive la partea întâi a cărţii.

De la Europa, „o mică peninsulă a continentului asiatic” (P. Valéry), rămasă expusă într‑o „iluzorie unitate”, pleacă temerea pentru viitor. Se adaugă, prin urmare, metoda istorismului contrafactual. Prevederea îngrijorată ar fi că revine lumina dintr‑un Orient, economic şi politic avântat în „marea istorie” a viitorului. Dintr‑o Europă divizată etnic, economic, religios, Răzvan Theodorescu „pune în lumină naţionalismele pozitive în cadrul unui internaţionalism globalizant”. Vechi cuvinte tind să capete sensuri noi, dar trebuie să o spun: fără a le fi uşor să se elibereze de sensurile anterioare. Realităţile trebuie să conducă riguros lecturile.

Europa „noastră”, cea din sud‑est, îi inspiră istoricului de artă şi ideologului cultural interesat de dialog politic, legat de „naţiune”, calea de autocunoaştere spre „acceptare”.

Prima parte, Europa cea mare şi noi, e doar prima treime a cărţii, care are şi ilustraţii, doar într‑o culoare, neagră. Studiile strânse aici refac istoria europeană ca temei pentru prezent. Pledează pentru rezonabilitate şi contra utopiei. Urmăresc raporturi geo‑politice (sudism‑centrism) ori opoziţii istorice. (Re)fac „coridoare culturale”, dar şi economice ori religioase. Fixează o închipuire a insului balcanic. Dezvăluie la urmă arta de „supravieţuire”.

Naţiune, naţional, naţionalism, ultranaţionalism sunt vechi termeni cu care se (re)operează tarele continentului nostru încercat şi surprins oarecum în derivă.

Naţiunea, în contemplaţia şi propensiunea autorului, are plural, cum are prezent şi viitor. E determinată şi religios, creştin, răsăritean. Ortodoxia (desigur, naţională) posedă viitor, fiind „profund contemporană şi un reper în Europa naţiunilor, a pluralismului, a democraţiei”. Ortodoxia naţională, ca parte a uneia multi‑naţionale, se configurează într‑o accepţie simili‑ecumenică. „În acest context posibil, ortodoxia românească – cea mai numeroasă după aceea din Rusia – ar putea juca un rol polarizant, mai ales prin trăsătura sa majoră de unică ortodoxie latină a lumii, unind raţionalismul moştenit din tradiţia Romei cu elanurile mistice ale Orientului creştin.” Ortodoxie latină, iată, aşadar, un plus faţă de naţionalismul latin, pus aici în sarcina liber cugetătorului liberal E. Lovinescu. Religia, determinată şi diminuată, totodată este plusată în raport cu politica, alterând logica printr‑o speranţă amorală, de vreme ce naţionalul rămâne pretextual: „Într‑o Europă a naţiunilor libere şi egale, acest caracter naţional al ortodoxiei reprezintă un avantaj ce nu e deloc neglijabil”.

În pofida existenţei unor „orgolii naţionale”, românii, de dinaintea naţionalităţii istorice, nu ar cunoaşte fenomenul „emigraţiei politice” ca alţii, crede autorul în beneficiul tezei sale, ei fiind toţi şi în totul nişte tranzacţionişti. Amoralitatea îmblânzeşte omul ca zoon politikon. Să ne amintim că tranzacţionismul, la I.L. Caragiale, în O scrisoare pierdută, se regăseşte, potrivit evreului creştinat N. Steinhardt, în înclinaţia spre împăcare şi iertare.

Naţionalul, adiţional, ar fi extras din profunzimile de tip regional, potrivit lui J. Rougerie, reluat dintr‑o lucrare din 1966 despre „departamentalizarea istoriei Franţei”.

O proiecţie retro‑ideologică este şi acest ghilimetat „«internaţionalism» cosmopolit şi eclectic al Evului Mediu”, din studiul al treilea al primei părţi, unul marcat de scepticism, „Renaşterea iluzorie” a Europei de Sud‑Est.

Autorul recunoaşte în primul studiu al părţii întâi („Presistoria” celor două Europe) ca execrabile unele „exacerbări naţionaliste şi ortodoxe”.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now