Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Specificul naţional şi valorile identitare europene

Specificul naţional şi valorile identitare europene

Naţiunile ca entităţi organice (şi nu ca state naţionale) nu s‑au născut prin hotărâri ale parlamentelor sau ale altor organisme politice şi nu pot fi desfiinţate pe asemenea căi, pentru că, dacă se fac asemenea încercări, ele – naţiunile – se răzbună…

Astăzi nu se mai vorbeşte despre identitatea europeană la fel de mult şi de entuziast cum se vorbea în urmă cu unul sau două decenii. Şi totuşi, în ciuda unor evoluţii discordante, sentimentul apartenenţei la Europa există. De regulă, specialiştii recurg la o separare între ceea ce ei numesc identitate europeană actuală, făurită – atât cât s‑a reuşit – în cadrul Uniunii Europene (acceptarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi de grup, prevăzute în documente oficiale) şi identitatea europeană venită din trecut, cu rădăcini culturale şi religioase. Dar cele două, totuşi, nu pot exista separat şi nici nu este bine să fie despărţite.

Identitatea europeană nu se bazează numai pe regulamente directive şi legi juridice, ci şi pe conştiinţa de european, iar această conştiinţă înseamnă, de fapt, o convingere. Convingerea de a fi european, prezentă în minţile noastre, se formează prin educaţie şi se clădeşte de peste două mii de ani, de când au apărut noţiunea (iniţial mitologică) de Europa şi noţiunea de democraţie. Statul roman, deşi s‑a întins, la un moment dat, pe trei continente, a creat premisele unei unităţi europene, în limitele geografice ale lumii civilizate de atunci. Dreptul roman, de exemplu, a rămas o moştenire perenă, până astăzi, pentru întreg spaţiul continentului nostru. Se consideră că rădăcinile identităţii istorice europene sunt, în primul rând, clasicismul greco‑roman şi creştinismul (iudeo‑creştinismul). Clasicismul acesta ne‑a lăsat moştenire, între altele, limba latină, considerată îndeobşte limbă moartă, dar care este, în esenţă, vie, prin limbile romanice actuale şi prin majoritatea cuvintelor care alcătuiesc, de exemplu, vocabularul limbii engleze (60% din vocabularul limbii engleze provine din limba latină). Creştinismul s‑a afirmat, de fapt, masiv în Evul Mediu, când s‑a răspândit pe întreg continentul şi când numele de Europa era sinonim cu Republica Creştină. În Evul Mediu (mai ales în secolele al VIII‑lea – al XVI‑lea), monarhiile s‑au unit în cadrul Cruciadelor, ca să apere sau să impună valorile europene şi să elibereze sau să cucerească ceea ce elementele alogene (islamice) acaparaseră în colţul sud‑vestic (Peninsula Iberică) al Europei, pe Locurile Sfinte (în vecinătatea Europei) şi în colţul sud‑estic (Peninsula Balcanică) al Europei. Evident, unirea aceasta a liderilor, cu scop de apărare sau de impunere a valorilor creştine europene, nu a însemnat identitate europeană, dar a creat un sistem de vase comunicante prin care particularităţile locale s‑au atenuat şi s‑au împărtăşit reciproc. Evul Mediu a generat două structuri înglobante sau universaliste, care au fortificat ideea de Europa. O astfel de structură a fost Biserica, prin care s‑a trecut dincolo de limbi, origini, etnii şi care a fost (formal) unitară până la 1054 sau, mai exact, până la 1204. Dar şi după Marea Schismă, creştinismul apusean şi cel răsăritean au păstrat esenţa lor comună. Cealaltă structură de globalitate a fost Imperiul – mai întâi de Răsărit şi apoi (din anul 800 începând) şi de Apus – prin care Europa era imaginată ca o piramidă în fruntea căreia se situa împăratul, sub care erau regii, apoi principii, voievozii, conţii, baronii etc.

Sunt aproape 600 de ani de la semnarea actului unirii religioase de la Conciliul de la Florenţa (1439). Atunci, doi capi ai bisericilor şi doi împăraţi au căzut de acord să unifice Europa. Europa aceasta unită a rămas, însă, mai mult un deziderat. Adevăratele elemente care cred că au transformat ideea de Europa (imaginată) în realitatea numită Europa (trăită aievea) au fost nu cele politice, ci acelea spirituale, culturale. De la Renaştere încoace, popoarele europene – prin elitele lor intelectuale – au pulsat la unison prin cultură. Primul mare curent cultural pan‑european a fost umanismul, care a încercat să imite Antichitatea, dar a ajuns să declare omul drept măsura tuturor lucrurilor, promovând cultul frumuseţii corpului şi spiritului omenesc. Noi ne‑am înscris în această mişcare uriaşă ceva mai târziu, în secolele al XVI‑lea – al XVII‑lea, de la Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) până la Grigore Ureche şi Miron Costin. Urmează barocul, cu accente grave în artă, dar şi în literatură, iar apoi urmează iluminismul. Barocul românesc este stilul brâncovenesc, iar iluminismul începe printr‑un preludiu, ilustrat timid de Stolnicul Constantin Cantacuzino şi puternic, cu forţă europeană, de principele cărturar Dimitrie Cantemir. De la 1700 încoace, după o criză a conştiinţei europene, continentul intră într‑un sistem de vase comunicante, trecându‑se „de la mica la marea Europă”. Iluminismul românesc, mai ales prin Şcoala Ardeleană, se înscrie în mişcarea de emancipare a popoarelor şi în convingerea că prin şcoală (educaţie) şi cultură se ajunge la libertate. Urmează apoi romantismul, care, cultivând tradiţiile, obiceiurile, legendele şi limbile popoarelor europene, pregăteşte noi elemente de contact, de colaborare şi de uniformizare. Din secolul al XIX‑lea încoace, sincronizarea europeană a naţiunilor, a altor grupuri şi a indivizilor continentului devine şi mai accentuată. Toate marile curente culturale se desfăşoară sau au ecouri de‑acum în întreaga Europă, de la creaţia literară la stilurile arhitectonice şi de la arta plastică până la cinematografie. Toate idealurile modernizării societăţii din fiecare ţară – cel puţin până la frontierele vestice ale Imperiului Rus – au în prim-plan modelul culturii şi civilizaţiei occidentale, model bazat pe competiţie, pe concurenţă şi pe performanţă, în cadrul democratic, asigurat de constituţiile adoptate rând pe rând, după exemplul englez, francez, american sau belgian.

Este drept că, în trecut, Europa unită a fost mai mult gândită şi că, de câteva decenii bune, am vrea s‑o facem trăită, după formularea lui Alexandru Duţu. Faptul este dificil, dar nu este imposibil. Ideea zădărniciei s‑a insinuat treptat, pe măsură ce idealul de unitate al fondatorilor Uniunii Europene s‑a vădit, în parte, irealizabil sau plin de obstacole. Una dintre cauzele întârzierii procesului de integrare prin intermediul Uniunii Europene vine dintr‑o greşită percepţie a istoriei continentului, mai exact din eroarea de a crede că în calea unităţii continentului stau naţiunile şi statele naţionale. De aici, nu a fost decât un pas până la convingerea unora dintre decidenţii politici că dizolvarea naţiunilor sau diminuarea drastică a rolului acestora ar determina, cu siguranţă, construcţia europeană de succes. Oricare istoric serios, care a studiat atent, pe surse, agregarea naţiunilor medievale şi moderne de‑a lungul secolelor, ar fi putut semnala de la început falimentul unei astfel de direcţii de gândire. De fapt, însă, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, pentru că şi în rândul cercetătorilor în domeniul disciplinelor socio‑umane există o pluralitate de teorii, ipoteze şi de opinii. Dacă se selectează din paleta largă a acestora doar extremele, atunci se ajunge, în cazul românilor, la următoarele: 1. Românii sunt vechi de peste două milenii, fiindcă la baza lor sunt traco‑dacii, „cel mai numeros popor din lume după indieni” (Herodot), care vorbeau latineşte, erau creştini înainte de Hristos, împânzeau Europa şi îi învăţau pe mai toţi ceilalţi cultura lor înaltă şi civilizaţia lor superioară; 2. Românii sunt un grup etnic firav, format în epoca modernă şi contemporană (secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea), din fragmente regionale, reunite în chip artificial, prin eforturile conjugate şi exclusive ale unor intelectuali şi oameni politici (unii masoni), influenţaţi de lumea occidentală şi prin voinţa marilor puteri. Prima „teorie” este una autohtonistă extremă şi perenialistă în acelaşi timp, pretinzând că rădăcinile istorice ale românilor se pierd în timp, ajungând până chiar înainte de Hristos. A doua „teorie”, tot extremă, este modernistă şi se încadrează în curentul care a făcut vogă până nu demult în istoriografie, al „inventărilor” şi al „mitologizărilor”. Sunt mulţi specialişti serioşi care se întreabă, de exemplu, dacă Europa s‑a născut ori s‑a făcut, dacă Europa s‑a făurit ori a fost făurită sau, mai clar, dacă ea s‑a construit organic, prin acumulări succesive în timp, independent de voinţa cuiva, ori dacă a fost „inventată” de către anumiţi indivizi sau de către grupuri interesate, aşa cum se spune, în chip teribilist uneori, despre tradiţie, naţiune, călătorie, masonerie etc. În disputa, adesea neloială, dintre perenialism (sau primordialism) şi modernism, dintre adepţii unei viziuni organiciste, istorice, adică diacronice şi cei care cred în generaţiile spontanee, în invenţia lumilor şi a componentelor lor, în sincronism, pare că nu este loc de cale de mijloc, deşi – după cum se ştie de la romani încoace – „calea de mijloc este cea de aur” (aurea mediocritas).

Din experienţa istorică se ştie, însă, că, de regulă, o identitate nu se naşte spontan, nici în cazul indivizilor şi nici al comunităţilor. În privinţa identităţilor de grup – fiindcă la una dintre acestea se face aici referire – exemplele sunt nenumărate. Cum să decretezi spontan că cineva este englez, sau polonez, sau italian? Cum să‑ţi imaginezi o lege prin care toţi cei care locuiesc în Suedia formează naţiunea suedeză sau o hotărâre de guvern prin care toţi cei care trăiesc în România formează naţiunea română? Naţiunile europene s‑au născut prin acumulările succesive şi treptate, invocate mai sus, dar, până la promovarea de acţiuni de unitate în numele naţiunilor, calea a fost foarte lungă. Prin urmare, conştientizarea naţiunilor s‑a făcut prin educaţie, iar educaţia au promovat‑o elitele intelectuale, culturale, politice. Altfel spus, italienii erau demult italieni, dar acţiunea de unificare politică a Italiei, în numele unităţii italienilor, au dirijat‑o elitele. Ceea ce trebuie să fie, însă, foarte clar pentru oricine derivă dintr‑o constatare simplă: naţiunile ca entităţi organice (şi nu ca state naţionale) nu s‑au născut prin hotărâri ale parlamentelor sau ale altor organisme politice şi nu pot fi desfiinţate pe asemenea căi, pentru că, dacă se fac asemenea încercări, ele – naţiunile – se răzbună. Spre ce ne conduce acest adevăr? Spre o soluţie evidentă: unitatea europeană nu poate şi nu trebuie să fie făurită împotriva naţiunilor, ci cu ajutorul naţiunilor şi prin angrenarea lor în proces. De aceea, credinţa că, pentru succesul unităţii europene, ajunge identitatea făurită de lideri prin legislaţie comună, prin libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, prin reglementări privind alimentaţia publică etc., este falsă.

Prin urmare, avem nevoie de educaţie europeană zi de zi şi ceas de ceas. Această educaţie se face în mod eficient prin familie, dar mai ales prin şcoală. Şcoala trebuie să inoculeze în minţile şi în inimile copiilor şi adolescenţilor ideea de Europa, numitorii comuni ai civilizaţiei europene, simbioza dintre specificul naţional şi universalismul european. Identităţile naţionale, locale, regionale nu se opun integrării europene, ci o pot pregăti, susţine şi construi. Europa unită trebuie să fie un concert al naţiunilor animate de un ideal comun, care nu este primordial nici economic, nici politic, nici administrativ, ci cultural. Dacă ne vom simţi uniţi în spirit, atunci toate celelalte elemente de unitate vor veni de la sine. Pe baza acestor elemente spirituale comune, Europa a făurit o civilizaţie de succes, care s‑a expandat – nu întotdeauna în mod paşnic şi moral – pe toate continentele. Această prioritate istorică a Europei ne obligă mult şi ne îndeamnă să construim în numele ideii de Europa şi nu să dezbinăm ori să distrugem. La baza unităţii istorice organice europene stau câteva elemente care nu trebuie îndreptate împotriva nimănui, ci trebuie doar cultivate, conştientizate şi puse în acţiune. Educaţia întru valorile europene nu se poate opri la aspectul său teoretic şi se cuvine să genereze atitudini şi să producă efecte practice.

Identitatea europeană nu se poate clădi prin distrugerea specificului naţional în cultură. S‑a încercat acest lucru şi nu a condus la niciun rezultat. Prin anii ’90 ai secolului trecut existau „analişti politici” şi „formatori de opinie” în România – ale căror idei erau sorbite pe nerăsuflate de o parte a românilor – care ne avertizau că nu putem intra în Europa cu Eminescu cel prăfuit şi romantic întârziat, cu Eminescu cel autohtonist şi promotor al tradiţiei, cu Eminescu extaziat „sara pe deal”, unde „buciumul suna cu jale”. Ideea era mai generală, anume că nu puteam fi primiţi în Europa cu balastul nostru naţional, cu o cultură mică şi nesemnificativă, cu false valori şi cu scriitori de mâna a doua. Ideea aceasta generală s‑a dovedit până la urmă complet caducă. Nu din pricina tradiţiei şi a lui Eminescu eram noi ţinuţi în anticamera Europei. Am atras atenţia cândva cât de vehement naţionalist a fost Sienkiewicz şi cum a promovat el ideea de libertate a polonezilor şi specificul polonez. La fel au fost Goethe cu valorile germane, Petőfi cu valorile ungare, Puşkin cu cele ruseşti etc. Şi nimeni nu a susţinut în mod serios că Germania trebuie să se debaraseze de Goethe, Ungaria de Petőfi sau Polonia de Sienkiewicz! Culturile nu sunt inferioare şi superioare, ci sunt pur şi simplu culturi şi exprimă, toate, specificul locului şi al oamenilor care le‑au creat. Dacă oamenii care le‑au creat alcătuiesc naţiuni, atunci acel culturi pot fi numite naţionale fără rezerve. Din aceste culturi naţionale s‑a creat, în mare parte, cultura europeană, pentru că în fiecare specific naţional se află numitori comuni pentru valorile europene.

Orice construcţie naţională sau globală poate ascunde în sine mari riscuri. Globalizarea făcută împotriva naţiunilor şi a patriilor nu poate să nu ne amintească de stângismul comunist, teoretizat la mijlocul secolului al XIX‑lea şi care pretindea că muncitorii nu au patrie, că naţiunile trebuie desfiinţate în favoarea unei naţiuni mondiale unice. O seamă de astfel de idei neo‑stângiste, denumite post‑moderne, fac carieră şi astăzi şi ademenesc minţile insuficient instruite. Construcţia europeană este o realitate care trebuie constituită temeinic, în favoarea indivizilor şi grupurilor şi nu împotriva acestora.

Din păcate, astăzi nu există cele mai favorabile circumstanţe pentru consolidarea construcţiei europene, dar vrem să sperăm că aceasta este doar o situaţie de conjunctură, vremelnică şi circumstanţială. Pentru depăşirea acestui impas, este, însă, nevoie de eforturile comune ale tuturor actorilor, care nu sunt doar liderii politici, ci popoarele, grupurile sociale, comunităţile. Europa, înainte de a fi o alcătuire politică, trebuie să aibă conştiinţa unei unităţi culturale a valorilor sale, iar aceasta se realizează prin educaţie. Valorile europene nu se opun sau contrapun valorilor naţionale, ci derivă din acestea.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest