Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Românii şi eficienţa economică

Românii şi eficienţa economică

Economia noastră lucrativă – adică aducătoare de profit, măcar de oarecare profit – s‑a construit târziu în raport cu Europa Occidentală, unde spiritul capitalismului, în relaţie directă sau nu cu „etica protestantă”, a înflorit de secole bune, dacă nu chiar de jumătate de mileniu. Noi abia am împlinit un secol de la unificarea monetară de după Marea Unire şi, dacă ne gândim câte reforme monetare am avut de la 1920 încoace, mai că şi secolul acesta este făcut ferfeniţă. Sigur, după unirea politică trebuia să urmeze, în chip firesc, şi unirea banilor, din moment ce circulau pe piaţă atunci cel puţin cinci feluri de monede. Când vorbeşti de bani, trebuie să vorbeşti şi de bănci, pe care noi le‑am creat cam târziu în comparaţie cu vestul Europei, cu Italia, cu Germania, cu Anglia, cu Franţa etc. De ce oare înregistrăm asemenea întârzieri?

Pe bună dreptate, mulţi istorici, istorici ai economiei, gânditori s‑au întrebat de ce, cu o ţară aşa de generoasă în produse ale solului şi subsolului, nu au ajuns românii să fie mari producători, negustori, bancheri şi i‑au lăsat pe alţii să le valorifice resursele şi mărfurile. Răspunsul grăbit a fost, de obicei, că avem noi, românii, o incapacitate înnăscută de a ajunge la performanţă, că suntem ticăloşi şi corupţi, leneşi şi lipsiţi de iniţiativă. Iar de când a înflorit şi la noi, sub formă de „şcoală istorică”, teoria miturilor naţionaliste, toate aceste defecte ale poporului român, din toate timpurile, au fost augmentate, îngroşate până la ridicol, clamate pretutindeni. Orice intelectual serios ştie, însă, că acesta nu este un răspuns cu valoare logică şi istorică şi că poate fi luat în seamă doar la discuţii amicale, de cafenea.

Evident, cauzele „sărăciei” românilor sunt complexe, dar o împrejurare istorică specială, ignorată adesea, explică bine această situaţie. În Transilvania, românii, iniţial din motive confesionale, fiind catalogaţi drept „schismatici” îndată după 1200, au fost discriminaţi. De la o vreme încoace, mai exact din secolul al XIV‑lea, „schismaticii” (adică creştinii rupţi de Roma) au fost aşezaţi în aceeaşi categorie cu „ereticii” şi chiar cu „păgânii”, fapt care a motivat confiscarea pământurilor lor în favoarea „cetăţenilor” catolici. Confiscarea bunurilor, în primul rând a pământului, bogăţia fundamentală în Evul Mediu, însemna condamnarea la sărăcie, la chinuri, la o viaţă nenorocită. Cum să produci bunuri pentru piaţă dacă pământul nu‑ţi mai aparţinea? Simţul proprietăţii a rămas, însă, foarte puternic şi în rândul românilor, încât aceştia, uneori, îşi luau cu de la sine putere roadele acelor pământuri proprii, ajunse de timpuriu în mâini străine. În asemenea cazuri, erau acuzaţi de hoţie şi de tâlhărie, fiind caracterizaţi drept „răufăcători”, „leneşi”, „nevrednici”. Ei, românii, care stăpâniseră pământul în mod obişnuielnic, după tradiţie, din moşi‑strămoşi, nu aveau cum să înţeleagă că numai dacă ai „carte” (document de la rege) ai parte (de pământ). Cei puţini care, totuşi, şi‑au dat seama repede cum mergea acea lume strâmbă, s‑au înscris pe o anumită traiectorie socială, l‑au slujit pe rege şi s‑au adaptat noilor reguli, cu preţul, pentru cei mai mulţi, pierderii naţionalităţii. Majoritatea românilor din Transilvania au rămas slugi, iar slugile nu strâng bogăţii, nu acumulează capital şi nu generează bănci. Când au putut‑o face, timid, spre finele secolului al XIX‑lea, românii ardeleni aveau un handicap faţă de Italia, Anglia sau Germania de vreo cinci‑şase secole.

În Ţara Românească şi Moldova, pământurile au rămas în stăpânirea românilor, adică a boierilor şi a ţăranilor liberi (moşneni şi răzeşi). Chiar şi ţăranii supuşi pe moşiile domneşti, ale boierilor şi ale mănăstirilor erau stimulaţi să producă şi puteau să trăiască decent. De unde vine atunci dezinteresul pentru producţia de piaţă? Dintr‑o împrejurare păcătoasă, care începe cu jaful instituit de migratori (mai ales de valurile de pecenegi, cumani şi tătari) şi continuat la scară largă de turci. Tătarii au prădat periodic – mai ales în Moldova – de la 1241 până la 1717, furând recoltele şi luând robi. Turcii au făcut la fel, mai ales în Câmpia Română, de la Vidin şi Calafat până la Galaţi şi Brăila, confiscând tot surplusul de producţie. Când tributul către Poartă, mucarerurile, sumele pentru cumpărarea domniilor, monopolul comercial otoman etc. au ajuns la cuantumuri inimaginabile (155 000 de galbeni plătea Ţara Românească drept tribut înainte de domnia lui Mihai Viteazul!), producţia a scăzut considerabil. De ce să mai produci, dacă nu te puteai bucura deloc de roadele muncii tale? Orice surplus ajungea la stăpânii din ţară şi din afară. Lipsa de cointeresare a fost fatală pentru dezvoltarea spiritului concurenţial, pentru competiţie, pentru acumularea de capital etc. Şi aşa am ajuns să fim „săracă ţară bogată” şi să cultivăm proverbe de genul: „Munţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă‑în poartă”.

Au fost popoare cu altă istorie şi cu altă geografie decât ale noastre, unele mai ferite de incursiu­nile păguboase de jaf, altele aşezate pe malul mării ori al oceanului, cu deschidere generoasă spre lume, altele vecine cu stepe nemărginite, populate de foarte puţini oameni, uşor de dominat şi de cucerit. Haideţi să privim popoarele europene care au făcut „cheag” în Evul Mediu şi apoi după epoca marilor descoperiri geografice. Aceste popoare care au putut tezauriza şi învesti avuţia lor şi apoi avuţia altora adusă în Europa, în metropole, au fost şi au rămas prospere. Jaful şi prada nu s‑au practicat numai de către populaţiile migratoare, ci şi de către popoarele sedentare şi numite „civilizate”, iar faptele acestea s‑au petrecut secole la rând, când nu te întreba nimeni dacă este moral sau nu acest lucru. „Cheagul” acela vechi nu s‑a mai pierdut niciodată. Veţi zice că şi marxiştii au spus acelaşi lucru ca să combată „imperiile coloniale”. Au spus‑o şi au şi absolutizat „jaful colonial”, de aceea au şi eşuat nu numai în explicaţiile, ci şi în practicile lor. Dar jaful unora puternici în detrimentul unora mai slabi nu este găselniţa marxiştilor, ci este o constatare care vine mai de demult, din observaţii decente şi corecte. „Cheagul istoric”, alături de munca stăruitoare, generează prosperitatea viitorului.

Noi nu am avut cum şi de unde să acumulăm un asemenea „cheag”, mai întâi din pricina geografiei. Dacă istoria o fac oamenii, aşezarea geografică ţi‑o dă Dumnezeu. Neavând resursele noastre în mâna noastră, nu ne‑am putut nici organiza o societate cu instituţii puternice şi stabile. În Ardeal nu am avut, de la o vreme, nici elită social‑economică în numele nostru propriu românesc, încât viaţa prosperă şi‑a pierdut pentru români înţelesul. Ne‑am ticăloşit treptat, dobândind mentalitate de supuşi, de slugi. „Cheag” de timp concurenţial‑individualist nu am avut cum să facem şi din pricina mentalităţii noastre răsăritene, bizantine. Modelul nostru de viaţă răsăritean a intrat în declin încă din secolele al XIV‑lea – al XV‑lea, din clipa în care Imperiul Roman de Răsărit s‑a tot restrâns până la 1453, când Semiluna a luat locul Crucii la Sfânta Sofia. Modelul economic biruitor, de succes, de perspectivă în Europa şi în lume nu a fost cel răsăritean, ci acela apusean. De la 1848 încoace, lucrurile păreau să se schimbe în bine şi pentru noi şi chiar s‑au schimbat. Şcoala Ardeleană şi Junimea ne‑au trezit la viaţă, ajutându‑ne să ne sincronizăm cu Europa prosperă. Dar, pe când ne ridicaserăm aproape în fruntea ţărilor din sud‑estul Europei în multe privinţe (să ne amintim de indicatorii anului 1938), au venit peste noi Al Doilea Război Mondial şi comunismul. „Naţionalizarea” (confiscarea) a pus capăt proprietăţii private în industrie, finanţe, transporturi etc., iar colectivizarea forţată – de fapt exproprierea ţăranilor de pământul lor – a suprimat proprietatea privată în agricultură. De la 1864 încoace, ţăranii se reobişnuiseră cu ideea de stăpân, augmentată prin reforma agrară din 1921, dar timpul a fost prea scurt. Colectivizarea a oprit pentru o jumătate de secol setea de performanţă, de profit, de concurenţă şi de competiţie din lumea rurală. Pentru ce să munceşti bine şi mult, dacă grosul îl ia statul şi face ce vrea cu el?

Fireşte, împrejurările s‑au schimbat şi, cu toate că s‑ar fi putut îmbunătăţi multe dintre tarele moştenite de români, handicapul istoric a rămas. Acest handicap nu scuză, însă, lipsa noastră de performanţă economică de‑acum, dar explică multe. Mulţi analişti, care nu se uită prea atent la istorie, care nu cred în rolul ei de „învăţătoare a vieţii” şi în faptul că trecutul influenţează prezentul, sunt foarte drastici. Concluziile lor sunt pesimiste şi, uneori, chiar defetiste: românii nu au făcut nimic ca lumea niciodată, nu au reuşit nimic bun în ultimele trei decenii postcomuniste şi nu o vor face nici în viitor. Un tânăr român care nu ştie prea multă istorie, care nu are o cultură generală solidă şi care vrea să reuşească în viaţă află din mass‑media că trecutul nostru a fost ruşinos, laş, nevolnic, că prezentul este apăsător, corupt, dominat de incompetenţi şi că viitorul este incert, dacă nu chiar sumbru. Soluţia dată de familie şi de societate, de cele mai multe ori, este emigrarea. Disperarea multora este un sentiment real şi autentic, mai ales că unele popoare au făcut în trei decenii minuni ale progresului, în timp ce noi nu am fost în stare să ne adunăm energiile şi să construim în mod eficient. Iar explicaţia acestei neputinţe nu ţine numai de istorie.

Cu toate acestea, strămoşii românilor şi românii au muncit, muncesc şi fac să rodească acest pământ de mii de ani. Munca cea grea au făcut‑o, de obicei, ei, românii, dar produsele pământului le‑au împărţit cu alţii, de voie sau de nevoie. Economia legată direct de pământ ne‑a traversat destinul până în secolul al XX‑lea. Nu ne mai gândim la ţăranul român în spirit sămănătorist şi poporanist, nici nu mai putem visa la sate idilice, cu fete care înfloresc voioase altiţa şi cu flăcăi osteniţi de trasul la coasă, pe când soarele era ridicat de‑o suliţă pe cer. Azi satul este cu totul altul, pe‑acolo pe unde el mai există şi nu s‑a stins în ruină şi uitare. Dar nu este rău să ne amintim de sat, de cei care au dat viaţă satului şi de marii intelectuali care au adus „laudă ţăranului român” şi care au făcut „elogiul satului românesc”. Amintirile acestea nu au cum să facă rău nimănui. „Nunta Zamfirei”, deşi este una ţărănească, pare împărătească, botezurile copiilor şi prohodirile morţilor, fetele cu marame de borangic şi cu părul mirosind a flori de primăvară, muierile vajnice care erau talpa casei şi bărbaţii dedicaţi muncii tăcute, bunicii cu argint în plete şi bunicile torcând fus după fus, senine şi tăcute, suspinând din când în când, la amintirea vreunui gând din vieţile lor trecute … Primul impuls este pentru unii de dispreţ faţă de o asemenea lume, dar, la o privirea mai atentă, toate acestea au în ele ceva majestuos, un filon de nobleţe adâncă dătătoare de destin peren. Ţara aceasta s‑a construit cumva de la 1300 încoace şi dacă nu s‑a risipit de tot niciodată – ba chiar, de la 1859 încoace, s‑a adunat într‑un şuvoi – înseamnă că înaintaşii au fost capabili nu numai de rău, ci şi de bine. Se spune că nu e indicat să ne gândim prea mult la trecut, fiindcă trecutul este mort. Dacă pe mulţi istorici români nu‑i mai ascultăm, fiindcă nu sunt trendy, să ne uităm măcar la scriitorul William Faulkner, care constata că „trecutul nu este mort, el nici măcar nu este trecut”. Are dreptate Faulkner, pentru că trecutul este viaţă.

E drept că oamenii şi faptele trecutului au fost şi nu mai sunt, nu le putem reînvia în laborator cum facem cu substanţele chimice când le combinăm ori când le descompunem. Dar existenţa acestor oameni şi a acestor fapte a fost la fel de reală ca şi existenţa noastră. Ei au fost viaţă, iar viaţa, fie şi cea trecută, tot viaţă rămâne. Dacă ajungem să ştim şi să preţuim ceea ce au făcut strămoşii nu devenim, probabil, mai deştepţi şi nici nu putem prevedea viitorul, dar putem dobândi o altă virtute, aceea de a înţelege mai bine prezentul şi de a ne adapta mai bine vieţii prezente. Iar soarta noastră de români a fost indisolubil legată de acest pământ şi eu cred că mai este încă. Şi dacă nu reuşim cu toţii să iubim acest pământ şi acest popor şi ne luăm, unii dintre noi, lumea în cap, măcar să nu urâm ţara aceasta şi oamenii ei. Nicio ţară şi niciun popor de pe lumea asta nu merită şi nu trebuie să trezească ură, dincolo de eficienţa economică redusă sau nu. Întotdeauna, salvarea sănătoasă de după orice fel de criză amplă din societate a fost munca stăruitoare. Încă de‑acum două milenii, romanii ştiau că „munca stăruitoare învinge orice” (Labor omnia vincit improbus). Singura fiinţă superioară care munceşte în chip conştient este omul, iar noi, românii, nici nu avem alternativă mai bună decât munca.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

  1. tatiana_panaitescu@yahoo.com'
    Tatiana Rădulescu

    Invazia tătară/ a dat mult de furcă lui ștefan cel Mare. Pe lângă turci, și aceștia – erau însoțiți de oameni din zona Indiai/ Cșatria/ pretinși, fără a fi fost/ defel din cea de-a doua casă a vechilor inzi. persecuții locale, discriminări locale, în zonele lor de baștină/ i-au determinat să-i însoțească pe cei care ne-au împilat secole de-a rândul / apoi i-au vândut, pe cei ce-i însoțiseră în expediții… de jaf, cucerire, teroare…/ la târguri de robi/sclavi. Istoria țărilor române, a apariției domniilor fanariote după eșecul lui Dimitrie Cantemir…/ a avut o componentă / nefericită/ așezarea unor pături superpuse ( citez din Eminescu), ceea ce a însemnat, o alterare a felului de a fi al românului : cum atestă psiho- sociologul D. Drăghicescu. Timorat, înfricoșat/ deși stăpân pe terenurile sale/ mayores terrae/ și înarmat cu codex valachicum/ românul a intrat pe făgașul unei etnogeneze înnoite, târzii, a unui stress post traumatic// accentuat//; din om cinstitor al valorilor/ a deprins – unele vicii – pentru însuși faptul că valorile țării sale/ precum și cele identitare/ i se furau sub ochii săi. Valoarea ce mai de preț fiind- LIBERTATEA fiindu-i deposedată. Totuși, momentele astrale din istoria sa/ Unirea luil Cuza, Marea Unire după Primul Război Mondial, , personalitățile de anvergură – au mai putut compensa/ / uriașele pierderi ale unui popor … Cunoașterea istoriei/ în aspectele sale fundamentale/ respectul față de limba care ne-a asigurat coeziunea/ conștiința de apartenență la un trunchi comun// vehemența vizând impostura, kitschul în viața cotidiană/ și aceea a promovării artistice/ se află în mâinile. Precum ca și cultul familiei, al Tradiției creștine/ al autenticității și omeniei. Familia se zice că a generat cuvântul ,, femeie;; Nu în ultimul rând, respectul față de femeie/ ca mamă/ cetățean,/ profesionist/ lucrărtor/ mentor etc/ este esențial. Călătorii străini prin Țările Române/ ca și Martha Bibescu/ au prețuit foarte mult abnegația și devotamentul femeii romce, hărnicia și puterea sa de jertfă.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest