Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Anul Centenarului Încoronării Reginei Maria. Ţara pe care o iubesc

Anul Centenarului Încoronării Reginei Maria. Ţara pe care o iubesc

În Anul Centenarului Încoronării, Editura Librex continuă seria cărţilor Reginei Maria cu Ţara pe care o iubesc, un roman sfâşietor, dar totodată plin de frumuseţe şi emoţie, scris în timpul războiului de cea care a fost supranumită „Regina‑Soldat” şi „Mama Răniţilor”, în încercarea de a alina durerea şi de a le da soldaţilor deznădăjduiţi motive în plus să lupte.
Cartea a apărut progresiv, fiind iniţial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar, ce ajungea în toate tranşeele şi în cătunele cele mai îndepărtate din România. Ulterior, textele au apărut într‑un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar preţios la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranţă şi putere.

Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat‑o pe Regină să scrie această carte şi tot el a tradus textele din engleză pentru ca ele să ajungă la oameni. Aşa a apărut Ţara pe care o iubesc, o carte scrisă din pasiune şi datoria faţă de ţară, ce a atins inimile oamenilor şi va continua să o facă mult timp de acum înainte, o carte în care o regină de neam străin a reuşit să portretizeze într‑un mod remarcabil frumuseţile României, din vârfurile munţilor şi pădurile dese până la malul Mării Negre, de la palatul şi mânăstirea Cotroceni, la ruinele aşezărilor străvechi.

Una dintre cele mai emblematice figuri ale casei Regale, Regina Maria a încercat să ofere prin această carte un sprijin moral tuturor soldaţilor de pe front, încurajându‑i să lupte. Romanul începe într‑un mod cât se poate de dramatic, dar şi extrem de emoţionant.

„Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre; cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Pana mea şovăie – este prea mult de spus, durerea e prea mare –, spaima stăruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie să‑şi facă glasul auzit, cineva trebuie să găsească curajul să sfarme această tăcere infernală ce ne striveşte, făcându‑ne să ne simţim deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii. Odată cu sosirea primăverii, un dor uriaş, aproape de nestăpânit, îmi năpădeşte sufletul. Precum un prizonier ce cată printre gratiile ferestrei de la temniţă după un colţ de cer, aşa încerc şi eu să‑mi amintesc locurile părăsite atât de neaşteptat şi de dramatic. Astfel, m‑am gândit că, în aceste vremuri de încercări, măcar pana mea ar putea să‑i călăuzească iarăşi pe unii dintre noi către căminele de care ne e dor.”

Ulterior, Regina începe să descrie în stilul său impresionant, în fiecare capitol, câte un ţinut, văzut prin propriii ochi. Ţinuturile la care face referire sunt cele pe care România le‑a pierdut, la momentele respective în timpul războiului.

„Am văzut odată plaja din Mangalia la apus. Eram cu faţa spre mare, lumea parcă şoptea în liniştea înserării, dar marea mi se năpustea spre picioare, în veşnica, nestăpânita ei nelinişte. În spatele meu, soarele se cufunda în zare, ultimele lui raze luminând valurile ce se spărgeau lovindu‑se de ţărm cu o strălucire de miracol. Talazurile erau întunecate, dar fiecare era încununat cu o creastă de spumă auriu‑portocalie, sub sărutul soarelui de asfinţit.”

Maria, Regina României: „Nu există nimic din România pe care să nu‑l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuţi aici, m‑am simţit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârşitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate şi cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până şi mărăcinii deşiraţi care‑şi împrăştie prin bolovănişuri frumuseţea inutilă a ramurilor lor spinoase.

Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice, încât îmi păreau la capătul lumii şi acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi‑au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopţii care se aşternea; aburul parfumat de rouă ce se înălţa din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume…

Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult!

Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinţei, nicio flacără nu se înalţă mai drept spre inima lui Dumnezeu. Prin urmare, ţara mea, nu contează prin câte necazuri ai trecut până acum şi nici prin câte o să mai treci! Prin flacără trebuie să treacă oţelul înainte să devină o sabie tăioasă.

Păstrează‑ţi credinţa neclintită şi speră în continuare; eşti cu atât mai măreaţă din cauza necazurilor tale şi a felului în care le‑ai înfruntat şi eşti cu atât mai vrednică să câştigi!”

Echipa Librex

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest