Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Prinţul străin – o realitate politică sud‑est europeană

Prinţul străin – o realitate politică sud‑est europeană

Al XIX‑lea veac a fost, cum se ştie, epoca câştigării independenţelor faţă de Sublima Poartă a tuturor naţiunilor sud‑est europene care trăiseră sute de ani în ceea ce a fost numită condiţia inter‑imperială a acestui spaţiu aflat între împărăţia sultanilor, cea a ţarilor şi cea a Habsburgilor. Un spaţiu care, odată libertatea obţinută, moştenea şi disensiuni locale, conflicte nobiliare sau burgheze care puneau în pericol câştigurile politice dobândite.

Tradiţiile statale medievale care coborau până la imperiul bizantin, la voievodatele româneşti, la ţaratele bulgar şi sârb erau pe cât de prestigioase, pe atât de importante într‑un loc pe care marile puteri moderne îl doreau controlat de ele şi în care încercările de auto‑administrare nu aveau sorţi de izbândă. Dovada o făcuse cel mai prestigios pământ balcanic, cel al Greciei, unde revoluţia victorioasă de la 1821 deschisese drumul unei structuri republicane care avea, în frunte, personalităţi ca Alexandru Mavrocordat Missolonghi – descendent, la a patra generaţie, din primul principe fanariot al ţărilor române – şi Ioannis Capodistria, fost ministru al împăratului de la Petersburg, unde luptele fratricide autohtone au impus, pentru întâia oară, soluţia aducerii unui factor neutru care s‑a numit prinţul străin. Acesta a fost, în 1833, Otto de Bavaria, cel care a inaugurat o tipologie de sorginte germanică a suveranilor din Europa de Sud‑Est, într‑o vreme în care Prusia, devenită imperiul Germaniei, şi Austria, devenită Austro‑Ungaria, reuşeau să facă din ceea ce, geopolitic, avea să se numească Südosteuropa – un teritoriu care economic şi politic gravita în sfera intereselor Berlinului şi Vienei.

După trei decenii, în 1863, locul dinastiei bavareze îl lua tot o dinastie germanică, prin George I de Glücksburg, nepot al regelui Danemarcei, cârmuitor într‑o Atenă care, după modelul münchenez, primea pe acela neoclasic, al arhitectului Hansen din Copenhaga. Lecţia greacă avea să aibă ecou în nou createle Principate Unite ale românilor, unde adunările ad-hoc din 1857 cereau, la Iaşi şi la Bucureşti, unirea celor două ţări, dar şi prinţ ereditar străin – cu precizarea, plină de tâlc, de a nu proveni dintr‑o ţară limitrofă – condiţie repetată de Cuza însuşi, atât la alegerea din 1859, cât şi la abdicarea din 1866.

Drept urmare, încă în februarie 1866 locotenenţa domnească şi corpurile legiuitoare au propus domnia contelui Filip de Flandra, dorit ca posibil creator al unei Belgii a Orientului la gurile Dunării. Refuzul acestuia va conduce, în primăvara 1866, la aducerea lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ale cărui legături cu o mare dinastie germană, dar şi cu familia franceză Bonaparte i‑au conferit un statut internaţional de prim rang.

Un deceniu mai târziu, în 1878, crearea principatului autonom al Bulgariei aducea la Sofia, până în 1886, domnia ofiţerului prusac – sprijinit şi de Rusia – Alexandru de Battenberg; în 1887 îşi începea aici cârmuirea austriacul Ferdinand de Saxa Coburg – al cărui bunic era regele – cetăţean al francezilor Ludovic Filip – care a avut înţelepciunea politică de a‑şi boteza fiul, purtător al numelui istoric de Boris, în confesiune ortodoxă (1896), şi care în 1908 se va proclama ţar în semn de respect faţă de valorile naţionale.

Ultimul suveran de neam german din această arie europeană a fost, în 1914 şi doar pentru şapte luni, stăpânitorul (mbret) Albaniei Wilhelm de Wied, rudă a reginei României Elisabeta – Carmen Sylva.

După cum se vede, există o singură excepţie sud‑est europeană în ceea ce priveşte recurge­rea la prinţul străin. Este cea a Serbiei, unde monarhia modernă a fost, fără întrerupere, una naţională. A fost singura de acest fel în Balcani cu două dinastii locale rivale create după răscoalele anti‑otomane din 1804 şi 1815, Karageorgević şi Obrenović.

Ataşaţi proiectului Marii Serbii, cunoscut sub numele Nacertanje, elaborat de Ilia Garašanin, sârbii au cunoscut o istorie modernă dramatică, sângeroasă pe alocuri, prima în care s‑a manifestat aici o dictatură regală (cu Alexandru I Karageorgević în 1929).

Ultimul război mondial şi răsturnările sociale şi politice care i‑au urmat au însemnat în toate ţările sud‑est europene încheierea istoriei monarhice şi plecarea ultimilor descendenţi ai prinţilor străini.

Asemenea maurului schillerian, aceşti monarhi moderni ai Balcanilor, exilaţi în noile condiţii istorice, îşi făcuseră până atunci datoria.

■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia

Răzvan Theodorescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Razvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu s-a născut 22 mai 1939, București. Istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române.  Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene. Profesor la Universitatea de Arte. Membru [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest