Nu există istoric al civilizaţiei medievale europene – fie ea bizantină sau occidentală – care să nu ştie că sinteza realizată dincolo de suma celor două jumătăţi ale continentului nostru – cu un adaos exotic de Islam, din Asia Anterioară şi din Maghreb – s‑a regăsit, acum opt veacuri, în Sicilia, loc eminent de întâlniri culturale încă din vremurile arhaice ale acelei părţi de lume antică numită Magna Grecia. De asemenea, fără doar şi poate, nu există savant care să ignore că acel „stupor mundi” care a purtat numele împăratului german Frederic al II‑lea de Hohenstaufen – cu neobişnuita sa toleranţă religioasă şi vizuală, cu înclinarea sa limpede către Antichitatea romană pe care a copiat‑o de la monede până la statui şi la arcuri de triumf – scobora, în prima jumătate a secolului al XIII‑lea, din sinteza siciliană a domniilor, din secolul al XII‑lea, a străbunilor săi materni, regii normanzi Roger al II‑lea şi Wilhelm I, duşmanii înverşunaţi ai Comnenilor.
Cupolele orientale ale capelei palatine din Palermo, mozaicurile de sugestie constantinopolitană cu inscripţii greceşti de la Cefalù, originea greco‑siriană a fondatorului Martoranei palermitane coexistau, după 1100, cu formele bazilicale occidentale şi cu inscripţiile latine din primul monument citat, cu efigiile de personaje sacre franceze precum Saint Martin din Tours sau Saint Denis din cel de‑al doilea – sunt tentat a‑l adăuga şi pe sfântul englez Thomas Beckett –, sau cu campanila romanică a celui de al treilea edificiu evocat, în sfârşit, cu plafonul de lemn cu stalactitele arabe şi bolţile cu trompe împrumutate de la moschei, din nou la capela regală a capitalei siciliene.
Dar se întâmplă că acest pământ al Trinacriei, ca şi Sudul italian au fost locuri de întâlnire ale Apusului latin al cărui avanpost geografic spre Est era, alături de Veneţia, Palermo, cu Orientul grecesc căruia Constantinopolul îi asigurase din plin strălucirea mult înainte de acest moment, în jurul anului 1000. Au existat, în istoria civilizaţiei continentale, asemenea momente de întâlnire şi de colaborare în teritorii foarte diferite din punct de vedere cultural, între reprezentanţii unor spiritualităţi diferite, iar aceasta se petrecuse îndată după prăbuşirea ultimului factor de unitate şi de unificare europeană care a fost „imperium Romanorum”, atunci când, cu un mileniu şi jumătate în urmă, s‑a constituit o „pars orientis” redevabilă tradiţiei platonice, idealiste, monofizite şi o „pars occidentis” aristotelică, pragmatică şi ariană.
Catolicismul, ortodoxia şi islamismul, care se găsesc astăzi şi se vor regăsi şi mâine la temeiurile flancului euromediteraneean al noii construcţii a continentului nostru, se găseau alături unele de altele cu o mie de ani în urmă; atunci când, o jumătate de veac numai înaintea Marii Schisme din 1054, s‑a întemeiat, la porţile Romei, abaţia basiliană de la Grottaferrata, cea din urmă aşezare monastică, pe pământ latin, a austerului pustnic care a fost Nil de Rossano, pe care l‑am evocat ca unul dintre precursorii noştri atunci când, cu mai bine de zece ani în urmă, mi s‑a făcut marea onoare de a fi fost invitat să vorbesc la comemorarea unui mileniu de existenţă a celebrei şi simbolicei mânăstiri italiene. Acela a fost momentul în care, într‑o Calabrie italo‑elenică aflată sub autoritatea Imperiului Bizantin, ca o „themă” a acestuia – devenită, după mai bine de un secol, posesiune a amintitului Roger al II‑lea, regele Siciliei, ca duce de Apulia, moştenitor al principatelor de Bari, Salerno, Amalfi şi Sorrento – liturghia greacă era folosită în mânăstirile supuse regulei Sf. Vasile cel Mare. Era un fenomen de aculturaţie pus în lumină de André Guillou într‑o carte de acum mai bine de patruzeci de ani[1]. Este, de fapt, istoria mânăstirilor şi a schiturilor sud‑italiene şi siciliene aflate sub influenţă arabă şi normandă, aceea a unei populaţii grecofone majoritare, progresiv diminuată sub cârmuitorii angevini şi aragonezi. Era lumea lui Elia de Enna, a unui Leon de Corleone, a unui Sava cel Tânăr, a unui Luca de Demenna, o lume cel puţin bilingvă în care
Roma încerca să şicaneze Biserica din Constantinopol creând noi dioceze sub papii Bonifaciu al VII‑lea sau Ştefan al IX‑lea, la ceea ce Guillou numea „la frontiera calabro‑lucana”, o lume, în sfârşit, unde în pictura murală a aşezămintelor religioase 90% din imagini aparţineau hagiografiei greceşti şi orientale, cu gustul său foarte special pentru Sf. Nicolae, al cărui cult era foarte răspândit, se pare, mult înainte de momentul în care relicvele sale au fost adăpostite la Bari, în deceniul al nouălea al secolului al XI‑lea. Acesta era şi momentul în care un Sf. Nil, aflat în legătură cu emirii arabi din Palermo şi cu evreii calabrezi, aducea de aici în Campania latină călugări benedictini de la Monte Cassino. Nu trebuie uitat că era aceeaşi epocă în care lângă Aachen‑ul carolingian exista o mânăstire grecească sau când era posibil ca sora unui mitropolit bizantin din Mezzogiorno să devină soţia unui emir african, când un împărat romano‑german ca Otto al III‑lea, un apostol al cehilor ca Adalbert de Praga, un prinţ de Salerno sau un pontif precum Bonifaciu al IX‑lea se găseau, cu alţii, în raporturi ce depăşeau cu mult mentalul împărtăşit de fiecare dintre ei. Mai mult, era epoca în care clerul latin al Italiei meridionale socotea liturghia grecească – era secolul primei cruciade şi al schismei – ca o formă venerabilă a cultului creştin, aşa cum avea să o facă după zece veacuri regretatul papă Woityła în scrisoarea sa apostolică „Orientale Lumen”[2]. Să nu uităm, pe de altă parte, că în zorii celui de al doilea mileniu, tot în Italia de sud sunt menţionaţi „jupanii” slavi provenind, foarte probabil, din spaţiul dalmat, că la Bari existau personaje „ex genere sclavorum” sau că într‑un text latin (cel al lui Lupus Protospataris) se vorbeşte de un anume „Bullicassinus”, luptând cu Otto al II‑lea în bătălia de la Stilo (982), în fruntea unor „pagani”. Personajul a fost considerat cândva drept emirul Abū al Qassim, cu ai săi arabi cretani şi sicilieni[3], dar identificat în ultimul timp cu un „Vulkašin” slav venit din Balcani, din regiunea fluviului Neretva[4].
Toată istoria medievală şi premodernă a Mediteranei orientale, a Balcanilor, a spaţiilor carpato‑dunărean şi pontic va fi marcată de raporturile diferite ale Italiei cu Bizanţul şi cu succesorul său otoman, sub semnul confruntărilor politice, dar şi sub cel al toleranţei religioase şi confesionale puţin obişnuită şi aproape necunoscută de Europa occidentală (mă gândesc la ilustrul caz albanez din Quattrocento, cel al lui Gheorghe Kastriota Skanderbeg, născut în credinţă ortodoxă, trecut la Islam înainte de a se converti la catolicism).
În acest context rolul deţinut de Sudul italian este notabil şi să ne amintim că în jurul anului 1200 biserica zidită la Studenica de regele sârb Ştefan al II‑lea Nemanja primea un portal de stil romanic occidental înrudit cu arta din Apulia – invers, în vremea lui Frederic al II‑lea, la Barletta se găsea un sculptor din Ragusa, Simon –, în vreme ce pictura murală a acestui sanctuar al slavilor de miazăzi era datorată zugravilor bizantini; era aceasta o situaţie de sinteză reflectând chiar statutul fondatorului regal care îşi primise coroana de la papa Honorius al III‑lea, dar care crea pentru fratele său, Sava, o arhiepiscopie ortodoxă autocefală în vremea exilului niceean al patriarhiei ecumenice şi care îşi lua soţiile din familia ducală veneţiană Dandolo, apoi din aceea imperială bizantină a unor Angheloi Comneni.
Un secol mai târziu, sub regii sârbi Ştefan al III‑lea Uroš şi Ştefan al IV‑lea Duşan, biserica mânăstirii Dečani a fost construită de un meşter din Kotor, franciscanul Vitus, în vreme ce o pictau unii „pictores greci” din aceeaşi cetate adriatică potrivit canonului ortodox. Era epoca în care Angevinii din Neapole, în calitatea lor de suverani maghiari, precum Carol Robert şi Ludovic cel Mare, deveneau stăpânitori ai unor zone balcanice, aducând în noile lor posesiuni norme feudale mai stricte, moravuri, tradiţii culturale franco‑italiene care au atins şi Transilvania, prefaţând la rândul lor un alt capitol napolitan al Europei centrale şi orientale, cel al reginei Beatrix de Aragon, soţia unui monarh maghiar de origine română dintr‑a doua parte a veacului al XV‑lea, Matia Corvin. De altfel, trebuie amintit – în contextul acestei istorii paralele a Sudului italian şi a Balcanilor – că la fel cum sosirea lui Carol de Anjou la Neapole şi în Sicilia şi, apoi, aceea a Casei de Aragon în această din urmă mare insulă în epoca post‑fredericiană au suprimat înflorirea instituţiilor greceşti încurajate de marele Hohenstaufen şi de succesorul său, Manfred, în Ungaria şi în Transilvania în timpul Angevinilor Carol Robert şi Ludovic cel Mare, toleranţa arpadiană tradiţională faţă de călugării şi de preoţii ortodocşi lăsa locul unei adevărate persecuţii catolice ce amintea de vremurile unor Inocenţiu al III‑lea şi Simon de Montfort.
Fragment din vol. Cele două Europe,
Ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită,
Editura Ideea Europeană, 2018
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Note:
[1] Aspetti della civiltà bizantina in Italia. Società e cultura, Bari, 1976.
[2] R. Theodorescu, Temeiurile istorice ale scrisorii apostolice „Orientale Lumen”, în Un buchet de laude pentru papa Ioan Paul al II‑lea, ed. I. Bisoc, Roman, 2006, p. 125‑127.
[3] G. Schlumberger, Récits de Byzance et des croisades, I, Paris, 1923, p. 31‑42.
[4] A. Guillou, op. cit., p. 313.
Răzvan Theodorescu
