Dan Berindei: Constituirea Societăţii Literare Române (1866)
Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-a dezvoltat în cadrul celei a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2016)
La 11/23 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat de la domnie. România a trecut atunci printr-o etapă dificilă a existenţei ei, fiindu-i chiar pusă în primejdie fiinţarea. Până la urmă, prin acţiuni 
şi solidaritate naţională, impasul a fost depăşit, împlinindu-se dezideratul Adunărilor ad-hoc referitor la aducerea unui prinţ străin şi, totodată, adoptându-se de reprezentanţii românilor cea dintâi Constituţie a ţării. Dar chiar în primele luni ale acestei complicate perioade, înainte cu 40 de zile de instalarea în fruntea ţării a principelui Carol, Locotenenţa Domnească a decretat înfiinţarea Societăţii Literare Române.
În această perioadă instabilă din punct de vedere politic, dar care tocmai prin această lipsă de stabilitate îngăduia iniţiative, la propunerea lui C. A. Rosetti, ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, s-a înfiinţat Societatea Literară Română. Un cercetător a susţinut că nu s-ar datora nimic Locotenenţei Domneşti în privinţa creării Societăţii Literare şi că meritul n-ar reveni decât ministrului, adică lui C. A. Rosetti. Neîndoielnic, rolul fruntaşului radical a fost esenţial, dar şi membrilor Locotenenţei Domneşti şi, de asemenea, primului ministru Ion Ghica li se datorează tribute de recunoştinţă. Totodată, nu trebuie uitat nici V. A. Urechia, cel care a fost în 1866 lângă Rosetti şi l-a îndemnat, după cum mai înainte, în 1864 şi în 1865, fusese lângă N. Kretzulescu sau lângă D. Cariagdi.
În baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri din 12/24 martie, provocat de iniţiativa lui Rosetti, acesta a adresat un referat către Locotenenţa Domnească (31 martie/12 aprilie 1866), supunându-i spre aprobare proiectul de regulament al Societăţii Literare. Este mai mult ca sigur că acest proiect de regulament era, în bună măsură, proiectul din ultimii ani de domnie ai lui Cuza. Referatul lui Rosetti prezintă interes. Între altele, el arăta: „În mijlocul preocupaţiunilor de reforme regeneratoare ale ţării noastre nu trebuie să uităm… ceea ce datorim limbii şi literaturii noastre naţionale”. El evidenţia necesitatea fondării Societăţii Literare Române, care urma să dea naţiunii „acele două colonade ale templului său literariu: Gramatica şi Glosiariul limbii”. În sfârşit, Rosetti îşi exprima nădejdea că nu aveau să se ivească piedici din partea guvernelor interesate în ceea ce privea venirea românilor din afară hotarelor Principatelor la sesiunile societăţii. A urmat decretul nr. 582 al Locotenenţei Domneşti din 1/13 aprilie 1866, prin care s-a hotărât formarea la Bucureşti a unei Societăţi Literare cu „misiune specială” de a stabili ortografia, gramatica şi dicţionarul limbii române.
Numărul membrilor Societăţii era fixat la 21, împărţiţi după toate provinciile locuite de români, înăuntrul României sau în afara hotarelor ei (patru din Muntenia, trei din Moldova, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Banat, doi din Bucovina, doi din Maramureş şi doi reprezentanţi ai aromânilor sud-dunăreni). Era hotărât prin decret ca recrutarea membrilor să fie făcută prin de-semnarea oamenilor de cultură „ce se deosebesc prin meritele şi lucrările lor literare”. De asemenea, s-a stabilit ca prima întrunire să aibă loc la 1/13 august 1866, sesiunea urmând să dureze două luni. Este de observat că prin decretul Locotenenţei Domneşti se limita domeniul de competenţă al Societăţii la problemele limbii, dar, în acelaşi timp, se sublinia prin componenţă caracterul ei naţional. Pe de altă parte, este de remarcat că în decret se observă influenţa proiectului lui Kretzulescu, aceasta reieşind, de exemplu, din art. 8, care prevedea că prin membrii săi urmau „să fie reprezentate (în societate) fiecare din limbile neolatine şi din limbile statelor vecine, care au avut influenţă asupra formaţiunii limbii române”.
Decretul Locotenenţei Domneşti a provocat entuziasm îndeosebi peste munţi, în Transilvania. „Gazeta Transilvaniei” vorbea despre „fapta rară pentru literatura română”, arătând că înfiinţarea societăţii „face onoare eternă, atât ministerului, cât şi locotenenţei române”. „Concordia” mulţumea „pentru acest act adevărat românesc”, iar Iosif Vulcan anunţa în „Familia” iniţiativa guvernului din Bucureşti, aducând mulţumiri lui Rosetti, „carele a mijlocit realizarea unei dorinţe fierbinte a bărbaţilor noştri de litere şi a tuturor amicilor literaturii noastre”. Tot el aprecia că „toţi eram de acord că acest plan grandios numai prin impulsul şi ajutorul fraţilor noştri de peste Carpaţi se va putea realiza”. El mai făcea şi unele propuneri de membri, indicând drept candidaţi pe: Cipariu, Bariţiu, Gavriil Munteanu, Alexandru Roman, Dionisie Pascuţiu, Simion Mangiuca, Vincenţiu Babeş, Gh. Hurmuzaki şi I. Sbiera. Încheindu-şi articolul, Vulcan însemna următoarele: „Măreaţă va fi acea ziuă în care reprezentanţii naţiunii împrăştiate de soartă în şapte ţări se vor aduna laolaltă; sublim va fi acel minut când fratele de la Pind va strânge mâna cu fratele său de la Criş”. Efectul înfiinţării Societăţii Literare Române a fost, desigur, puternic în Transilvania, unde nu se putea întemeia o astfel de societate, atât din lipsa fondurilor mai importante particulare, cât mai ales din lipsa sprijinului organelor de stat.
Un decret al Locotenenţei Domneşti din 22 aprilie/4 mai 1866 desemna membrii din afara hotarelor ai Societăţii Literare Române: pentru Maramureş: Iosif Hodoş şi Alexandru Roman; pentru Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu, George Bariţiu; pentru Banat: Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; pentru Bucovina: Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitroviţa; pentru Basarabia: Alexandru Hasdeu, Costache Stamate şi Ioan Străjescu; pentru românii sud-dunăreni: Ioan Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.
O corespondenţă din Bucureşti din 27 august/8 septembrie 1866 dezvăluia, în „Gazeta Transilvaniei”, că pregătirile pentru înfiinţarea Societăţii Literare Române precedaseră cu luni de zile momentul decretului din 1/13 aprilie. Corespondentul – G. Bârsan – arăta că G. Bariţiu, aflându-se în octombrie 1865 la Bucureşti, îl vizitase pe Alexandru Papiu-Ilarian. Cu acest prilej, se întâlnise acolo cu V. A. Urechia, care le-a prezentat documentele pregătitoare înfiinţării Societăţii Literare şi numele membrilor preconizaţi a fi invitaţi în cadrul ei. El făcea şi o precizare importantă: „Guvernul voieşte să intre şi alte capacităţi (în afara filologilor – D.B.), anume oameni de stil bun şi iarăşi de talente organizatoare, pentru ca nici un român a rămânea numai pe lângă gramatică şi dicţionar” (subl. D.B.). Exista, deci, de la început intenţia ca viitoarea societate să nu fie mărginită numai la preocupări legate de limbă, ci câmpul ei de activitate să fie mai cuprinzător.
După apariţia decretului din 22 aprilie/4 mai 1866, C. A. Rosetti a adresat scrisori noilor membri, aducându-le la cunoştinţă numirea şi cerându-le să-i comunice acceptarea, pentru ca el, la rândul său, să le poată trimite bani de drum. Numirea lui Hurmuzaki a fost primită cu entuziasm în Bucovina, dar cea a lui Dimitroviţa a fost privită cu rezerve; ştiind acest lucru, noul membru a demisionat, recomandând în locul său pe I. G. Sbiera, care va fi şi numit. În luna iunie, Alexandru Hasdeu a scris lui Rosetti, acceptând invitaţia şi rugând să se încredinţeze banii de drum fiului său, Bogdan, iar Cipariu a obţinut de la mitropolitul Şuluţiu, la 14/26 iunie, îngăduinţa de a lipsi de la Blaj vreme de două luni.
Între timp, în România, Rosetti a lansat un apel prin presă, rugând să se facă propuneri în vederea desemnării membrilor Societăţii Literare, reprezentanţi ai Munteniei şi ai Moldovei. În cursul lunilor iunie şi iulie, au fost făcute o serie de propuneri, recomandându-se următorii: G. M. Fontanin, August Treboniu Laurian, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ioan Massim, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Ionescu, V. A. Urechia, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi, în sfârşit, pe Ieronim Circa. Răspunsul opiniei publice la apelul lui Rosetti a indicat viul ei interes. De altfel, Ministerul Instrucţiunii se pregătea pentru apropiata convocare; la 22 iunie/4 iulie s-a emis chiar o ordonanţă pentru asigurarea cheltuielilor de drum ale membrilor. Cu toate acestea, adunarea Societăţii Literare Române nu va avea loc în 1866.
Amânarea primei sesiuni a fost determinată, în primul rând, de izbucnirea unei crunte epidemii de holeră. Dând ştiri asupra epidemiei din România, „Gazeta Transilvaniei” arăta că „în Moldova şi în Muntenia până către Ploieşti colera luă dimensiuni înfricoşate”, foaia ardeleană adăuga că numărul morţilor era foarte mare, ajungând să se cifreze la Iaşi, într-o singură zi, la 450 de oameni (cifră probabil exagerată). „Familia” relata şi ea că primise o scrisoare din Ploieşti, cu privire la holera care domnea „într-un mod înfiorător”. Această situaţie a determinat un referat al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice către Consiliul de Miniştri, cerând amânarea convocării Societăţii Literare Române, propunere care s-a aprobat. Totuşi, dând această veste, „Albina” nu uita să adauge că mai înainte de amânare, unii membri de peste munţi vestiseră guvernul român că „sunt împiedicaţi a lua parte”.
Comentând amânarea, un corespondent al „Gazetei Transilvaniei” deplângea hotărârea guvernului român, scriind că la Bucureşti ea făcuse „o impresiune foarte rea” şi că „unii voiesc a sci că nu colera, ci numai lipsa de bani a fost adevărata pricină pentru care se amână acea adunare”. De fapt, la amânarea convocării mai contribuiseră două elemente fundamentale, pe lângă acele furnizate de epidemia de holeră, de cel financiar şi în afara probabilei neîngăduiri a multora din membri de a porni spre Bucureşti. În primul rând, este vorba de căderea de la putere, pe data de 15/27 iulie, a guvernului din care făcuse parte Rosetti, căci este semnificativ faptul că o săptămână după plecarea din guvern a lui Rosetti s-a amânat convocarea societăţii, deşi epidemia de holeră izbucnise cu mult timp înainte; în al doilea rând, amânarea a fost desigur determinată şi de starea de tensiune existentă în acel timp între România şi Austria, tensiune legată în bună măsură şi de războiul austro-pruso-italian.
