Istorie – Documente – Politică

Corectitudine politică, cenzură şi liberalism

Ca multe alte ideologii născute din bune intenţii sau argumentate ireproşabil la nivel ideatic, care includeau cenzura între instrumentele de lucru necesare şi justificate pentru atingerea scopului, corectitudinea politică a dezvoltat, şi ea, un spirit intransigent pentru a‑şi impune condiţionalităţi de limbaj şi de realităţi, fără de care consideră că nu şi‑ar atinge scopurile. Fie că cenzurează limbajul sau opere literare, corectitudinea politică vine în siajul multisecular al Inchiziţiei, al fascismului şi al comunismului. Dante Alighieri este cenzurat în numele corectitudinii politice, fiind considerat rasist, antisemit şi homofob, iar unele din povestirile lui Horacio Quiroga sunt interzise ca „violente”; Aventurile lui Tom Sawyer sau Să ucizi o pasăre cântătoare dispar din librăriile americane pentru că conţin cuvântul „nigger” sau, dacă nu dispar, editorii îşi iau „libertatea” de a le cenzura. Universitatea din Massachusetts a interzis studierea Iliadei şi a Odiseei pe motiv că sunt opere „sexiste” şi „violente”; un concurs literar din Argentina a inclus un brief în care se interziceau creaţii ce nu corespund standardelor corectitudinii politice, solicitare pe care tot mai multe edituri americane o au de la autorii pe care îi publică etc., etc. Cuvinte care stau la baza ordinii universale dintotdeauna, precum „mamă” sau „tată”, sunt interzise oficial, de autorităţi publice, pe motiv că sunt ofensatoare în faţa unei noi „ordini”; o idee centrală a neomarxismului, aceea că sexualitatea este determinată cultural şi nu biologic, este într‑o ofensivă excepţională, urmând probabil să învingă în toate ţările occidentale etc.

Corectitudinea politică îşi propunea iniţial să protejeze sensibilităţile unor grupuri sociale defavorizate, dar acest scop limitat a fost, în mod evident, inclus într‑unul mai mare, anume acela de a impune noile „valori” asupra întregii societăţi, un mod unic de a gândi şi de a vorbi, fără a permite spaţiu pentru dizidenţe. Corectitudinea politică a condus, ideologic, lupta împotriva discriminării; odată obţinută nediscriminarea, corectitudinea politică acţionează ca o nouă discriminare, stabilindu‑se singură ca reper valoric, adică asumându‑şi atitudinea iniţială a „discriminării”, din prima fază a procesului. În acest moment, corectitudinea politică a prins un iz dogmatic, reuşind impunerea unui punct de vedere minoritar asupra majorităţii.

Corectitudinea politică este o limită a libertăţii de exprimare; caracterul ei totalitar a impus o cantitate nemaiîntâlnită de „autocenzură”. Conform unui sondaj realizat în 2019 pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, 71% dintre germani preferă să nu‑şi exprime public opinia despre refugiaţi, 66% preferă să nu‑şi exprime opinia despre musulmani, 47% despre homosexuali, 37% despre al treilea sex. Această autocenzură este cauzată, evident, de teama că exprimarea unei opinii pe care cetăţeanul o ştie ca fiind împotriva unui mainstream îl va expune unui oprobiu public. Corectitudinea politică şi cenzura (limbajului, istoriei şi artei) s‑a consolidat deja ca o practică în mare parte a ţărilor occidentale, întâi în mediile universitare, apoi în viaţa publică în general, afectând materiile de studiu, bibliografiile, limbajul utilizat în actul educaţional, limbajul utilizat de mass‑media şi de instituţiile publice, limbajul juridic. Încercând să menajeze sensibilităţi prin înlăturarea unor cuvinte din uz sau prin crearea unor eufemisme sau cuvinte noi, statul reconfigurează realitatea, perturbând o ordine coerentă. Prin impunerea unui nou limbaj se caută impunerea unui nou mod de a gândi, iar un nou mod de a gândi va produce o nouă realitate. Autocenzura face ca acestui nou totalitarism să nu i se opună un curent intelectual sau politic suficient de solid.

Ultimul „avânt” al corectitudinii politice este apariţia curentului „Woke”, braţul său înarmat, activ, militant, noul jandarm ideologic, un nivel superior al conştiinţei umane, profeţi ai unei noi ordini naturale şi sociale, care elimină orice urmă a trecutului. Cruciaţi ai justiţiei sociale, „Woke” sunt mobilizaţi de subideologiile „genului” şi „rasei”, propunându‑şi fără ezitare o „judecată” a lumii occidentale şi a celui care a creat‑o, „omul alb”. Această specie de cult bizar, o ideologie aformă, ceea ce o face impermeabilă la o critică solidă, este în acest moment subapreciată, lucru care va face în viitor dificilă combaterea ei. Răspunsul în faţa acestui impuls ideologic violent nu este cel care ar trebui să fie, ci, dimpotrivă, o multiplicare la nesfârşit a concesiilor.

■ Prozator, eseist

Mirel Taloş

Total 1 Votes
0

Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În 1999 a absolvit și Facultatea de Științe Politice a SNSPA, cu lucrarea „Partidele politice în România postcomunistă. O analiză a partitocrației”. Din 2007 până în 2016 a fost deputat, membru al Comisiei de cultură, arte și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților, raportor al comisiei pentru mass-media. A elaborat și susținut inițiative legislative în domeniul artelor și al mass-media. A publicat Partidele politice în tranziție (Editura Libripress, 2002) și Îndrumar în liberalismul politic (Editura Curtea Veche, 2004, cuvânt-înainte de Constantin Bălăceanu-Stolnici). A fost senior editor al publicației Cadran politic (2005-2008) și senior editor al publicației Perspective politice (2004-2007). A fost reprezentant al prim-ministrului în comisia bursei speciale Guvernul României (2005-2007). Este membru al Consiliului de conducere al Institutului de Studii Liberale, pentru care este și lector. Face parte din conducerea Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film (UARF), secțiunea „scenariu de film”.

A debutat în literatură cu trei proze scurte în revista Conta în 2012 (Uniformele blestemate, Vin tractoarele, Jido Szappan). A mai publicat proză scurtă în revistele România Literară, Contemporanul, Caiete Silvane, Convorbiri Literare şi Literatorul. A publicat romanele Colecționarul de nuduri (Editura RAO, 2018, prefață de Mircea Platon, Premiul pentru volum de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru volum de debut al Revistei Convorbiri Literare, Premiul pentru volum de debut al Revistei Contemporanul) și Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019, prefață de Nicolae Breban). A publicat scenariile de film Casa de pe fundul lacului (în volumul colectiv Utopia, Editura Eubeea, 2018) şi Forţa inocenţei (în volumul colectiv de scenarii de film Cartea cu scenarii, Editura Universitară, 2019). Este titular de rubrică la Revista Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button