Casele domneşti din mănăstirile bucureştene
Pe lângă cele patru curţi domneşti de la Câmpulung, Argeş, Târgovişte şi Bucureşti, care au servit de‑a lungul timpului drept reşedinţe oficiale ale conducătorilor Ţării Româneşti, în Capitală au mai existat şi alte case sau palate, care i‑au adăpostit vremelnic pe voievozii munteni. Chiar şi mănăstirile ctitorite de către domnii ţării, precum Radu Vodă, Mihai Vodă, Plumbuita, Cotroceni sau Văcăreşti, au avut amenajate, la adăpostul puternicelor lor ziduri, case domneşti, folosite drept locuinţă şi adăpost pe timp de molimi ori de vremuri tulburi, dar şi atunci când reşedinţele oficiale nu mai puteau îndeplini funcţia lor de reprezentare a primei instituţii a ţării.
Casele domneşti de la Mănăstirea Radu Vodă au fost zidite în timpul domniei lui Alexandru al II‑lea Mircea, concomitent cu ridicarea aşezământul monastic, şi finalizate de către fiul său, Mihnea Turcitul. Este posibil ca, în anul 1594, aici să fi fost găzduit temporar şi voievodul Mihai Viteazul. În anul următor, cu prilejul răspunsului otoman la declanşarea luptei împotriva creditorilor domnului şi a firavelor trupe otomane, aceste case au fost aruncate în aer împreună cu mănăstirea de către turcii lui Sinan‑paşa. Domnul Mihnea al III‑lea (Radu Mihail), în scurta sa domnie, s‑a preocupat de refacerea acestor case domneşti, unde au fost găzduiţi solii străini sosiţi în Bucureşti pe tot parcursul veacului al XVII‑lea. În secolul următor, casele domneşti din complexul monahal au fost folosite uneori şi ca reşedinţă domnească. În epoca fanariotă, domnul Alexandru Ipsilanti le‑a refăcut, însă, ajunse în ruină la sfârşitul secolului al XIX‑lea, acestea au fost dărâmate.
Casele domneşti de la Mănăstirea Mihai Vodă existau pe lângă biserica şi chiliile pentru călugări, construite de către Mihai Viteazul înainte de a ajunge domnul ţării, unde se pare că acesta a şi locuit, având în vedere lucrările de întărire iniţiate în perioada domniei sale. În anul 1738, când pe tronul ţării se afla Constantin Mavrocordat, şi ulterior, la 1741, aceste case au slujit şi drept reşedinţă domnească. Heinrich Cristoph von Reimers arăta că „locuinţele de azi ale domnului se aflau pe malul Dâmboviţei, care curgea pe sub ferestrele sale”. Alexandru Ipsilanti, în cea de a doua sa domnie, a locuit aici după ce palatul din Dealul Spirii a fost mistuit de un incendiu. Un document din 1813 afirma că Mănăstirea Mihai Vodă „s‑a cinstit şi cu starea scaunului domnesc”.
Clădirile din complexul monahal au fost folosite ca reşedinţă domnească de către Grigore IV Ghica, după ce fosta curte de pe Podul Mogoşoaiei a căzut pradă focului din 13 august 1825. Meşteşugarul bucureştean Ion sin Dobre nota în cronica sa că la 30 septembrie acelaşi an „s‑au prefăcut şi s‑au înnoit Curtea din Deal, cu toate odăile de prin prejur, după cum se vede, a sfintei mănăstiri Mihai voevod, unde să prăznueşte hramu Făcătorului de minuni Niculae arhiepiscup al Miralichii, ca să să mute domniia acolo, după cum s‑au şi făcut”.
În timpul războiului ruso‑turc (1828‑1829), în fostele case domneşti a fost instalat un spital pentru soldaţii ruşi. În catagrafia lăcaşului monahal din 7 noiembrie 1855, fostele case domneşti erau situate în dreapta intrării în mănăstire, aveau două caturi, în timp ce în partea opusă se aflau casele egumeneşti. La acea dată, în aceste clădiri se afla „spitalul ostăşesc al miliţii”. Între anii 1848 şi 1849, clădirile au fost ocupate de oştile otomane trimise de către sultan pentru a pune capăt revoluţiei paşoptiste izbucnite în Ţara Românească.
Între 1855 şi 1862, aici a funcţionat o şcoală de medicină. În anul 1862 casele cu etaj ale mănăstirii erau dărăpănate, însă, după ce au fost reparate doi ani mai târziu, au slujit drept local pentru Arhivele Statului, începând din anul 1866.
Casele domneşti de la Mănăstirea Plumbuita au fost zidite de voievodul Matei Basarab, odată cu refacerea mănăstirii între anii 1646 şi 1647. Erau situate în dreapta intrării, în partea de sud‑est. Avariate de cutremurul din 1802 şi reparate mai apoi, acestea au devenit locuinţa stareţului. Pe faţada dinspre curte, palatul prezintă un pridvor alcătuit dintr‑o serie de câte trei arcade pe laturile din stânga şi dreapta, în timp ce faţada principală prezintă zece arcade. Accesul la parter se face printr‑o scară de lemn aşezată în stânga pridvorului. Realizată din cărămidă, construcţia prezintă demisol şi parter. Tavanul demisolului este realizat din bolţi de cărămidă executate aparent. În sala mare de la parter, în dreptul intrării, se afla pictată în tehnica „al fresco” o pisanie, iar în partea de jos este redat, probabil, portretul unui arhiereu. Tavanele camerelor de la parter sunt drepte, cu excepţia a două încăperi, unde plafonul prezintă bolţi cilindrice intersectate cu muchii intrânde. În pivniţele cu ziduri foarte groase intrarea se face printr‑un gârlici larg, ce coboară în pantă. Pivniţa din dreapta, mai mică, este acoperită cu o boltă cilindrică, ca şi gârliciul, fiind întărită însă cu un arc dublou, pe când cea din stânga, mai mare, este împărţită în patru compartimente de un masiv pilon central. Fiecare din aceste compartimente prezintă câte o boltă cilindrică.
Casele domneşti de la Mănăstirea Cotroceni au fost ridicate odată cu ctitoria lui Şerban Cantacuzino; la adăpostul puternicelor ziduri care îl înconjurau, palatul a devenit pentru urmaşii acestuia reşedinţă domnească de vară, fiind în acelaşi timp şi adăpost în caz de vremuri nu tocmai liniştite, ca de pildă invazii turceşti, tătărăşti sau nemţeşti, dar şi atunci când oraşul era bântuit de epidemii – ciumă sau holeră. Domnul Constantin Brâncoveanu la începutul domniei sale a locuit aici „pentru că nu putea intra în Bucureşti, fiind ciumă pre acele vremi în târg”.
În februarie 1718, un incendiu a distrus învelişul caselor domneşti şi al chiliilor, după care casele au fost reparate. Seismul din 8 mai 1738 a avariat iarăşi casele, aşa cum reiese dintr‑o însemnare contemporană care menţiona următoarele: „Din cauza cutremurului s‑a ruinat clopotniţa bisericii, au căzut trei coloane de la foişor şi s‑au zdruncinat casele mănăstirii”. Un alt incendiu, mult mai puternic, pornit de la foişorul ridicat de către Vodă Ipsilanti în curtea mănăstirii, lângă casele egumeneşti, a făcut scrum, pe 29 octombrie 1787, la 3 ceasuri din noapte, adică 9 seara, „toate casele domneşti şi divanul şi cele egumeneşti”.
Aici a fost primit, la 1793, de Alexandru Moruzi ambasadorul Rusiei, Kutuzov, în drumul său spre capitala padişahilor otomani. Tot aici a locuit şi Caragea Vodă o perioadă de timp după incendiul care a cuprins Curtea Nouă din Dealul Spirii. Casele, ca şi mănăstirea au avut mult de suferit după seismul din 1802, după care au fost reparate de către egumenul Visarion. Un deceniu mai târziu, la 10 august 1812, „casele domneşti cu beciurile şi odăile” erau „cu totul stricate”, iar din foişorul lui Ipsilanti a mai rămas doar zidul, aşa cum se consemna într‑o catagrafie a sfântului aşezământ. În aceste case domneşti din complexul mănăstiresc, întărit cu „şanţuri şi metereze” de către pandurii lui Tudor Vladimirescu, şi‑a stabilit tabăra acesta din urmă cât timp a stat în Bucureşti, după cum consemna martorul acelor evenimente, Ion sin Dobre: „Acolo să făcea divan, la el să da jălbi, de acolo să împărţea poştile, slujindu‑i boerii ca unui domn”.
Catagrafia din 15 martie 1823 arată că locuinţele din jurul bisericii fuseseră arse la acea dată, zidurile erau dărâmate, un rând de odăi de la poartă aveau acoperişul din trestie, fiind folosite la găzduirea turcilor, porţile din interior lipseau, iar în cea de a doua curte se construiseră cinci odăi „ţărăneşti” pentru turci, în timp ce grajdurile erau stricate. Dintr‑o altă catagrafie întocmită la 16 martie 1832, reiese noua configuraţie: „casele de la etaj aveau zece camere cu două săli, în bună stare de locuit”, accesul se făcea pe o scară mare de piatră prevăzută cu grilaj de fier. Sub aceste camere se găseau alte patru încăperi, iar subsolul era alcătuit din două pivniţe.
În apartamentele de sus ale caselor domneşti au fost închişi o parte din revoluţionarii paşoptişti, după înăbuşirea mişcării acestora. După instalarea lui Alexandru I. Cuza, între anii 1862 şi 1863, casele domneşti au fost renovate şi remobilate sub conducerea lui Scarlat Beniş şi P. Taboi, cu ajutorul unui credit guvernamental în valoare de 4.600 de galbeni. Pentru scurt timp, Cuza Vodă a fost reţinut aici după semnarea actului de abdicare în trista noapte de 11 februarie 1866. În 1893, vechea locuinţă domnească a fost dărâmată şi înlocuită cu actualul palat construit după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.
Casele domneşti de la Mănăstirea Văcăreşti, compuse dintr‑un parter înalt şi etaj, au fost ridicate de către Nicolae Mavrocordat odată cu mănăstirea, între anii 1719 şi 1722, şi ocupau colţul de nord‑est al curţii mănăstireşti. Faţada principală, orientată spre sud, era precedată de un foişor dreptunghiular, deschis, care prezenta şapte arcade eliptice ridicate pe şase coloane de piatră deosebit cizelate. Sub aceste arcade se găseau două intrări – una care comunica cu scara de piatră ce ducea la etaj, iar cealaltă, în plin cintru şi subliniată de o arhivoltă intrată în faţa zidului, comunica cu gârliciul pivniţei. La etaj se aflau încăperile care în trecut formau apartamentele Doamnei şi ale Domnului, acoperite cu bolţi, unele rezultate din penetraţii de cilindri cu muchiile intrate şi lunete la bază, altele cilindrice, dispuse de o parte şi de alta a unui salon central. După o catagrafie din 20 iunie 1856, casele domneşti se compuneau dintr‑un salon, şapte odăi mari şi mici, boltite, şi trei săliţe, în faţa cărora era un coridor mare cu stâlpi de piatră sculptaţi, care comunica cu galeria ce trecea prin faţa paraclisului. La parter se găseau câteva cămări, în stânga gârliciului, care ducea către subsol. Pivniţa mare, de formă pătrată, era împărţită de un stâlp central în patru compartimente, fiecare acoperit cu câte o cupolă. În secolul al XVIII‑lea, casele de la mănăstirea Văcăreşti au servit uneori ca reşedinţă domnească, pentru ca, începând cu anul 1865, să devină închisoare centrală.
■ Cercetător, muzeograf
Grina‑Mihaela Rafailă
