Istorie – Documente – Politică

Ana Aman – femeia din umbra maestrului

Se[1]spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie deşteaptă. Vom întări această teorie prin exemplul unei femei excepţionale, care a avut curajul să‑şi schimbe destinul hărăzit, construindu‑şi destinul dorit, în pofida timpului în care a trăit şi a mentalităţilor care guvernau orice comportament social. Este vorba despre soţia lui Theodor Aman, Ana, fiica paharnicului de origine aromână Iordache Politimos şi a Zincăi, născută Butculescu – veche „familie de pământ” boierită în vremea lui Mihai Viteazul. Descendentă a unei familii avute şi de viţă nobilă, Ana a primit o educaţie solidă în pensioane particulare, evidenţiindu‑se prin talent la muzică şi desen. La 16 ani, după obiceiul timpului, familia o mărită cu un tânăr boier prosper, Gh. Niculescu-Dorobanţu. Socrii Anei, fostul căpitan de dorobanţi Nicolae Niculescu şi soţia acestuia, Smaranda, au ctitorit mai multe biserici, printre care cea ridicată între anii 1857‑1859 în localitatea Puchenii Mari, situată pe traseul Bucureşti – Ploieşti, biserică pictată între 1859 – 1861 de „zugravul de subţire” Nicolae Grigorescu, cel care ulterior va ajunge un maestru incontestabil al artei plastice româneşti.

Pe parcursul zidirii bisericii, Nicolae Niculescu‑Dorobanţu pleacă la cele veşnice, astfel încât fiul său, Gheorghe, rămâne să ducă la bun sfârşit acţiunea părintelui său. Aşa se face că Grigorescu îi va picta în pronaos, la locul de cinste dedicat ctitorilor, atât pe Nicolae Niculescu-Dorobanţu împreună cu soţia lui, Smaranda, cât şi pe Gh. Niculescu-Dorobanţu împreună cu soţia lui, Ana – viitoarea doamnă Aman. Ironia sorţii a făcut ca Ana Aman să fie pictată pentru prima dată de Nicolae Grigorescu şi nu de Theodor Aman.

În iarna anului 1860, pe 24 ianuarie, la un bal care marca împlinirea unui an de la Unirea Principatelor Române, s‑a petrecut întâlnirea Anei Niculescu‑Dorobanţu cu un tânăr artist fermecător, care sosise de curând de la Paris, unde urmase cu multă seriozitate cursuri de artă sub îndrumarea a doi profesori apreciaţi, M. M. Drolling şi F. E. Picot, pictori academişti, care fuseseră elevii lui Jacques – Louis David. Tânărul se numea Theodor Aman şi, de la întoarcerea sa în ţară, se impusese cu graţie şi naturaleţe în cercurile „lumii bune” bucureştene – lume din rândul căreia, de altfel, făcea parte. Theodor era fiul serdarului Dimitrie Aman, prosper negustor de origine aromână, boierit în 1818 de către Vodă Caragea şi primise el însuşi rangul de pitar de la Vodă Ştirbei în timpul studiilor pariziene, ca o recunoaştere a meritelor acestui talentat tânăr, care‑şi reprezenta cu cinste ţara în capitala artelor de la acel moment.

Întâlnirea dintre Ana şi Theodor Aman trebuie să fi fost răvăşitoare şi fundamentală, dacă o privim în perspectiva faptelor ce aveau să se petreacă ulterior, pentru că din acel moment vieţile lor vor suferi o răsturnare spectaculoasă şi iremediabilă.

Începe o perioadă incertă, care durează mai bine de patru ani, timp în care Aman îi face Anei cel puţin un portret. Evoluţia relaţiei dintre cei doi trebuie să fi atins o intensitate care depăşea limitele suportabilităţii şi convenţionalismului epocii, astfel încât doamna Ana Niculescu‑Dorobanţu va lua o decizie cu desăvârşire condamnabilă şi de neimaginat pentru acele vremuri şi mai ales într‑o familie de aromâni: va divorţa de Gheorghe Niculescu‑Dorobanţu pentru a se căsători cu Theodor Aman. Dând dovadă de un curaj eroic, Ana renunţă la o viaţă tihnită şi la o poziţie socială confortabilă şi respectabilă, atrăgându‑şi oprobriul public şi dispreţul întregii familii. Şi pentru ce acest comportament incalificabil, care sfida orice regulă acceptată într‑o lume morală (la suprafaţă, evident) şi peste măsură de conservatoare (adică trăitoare între limite foarte reduse)? Pentru a se arunca la periferia societăţii, alături de un „zugrav” fără niciun viitor, inutil societăţii respectabile a momentului, adică o societate care nu era aproape deloc familiarizată cu valorile artelor şi cu respectabilitatea creatorilor.

„Zugravul” fără viitor şi inutil societăţii avea să schimbe în foarte scurtă vreme optica scepticilor şi prin seriozitate, inteligenţă şi tenacitate îşi va impune statutul de persoană respectabilă, de creator talentat, de profesor respectat, de director al Şcolii de Belle – Arte şi al Pinacotecii din Bucureşti. Cu alte cuvinte, Aman devine un stâlp important al noii societăţi antrenate într‑o tranziţie accelerată către statul modern. Talentul ieşit din comun şi educaţia ireproşabilă fac din Aman vedeta lumii culturale a unei capitale aflate în degringoladă identitară, la graniţa dintre două civilizaţii incompatibile – cea orientală, pe de o parte, şi cea occidentală, pe de altă parte. În plus, după fondarea Şcolii de Belle – Arte în 1864 – acţiune pentru care a făcut numeroase şi susţinute demersuri timp de şase ani, Aman devine un răsfăţat al elitei bucureştene, fiind admirat, chiar adulat de unii şi invidiat de alţii, dar, în orice caz, un personaj foarte respectabil, demn de luat în seamă.

Pe 15 aprilie 1865 se oficia la Biserica Boteanu cununia lui Theodor Aman cu Ana, dar cariera fulminantă a artistului, construită cu efort neîncetat, nu era convingătoare pentru familia Anei într‑un moment în care aceasta iscase o revoluţie socială, hotărând să divorţeze de Gh. Niculescu-Dorobanţu pentru a se recăsători cu Aman. Nu va fi niciodată iertată pe deplin. I se face o concesie, oferindu‑i‑se ca zestre o parcelă din terenul pe care îşi avea casa familia Politimos, teren situat către marginea Bucureştiului, în mahalaua Boteanu. Pe acea parcelă va ridica Aman, între 1868 şi 1869, casa care găzduieşte astăzi Muzeul „Th. Aman”, casă pe care şi‑o dorea a fi un templu dedicat artelor şi care a fost şi a rămas până în zilele noastre un edificiu spectaculos şi surprinzător în peisajul urbanistic bucureştean.

Ana nu devine doar soţia lui Theodor Aman, ci şi muza lui constantă şi asta nu doar pentru că o regăsim în diverse ipostaze în numeroasele lucrări, care o au ca personaj principal. Ea devine, de fapt, arhetipul, modelul originar şi ideal pentru toate reprezentările feminine ale creatorului. Indiferent de numele sub care ne sunt prezentate personajele, o privire atentă o descifrează pe Ana în spatele fiecăruia dintre ele. Fie că privim spre zeiţa Diana sau spre Minerva, spre Venus sau spre Hebe, spre muza Clio sau spre întruchiparea Adevărului, spre o frumoasă florăreasă sau spre doamna Fălcoianu şi spre nenumărate personaje fără nume, putem afirma că la originea tuturor, cu vrerea sau fără vrerea conştientă a artistului, stă tiparul Anei Aman. Fiinţa ei nu stă sechestrată doar în mintea artistului, pentru că o regăsim fizic în permanenţă în spaţiul lui vital. Pentru a‑i fi mereu în preajmă, Ana începe să picteze şi există mai multe reprezentări ale lui Aman în care o putem vedea pictând chiar în atelierul artistului. În plus, Ana este şi amfitrioana casei Aman, care a devenit un centru de interes pentru elitele culturale şi politice ale vremii. Uşile casei sunt deschise pentru toţi doritorii curioşi să vadă splendorile pe care casa le ascundea la interior, dar şi pe maestrul care lucra chiar în prezenţa lor, în mijlocul spectaculosului său atelier. De asemenea, sunt celebre seratele muzicale care aveau loc aici, serate la care însuşi Aman cânta la violoncel, alături de Zoe, fiica Anei din prima căsătorie, care cânta la pian şi‑şi uluia auditoriul cu vocea ei de excepţie.

Succesul acestor serate nu putea lăsa indiferentă presa vremii, care le elogiază în mai multe rânduri şi amintim doar un articol din ianuarie 1879, în care se semnalează prezenţa la serată a unor muzicieni străini şi „a Alteţei Sale Regale graţioasa noastră suverană” (Regina Elisabeta – n. a.), autorul exprimându‑şi la sfârşitul articolului gratitudinea în faţa „doamnei şi domnului Aman pentru fericita idee ce au avut de a inaugura asemenea sărbători muzicale, care sunt de natură a forma gustul şi a îndrepta spiritele către înaltele şi nobilele regiuni ale artei”[2].

De prin 1876 apar tot mai des în corespondenţa lui Aman cu fratele său, Alexandru, referiri la boala care‑l macină (o afecţiune renală) şi care‑l va chinui până la moarte. În ciuda acestei suferinţe, rămâne deosebit de prolific, lucrările din ultimul deceniu de viaţă, cel al maturizării artistice depline, fiind şi cele mai surprinzătoare şi fascinante. Aman experimentează continuu, supunându‑şi receptorii la „chinul” înţelegerii şi interpretării şi dovedind că este un artist care‑şi depăşeşte cu mult epoca. Agresivitatea bolii îi limitează, totuşi, bucuria călătoriilor lungi şi întâlnirea directă cu fenomenul în continuă transformare al artei occidentale. Aşa se face că Ana devine ambasadoarea lui în capitala artei, unde merge cu însărcinări foarte precise, devenind un înlocuitor al minţii şi ochilor lui Aman. Ea este delegată să viziteze expoziţii şi galerii, să‑i aducă poze şi informaţii. Astfel, Aman poate fi şi el cu ochii minţii acolo şi poate experimenta acasă noi formule plastice, care revoluţionau universul artistic european.

Ultimii ani din viaţa lui Aman sunt tot mai dificili, marcaţi de boală, dar şi de crizele economice pe care le traversa societatea, crize care determină şi absenţa comenzilor, atât din partea particularilor, cât şi din partea statului. În primăvara lui 1891, o eroare medicală îl ţintuia definitiv la pat. Chinuit, continuă să lucreze până în ultima clipă, ajutat de soţie, care‑i pregătea şi‑i punea în mână ustensilele de lucru. Avea să se stingă în după‑amiaza zilei de 19 august în braţele Anei, în templul pe care singur şi‑l ridicase şi în care crease cea mai importantă parte a operei sale.

În 1902, respectând dorinţa soţului său, Ana Aman începe să facă mai multe petiţii către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, propunând preluarea de acesta a casei şi a întregii colecţii, în vederea deschiderii unui muzeu, ceea ce se va şi întâmpla pe 2 iunie 1904, astfel încât, pe 16 iunie 1908, se deschidea Muzeul „Th. Aman”, primul muzeu de artă din Bucureşti. Fără nicio urmă de îndoială, putem afirma că datorăm această realizare Doamnei Ana Aman, care a dovedit o profundă moralitate în faţa societăţii, devotament şi iubire pentru soţul său, înţelegere şi respect pentru opera lui. Avea să lupte pentru onorarea memoriei artistului până în ultima clipă a vieţii şi, din 1926, şi‑a ocupat locul ce i se cuvenea în veşnicie, alături de Theodor Aman.

▪ Cercetător

Note:
[1] Anul 2021 marchează împlinirea a 130 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Th. Aman şi 95 de ani de la dispariţia Anei Aman
[2]  Apud Adrian‑Silvan Ionescu, Acasă la Theodor Aman, în Magazin istoric, nr. 1 (370), 1998, p. 80

Greta Şuteu

Total 2 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button