Contemporanul » Eseu - Publicistică » Viaţă în bătaia vântului

Viaţă în bătaia vântului

Voinţa autarhică şi incognoscibilă este ideea mottoului despre vânt (Ioan, 3:8) din Vântul, duhul, suflarea, roman de Andreea Răsuceanu (Polirom, 2020). Vântul e ambiguu, incert, arbitrar. Morbid: „Vânturile calde, a căror viteză ameţitoare spulberă totul în cale…”. Ori vitalizant: „Vântul ce‑mi înconjoară corpul în răcoarea şi şoaptele lui sărate…”. Pentru M., e malefic „vântul de est, vântul negru, care venea să usuce totul cu praful lui aspru”. Vântul nevăzut, notat în mottoul din Christina Rossetti, e amintit lui Mihalachi de călugărul Evghenie, neştiut „ca dragostea, ca tristeţea”, dar existând, asemenea „duhului”. Simţit de Mihalachi prin frunzele plopilor, e atestat şi în scrisoarea către M. a lui Petru, îndepărtat de mamă, într‑un decembrie: „începuse să bată tare vântul (…) avionul care se depărta înaintând împotriva direcţiei vântului, îl simţeam împotrivindu‑se cu toată forţa înaintării noastre”.

Mottoul primei părţi (Iolanda) din Geneza, 27:15, reamintind‑o pe Rebeca, mama care l‑a îmbrăcat pe fiul ei cel mic cu hainele celui mare, problematizează discordia maternă semănată între copiii ei de către o mamă trecută printr‑o copilărie improprie. Iolanda, născută în 1952, „cea fără de nume”, orfană, crescută de părinţi nenaturali, relatează într‑un caiet, simili‑jurnal, către Donici Tamara, mama adoptivă, dată moartă – „nu mai eşti” – sub presiune. „Eşti un copil de suflet, Iolanda, Tamara nu e mama ta”, va afla primind o scrisoare.

Absolventă de Drept, avocată, precaută, în „socialism” („încercam să refuz penalele”), e o cetăţeană locuind mizerabil la etajul opt al unui bloc, care‑şi plăteşte cu greu facturile, în Bucureştiul „incredibil de urât”, într‑o „ţară rece şi îndepărtată”, Arcadia Planitia, nelocuită. Cu un punct magnetic: „Pasajul Bijuteria era Occidentul nostru”.

S‑a căsătorit cu G. Vasilescu, profesor la un liceu „tehnic”, fugit peste Dunăre (din dosar: „kilometru fluvial 954/500”) cu gândul spre „America, ţara tuturor visurilor împlinite”, dat ca împuşcat la Severin, la 20 august 1983, de grănicerii instruiţi să fie violenţi. G., „băiat de Bucureşti”, blond, moale, neagreat de bunica cea slobodă la gură, e tragic‑hiperbolizat: „marele înecat”.

Iolanda se dedă unui eros intens lipsit de iubire. „Fă‑mă să te iubesc”, îi cerea G., care o înşela, plecat în tăcere, rămas „necunoscut”. Avortează (temă intens frecventată şi edificator tratată azi de romanciere) al treilea copil, ajutată de o fostă clientă, croitoreasă (practică acoperitoare) din Pantelimon. Locuiau în apartament străin, mereu bolnavi, răciţi, ea şi P., cum e notat fiul care‑i seamănă, torturat în naşterea grea. N‑a trăit: „Viaţa nu a venit niciodată peste mine…”.

O viaţa „neînsemnată” avusese şi Tamara Donici, care îi repeta fiicei adoptate, accentuându‑i supunerea, „adevăruri banale” şi elogia fosta „viaţă frumoasă”.

Familia: socialul restrâns e pregnant, socialul extins pare rarefiat. Rozalia, colegă avocată a Iolandei, are un soţ mai bătrân cu 20 de ani, judecător, după un divorţ de fiul beţiv al unui general. Vecinii de sus din bloc sunt profesori de română la pensie. În C., pe la conacul Ologului umblă fantomă acestuia aproape de casele ţiganilor. Zlătarii din C., hoţi, sunt asemănaţi cu ţiganii abili cunoscuţi în procese de la judecătoria din Bucureşti.

Istoria e mai mult intarsiată epic. Foametea pătrunde în Cahul, raionul Galaţi, după război, într‑o umanitate dezumanizată, încredinţată doar de un Dumnezeu necruţător, sălbăticită, dedată la canibalism. O mamă şi‑a fiert şi gătit un copil în prezenţa altor doi, „ca în basmele germane” spuse de Constantin. Iolanda se revede‑n memorie copilă, căzută în groapa cu fecale şi var, în satul dobrogean C., mereu inundat. A rămas cu „senzaţia aia de vulnerabilitate, de frică şi scârbă”. Nu uită colectivizarea cu forţa, impusă prin „neisprăviţi din satele vecine” ori o vizită a „tovarăşului” (?) care „Arăta ca un actor de comedie american”, „cu zâmbetul lui de Jack Lemmon”.

Şi M., în partea a doua, e un exclus de la viaţă, acum direct de către mama căreia îi vorbeşte. Absenţa ei „Era ca o moarte, o moarte temporară, la fel de dureroasă”. Pe ea, absentă din vieţile tuturor, o învinuieşte chiar de o comună mortificare. Hiperbolizează şi el, în derizoriu, viaţa familiei, „marele spectacol al vieţii noastre comune, încremenite”. Nu lipseşte fundalul istoric, de frică şi teroare. Copil, M. îşi făcuse iniţierea erotică împreună cu băieţii de cartier, prin Iacobina, o fată care îngrijea centrala de încălzire a blocurilor. Se îndrăgostise şi de soţia cu picioarele groase a unui văr al mamei de la Galaţi, maiorul I. Pârvulescu, deseori vizitat, între 1980‑1984, căruia Iolanda îi ceruse să aibă relaţii intime. Mama i‑a îndepărtat‑o pe Ana, iubita lui. El era „un corp străin” pentru o mamă înfricoşat şi înfricoşător îngemănată cu celălalt fiu, „P., copilul mult dorit”: „eraţi doar voi doi, tu şi P., făcuţi din disperare”.

Viaţa ei trecea într‑un „vid” organic. E învinuită de trecerea la ideologia opusă opţiunii soţului care‑şi părăsea ţara: „După ce a plecat el, ai devenit imaginea bunului comunist”. Absenţa, ca formă disperată de adaptare şi supravieţuire îi devenise crez: „nu asta era filozofia ta, ce nu se vede nu există?” Iolanda preluase înţelegerea Tamarei: „Ce nu se vede nu există, spusese Tamara”. M. înţelege diferit: „Ce nu se vede există, Tamara se înşela, şi uneori e mai puternic decât ce se vede”. Ceea ce nu exista, pentru bunica lui adoptivă, minte întoarsă pe dos, chiar exista: „Tamara ne grăbea ameninţându‑ne cu prezenţa Ologului”.

M. nu are o confirmare a morţii la graniţă a tatălui, doar convenţional‑ideologic el fiind „frontieristul înecat, aventurierul, elementul recalcitrant, ostil, care‑şi dezonorase familia”. Pentru Iolanda, soţul fusese „încarnarea tuturor nereuşitelor tale”. Ea nu l‑a iertat ca fugar, nu ca adulterin.

Mihalachi, cel care împrumută titlul ultimei părţi a romanului, este şi el bolnav, dus la o mânăstire, cuprins de o nouă frică, faţă de locul necunoscut, într‑o viaţă de suferinţă, sub ploile nesfârşite. Holera din Silezia ajunge la Iaşi, cu închiderea graniţei, când abdică A.I. Cuza, determinând festinul boierilor conservatori, antiunionişti. Adusă‑n roman din feudalism acum e „lumea de intrigi de la Iaşi”, petrecăreaţă, cu exponenţialul Vogoride care „tocase averea Cocuţei” Conachi ori personaje ca acele câteva femei, un doctor, ori vrăjitoarea Zagaranca. Parte bogat documentată, nu mai puţin ca cea dintr‑o istorie mai apropiată. Întărită autenticist de un document final, certificatul de deces din 1870 al serdarului Mihalaki Chicuş, din comuna Colilia, soţul Sultanei Strejescu.

Romanciera îşi „vorbeşte” textul în flux liber, firesc. În partea a doua, M., irumpe lirismul hiperbolizant, precum în pasăre gigantică, neagră şi analogia „expresionistă” între creier şi o localizare: „O parte din creierul meu luase forma C.‑ului”. În a treia parte (Mihalachi) lasă să treacă şi unele pagini lirice, terne epic, corecte, serioase, fără ironie.

În partea întâi, naraţiunea nu este doar a Iolandei, de la care fiul neiubit, M., află un caiet, dar şi a unor voci, povestitori: Constantin, Tamara, părinţii care au înfiat‑o, soţul G. De altfel, „Totul e o treabă de perspectivă”, scrie Iolanda, relativizând punctul de vedere narativ. Apoi, monologul e adresat. Limbajul nu doar spune, dar şi ascunde. Pentru Iolanda există „lucruri de nespus în cuvinte”, un „alfabet secret”. Aspect onto‑retoric dând preeminenţă limbajului: „până ce nu fixezi un lucru în cuvinte, el nu există”. Memoria dă rezistenţă existenţei. Împotrivirii la uitare i se alătură amintirile imaginare, „poate dintr‑o altă viaţă”. Moartea lui G. e ipotetică, atestată doar de dosar: „au scris că ai murit”.

În a doua parte, M. cunoaşte trei dosare şi un posibil jurnal al mamei: „era un teanc de grosimea caietului cu însemnările Iolandei”. Naraţiunea comportă dificultăţi epice faulkneriene, modelul fiind programatic asumat. Monologul abundent atinge în pagini chiar vidul (in)voluntar. Timpul e constrâns, M. notează că: „Unele zile conţin o viaţă întreagă.” Memoria e obiectuală, friabilă, deopotrivă contemplaţie, viziune. M. descoperă „placa de sticlă a memoriei”. Extragerea din „pivniţa întunecată a memoriei periferice” e grea.

În Mihalachi naraţiunea istorică se obiectivează, nu personajul e naratorul. Aspect onto‑retoric: existenţa atenuează limbajul. Citim undeva: „Cuvintele pluteau însă inofensive deasupra câmpului acoperit de bujori roşii”. E sugerată o hermeneutică relativizantă, implicând abstragerea existentului în secretele limbii. „Multe lucruri nu se pot explica pe lume, fie pentru că nu se pot vedea, nu se pot auzi sau nu se pot atinge.” Naratorul omniscient dă mărturie despre memoria lui Mihalachi, şi aceasta capricioasă, ca vântul sau duhul. Lecţia, de viaţă, dar şi de artă epică, e a supunerii în cunoaştere. Se impune nexul ficţional, transformator sau transfigurator, al rememorărilor: „Amintirea se transformase, cum se întâmpla întotdeauna, crescând până înghiţise corpul adevărat al întâmplării de atunci, până devenise cu totul altceva”. Legenda supune ori acoperă istoria vieţii. Cum spune Smaranda despre vrăjitoarea Zagaranca: „Uneori (…) oamenii sunt mai vii în amintirea celorlalţi decât au fost când se aflau pe lume”.

Vântul, duhul, suflarea, roman de Andreea Răsuceanu, parte mediană a unei trilogii în curs, are gravitate şi substanţă existenţială ori artistică, incitatoare pentru lectură şi analiză.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest