Un travaliu dificil de evaluat, însă cu certitudine dublat de pasiune literară şi mai ales de sorginte didactică în spaţiul activităţii catedratice dimensionează universitara Nicoleta PRESURĂ CĂLINA în recenta sa antologie de aproape 900 de pagini consacrate narativei Italiei Unite din perioada 1861‑2022. Aparent – şi numai aparent – vreun cârcotaş social‑izat ar putea semnala din afara unei minime familiarizări cu o astfel de ofertă că antologia, oricât de bogată, îşi asumă selecţia unui lung şir de naratori dintr‑o istorie literară infinit mai bogată, a unei literaturi, cea italiană desigur, considerată unanim una dintre cele mai valoroase din lume. Inutil a adăuga chiar şi argumentul că şi până la data Unităţii Peninsule, aşadar în aprilie 1861, literatura italiană consemna aproape o jumătate de mileniu de opere literare şi capodopere, de n‑ar fi să numim pe Dante şi Petrarca, nu doar poeţi, ci şi autori de studii diverse, ori pe unul din primii mari prozatori ai lumii, Giovanni Boccaccio.
Unità in diversità attraverso 160 anni di narrativa italiana (1861‑2021): dall’Italia Unita fino ad oggi. Antologia ricreativa di prosa e titlul exact al cărţii‑proiect recent apărute la Editura Universitaria din Craiova.
Aşadar, „Un’antologia ricreativa di prosa”, avertizează undeva autoarea. Şi atribuirea unei astfel de calificări poate surprinde amatorii de atribute „tari”, ca să nu uzez termenul la… modă „academic”. Şi totuşi, proiectul Nicoletei PRESURĂ CĂLINA îşi asumă acest risc, cu justeţe, fiindcă cartea sa ghid printr‑o atât de bogată perioadă narativă a unei culturi se propune, cred că înainte de toate, o ardentă şi mai necesară astăzi ca oricând invitaţie la lectură; şi nu neapărat la nivelul unor asimilări „profesionale”, ci mai curând al unor contacte directe şi deschise, dar nu mai puţin instructive, cu pagini ale unor opere‑capodopere. Fireşte că în prim‑plan se impun scriitori universalizaţi, de la Giovanni Verga şi Gabriele D’Annunzio, trecând prin Giovanni Papini (cel pe care îl admira şi‑l căuta acasă Mircea Eliade elev şi student), Alberto Moravia, Pirandello şi Italo Svevo până la Oriana Fallaci, Umberto Eco, Claudio Magris ori Susanna Tamaro. Şi n‑am inclus printre cei citaţi pe Garibaldi, Elio Vittorini, Primo Levi, Cesare Pavese Elsa Morante, Dacia Maraini sau celebrii, în etape diferite, dar apropiate, Italo Calvini, Antonio Tabucchi, amicul nostru şi al Craiovei Roberto Pazzi sau deja adulatul de cititorul român Alessandro Baricco.
Desigur, am lăsat cumva deoparte adevăratul cititor (învăţăcel) ţintă al cărţii: studentul de la disciplinele înglobate italienisticii, la toate nivelele; lui îi devin de o utilitate aproape obligatorie referinţele biografice şi cele privind profilul mai complet al autorului inserat şi etapei istorico‑sociale în care a trăit şi a scris. El, cititorul de profil, are sub ochi în acest trudit şi excepţional ghid istorico‑literar, dar nelipsit de puţine, însă dintre cele mai pertinente evaluări estetice şi stilistice, un material de o utilissimă amploare în raportarea şi autoevaluarea în această materie înscrisă în codul aurifer al culturii universale.
Autoarea a avut şi inspirata idee de a trimite, cu acuitatea unui autorizat filolog în materie, şi la scriitorii şi operele traduse în română de‑a lungul timpului, acuzând, fie şi parantetic, diminuarea numărului de prozatori italieni din ultimele trei decenii şi subliniind, nu fără un simţ al paradoxului, faptul că tălmăcirile din acest tezaur literar Peninsular în perioada de la „dezgheţul” din anii `70 până la momentul revoltei din 1989 a fost deosebit de dens şi cu siguranţă bazat pe opţiuni valorice indiscutabile.
Un singur exemplu aş adăuga referinţelor autoarei: pare aproape neverosimil că toată opera lui Cesare Pavese a fost tradusă până la finele anilor `80. Îmi amintesc cum, la un congres internaţional organizat în 2000, la semicentenarul naşterii sale, în localitatea natală a marelui scriitor, Santo Stefano Belbo, sub auspiciile Institutului cultural care‑i poartă numele, informând în intervenţia mea acest fapt, respectiv traducerea integrară în română a operei sale. Neaşteptat şi pentru mine, am generat prin această informaţie nu doar o surpriză, plăcută mai ales organizatorilor, locali şi universitari de la Torino, ci şi un val de curiozităţi, între admiraţie şi oarece neîncredere. Difidenţa, reţinută totuşi, era a americanilor prezenţi la eveniment, orgolioşi – şi nu fără dreptate – că la ei încă nu se încheiase faza tălmăcirii operei pavesiene.
Iată un aspect incitant pe care cutez să‑l aliniez laboriosului interes al italienistei craiovene, alte numeroase studii, monografice (a nu se uita monografia dedicată lui Italo Svevo) ori de aspect evaluativ în evenimente ştiute ori mai ales puţin ştiute având drept obiect scriitori şi scriitoare ale literaturii Peninsulare.
■ Scriitor, profesor
George Popescu
