Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Un dramaturg uitat

Un dramaturg uitat

Construcţie dramaturgică de ample dimensiuni, Pastorul saşilor (Editura Cartea Românească, Craiova, 2010), elaborată riguros, în două părţi, reprezentând două epoci istorice diferite, pe parcursul cărora evoluează şi se definesc eroi complicaţi sufleteşte şi nu mai puţin responsabili de implicaţii morale individuale ori colective, are alura unui tip de oratoriu profan, pe mai multe voci, care se susţin şi se întretaie spectaculos, pe fundalul unei intrigi aparent sofisticate, punând în evidenţă biografii contorsionate sub imperativele acut politice ale timpilor revoluţi.

Piesa debutează, oarecum teribilist, dezvăluind relaţiile unor tineri adolescenţi prinşi în vâltoarea războiului (cel de al doilea mondial), elevi ai liceului „Emil Gojdu” din Oradea. Localizarea e importantă întrucât are trimitere directă la deportările populaţiei evreieşti, efectuate acolo de administraţia fascistă – „Marta: Eu, nepoata lui Sami‑baci, care aşteaptă să fie tunsă… Noua Europă a început, noua lume a început – războiul duduie, noua geneză a Universului a început… Va veni şi sfârşitul, cu săniuţa, apocalipsa drăguţa! Martin: Azi eşti într‑o zi proastă. Marta: Ai mei, la Oradea, au fost strânşi într‑un loc… de la marginea oraşului (…) Ieri au fost urcaţi în trenuri şi duşi! Martin: Unde? Marta: Nu se ştie. Martin: Nu cred! Marta: Normal. Nimeni nu crede! Şi n‑o să creadă nici când – Doamne păzeşte! – în faţa… istoriei invizibile… vor deveni amintiri… Tu nu vrei să rămâi în amintirea mea? Martin: Ce… fantazezi tu… ar fi un fel de cale înapoi… în barbarie. Marta: Şi o cale… înainte… spre sublima cale… zeiască. Nu ştim să trăim vremuri pline de mistere. Despre care toată lumea… tace! (…) Eu mâine o să mor, tu mâine o să mori, după ziua de mâine va veni o altă zi, Dumnezeu va spune «Să fie lumină!» – şi va fi lumină, totul se va lua de la început, soarele va înota printre nouri (…) Martin: Te frământă, înţeleg… absenţa adevărurilor… Printre cei… din Oradea… aveai pe cineva cunoscut? Marta: Doar pe mama, pe tata şi pe cei patru bunici. Nişte funcţionari care nu m‑au învăţat limba lor – pe care nici ei nu cred că o ştiau bine. M‑au învăţat româneşte şi ungureşte, două limbi… străine. Eu îţi spun ce s‑a întâmplat ieri… N‑o să‑mi ceri să‑ţi explic de ce s‑a întâmplat aşa… Eşti, în mica noastră… cetate, fiul frizerului său, nenea Martin Întâiul, cum îi zic eu….Vrei să ajungi pastor, poate aici… Un viitor preot nu poate explica, bazându‑se doar pe cauze şi legi… Iar dacă Dumnezeu cunoaşte ce s‑a petrecut ieri la Oradea, asta ţine de cunoaşterea lui Dumnezeu, nu de noi… Martin!”

În relaţia dintre ei, Martin se simte dator s‑o ajute, să o salveze ca nu cumva să fie şi ea deportată. Se angajează astfel într‑o căutare de adăposturi sigure începând un drum („drumul spre Oradea”) plin de peripeţii, de oameni care vor s‑o ajute, fiecare în felul său („Ilie: Eu sunt preotul Ilie /…/ I‑am invitat să spunem împreună o rugăciune – o clipă măcar”), sau, bunăoară, Despina, căreia Marta îi este recomandată de Marcel, un coleg de‑al lui Martin –„Despina: să vină, domnule Marcel, tot am nevoie de cineva care să mă ajute să bag şi să scot din prăvălie putinile cu brânză, roşiile, castraveţii…”, un fel de Sfânta Vineri din basme ş.a., numai că Marta îşi cunoaşte destinul: „Eu trebuie să trec frontiera, în vechiul Regat, ca să‑mi salvez pchielea”. E un drum al cuoaşterii, al mântuirii şi deopotrivă al revelaţiei adevărului existenţial („al adevărurilor lumii”), drum încărcat de spaime şi copleşit de credinţă. O paralelă se poate face aici cu Drumul Damascului, trilogia lui Strindberg, şi ea o căutare mistică a sinelui. Cu atât mai mult cu cât mijloacele teatrale utilizate sunt cele expresioniste. Dar nu este expresionismul din teatrul lui Blaga, structurat pe miturile istoriei, ci unul în care istoria devine act politic agresiv.

Martin făcea parte dintr‑o echipă de elevi, colegi şi prieteni, amatori de teatru, care au montat spectacolul cu tragedia lui Shakespeare, Hamlet. Important factor în labirinticul traseu spre deznodământ al anecdoticii piesei lui D.R. Popescu. Pentru că fiecare dintre interpreţii rolurilor îşi asumă condiţia morală, fiinţială, a personajelor pe care le‑au jucat pe scenă, viaţa lor regăsindu‑se astfel reflectată, ca într‑o oglindă fatală, în destinul acelor personaje, ei înşişi devenind personaje dintr‑o mare tragedie morală a condiţiei umane. Asta se va vedea, se va ilustra în partea a doua a piesei, în care se recompune, oarecum tacit, în anii de după război, momentul reprezentaţiei de odinioară, componenţii trupei, câţi mai trăiesc, reunindu‑se pentru a rememora momentul premierei – „Loredana: … întâlnirea colegilor de liceu. Lucrez la un post de televiziune… Am să‑i filmez pe toţi foştii interpreţi din piesa «Hamlet»”. Reportera este fiica interpretului Horatio (absent, fiind bolnav), sunt prezenţi însă Taier, care‑l juca pe Bernardo; Francisco, în piesă „străjerul” pe terasa castelului de la Elsinor; Anna, soţia lui Martin, care interpretase rolul Gertrudei şi care devine ea însăşi adulterină, căci se cuplase cu Francisco, prietenul lui Martin, cu care are o fiică, pe care însă o creşte alături de soţul încornorat. Abia acum, când rolurile se refac în viaţa de toate zilele, Matin află, umilit, de acest incest – „Martin: … acum am bucuria să aflu în ce rahat am trăit! Totuşi /…/ Eu am trăit atâţia ani… fericit /…/ Mai degrabă trebuie să‑mi pară rău de voi… că atâţia ani v‑aţi minţit!”

Spectacolul reeditării celui de odinioară are loc în cimitir. Morţii ies din morminte, chemaţi de Martin, ei devenind martorii evenimentelor istorice, când saşii din România fie au plecat în Germania, fie au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, ţinuturile lor rămânând actualmente depopulate. Martin, ca pastor, ajunge să‑şi reprezinte, în contemporaneitate, tradiţia neamului, dar cu preţul atâtor compromisuri, pe care le dezvăluie acum colegii săi, pentru autenticitatea reportajului filmat – „Taier: Da, domnişoară, vorbeşte cu el însuşi, cel care a fost odinioară… june hitlerist, în uniformă… june miner, deportat la minele de cărbune din Ucraina, apoi… parcă… utemist, turnător… Şi în biserica saşilor l‑am auzit vorbind… nu cu sfinţii… ci cu amintirile, fantomele anilor săi de altădată! Ştergea praful de pe icoane şi vorbea cu… Da, căci toţi saşii cei vii au plecat în Germania, cum ai spus… El apără memoria celor duşi în pământ… Biserica saşilor, cimitirul saşilor, aici sunt rădăcinile lor, credinţa, ţara care le‑a mai rămas, cimitirul!”

Piesa lui D.R. Popescu este, în dimensiunea sa panoramică, „geografia unei generaţii”, cum conchide Loredana, generaţie sacrificată, după modelul shakespearian din tragediile acestuia, în malaxorul abuziv al istoriei contemporane, un „labirint” din hăţişurile căruia, ca în tragedia hamletiană, aşa cum este încredinţat părintele Ilie, se iese doar prin crimă.

Constantin Cubleşan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Cubleşan

Constantin Cubleșan (n. 1939, Cluj). Prof. univ. dr. Conducator de doctorate in specialitatea: Istoria literaturii romane, la Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, in 1959. A fost pe rand [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest