Contemporanul » Eseu - Publicistică » Triumful inadecvării. Despre Constantin Ţoiu

Triumful inadecvării. Despre Constantin Ţoiu

După ce, în vara lui 2003, publicasem o cronică despre Constantin Ţoiu în Adevărul literar şi artistic (seria Cristian Tudor Popescu), domnul Gabriel Dimisianu i‑a dat prozatorului de veste. Întâlnindu‑mă apoi cu generosul critic al României literare, îmi relatase încântarea autorului. Totodată, mă îndemna să‑l vizitez numaidecât şi‑mi înmâna datele de contact. Aşa încât, în toamnă, după o conferinţă bucureşteană şi stabilind telefonic cele necesare, am purces spre apartamentul scriitorului de pe Bulevardul Elisabeta. Un ardelean în Capitală semăna cu un copil pierdut în mulţime. Bucureştiul anilor 2000 n‑avea nimic prietenos.

În sfârşit, identificând Biserica Doamnei, ajung, gâfâind, dar fericit că picasem la timp, în faţa apartamentului. Aici începe cea dintâi nedumerire. Pe uşa indicată se puteau citi, scrijelite pe o bandă metalică, arămie, următoarele: „Constantin Ţoiu. Uniunea Scriitorilor din România. Casa memorială“. N‑am apucat să bat, că uşa s‑a deschis, lăsând la vedere un clarobscur la fel de neliniştitor ca inscripţia testamentară. O voce din întuneric mă îndeamnă să poftesc. Şi poftesc. Cu genţile şi rucsacul pline de cărţi, nu ştiam ce să las mai întâi deoparte. După fâstâceala mea alarmată, îl văd, în sfârşit. Ne strângem mâinile: eu, fără să observ bine chipul de dinainte, el, avantajat de bătaia luminii palide pe faţa mea semi‑răvăşită. De fapt, în tot acest timp mă urmărise, analizând, măsurând, intuind cam de unde vin şi ce exprimă chipul meu. Picasem, fără să vreau, în plasa unui vânător de personaje. Carevasăzică, în întunericul acela aproximativ, deodată îmi dau seama că scriitorul mă aşteptase cu muzică în surdină. Probabil, Prokofiev sau Ceaikovski. Unul dintre ei, nu mai ştiu care, se auzea dintr‑un gramofon cum nu mai văzusem. După alte momente la fel de stânjenitoare, ne‑am aşezat pe fotolii şi am discutat preţ de câteva ore. De la un punct, eu, cu ochii la ceas, căci aveam un tren de prins, el, din ce în ce mai epuizat. La vremea aceea nu ştiam că trecuse deja printr‑un accident vascular cerebral. Aveam de gând să realizez şi un interviu, dar tot ce‑mi spunea, ştiam. Deruta mea creştea. Mai târziu aveam să‑mi dau seama că toată primirea era una tactică, cumva un fel de selecţie a curioşilor ce îndrăzneau să‑l deranjeze. Accepta vizite, însă rareori trecea dincolo de histrionismul lui, nevindecat.

Ca să închei povestea primei mele întâlniri cu Constantin Ţoiu, mai trebuie să vă spun finalul. Mâncasem deunăzi, chiar dincolo de răsfăţ, însă scriitorul ţinea morţiş că drumul până acasă e prea lung şi trebuia să se asigure, protector, că nu‑mi va fi foame. Vechi reflex al tinereţii lui cu numeroase precarităţi, între ele, vedetă rămăsese foamea. Şi‑mi oferă două mere şi o pâine ce aducea cu prescura; cumpărate atent chiar de el, din piaţă, unde‑i plăcea să înregistreze limbajul precupeţelor. Înainte de‑a ajunge la gară, mai aveam de luat câţiva colegi, numai că m‑am rătăcit undeva în zona fostului Muzeu al Literaturii Române. Chiar acolo! Pe drumul perfect pustiu, aşadar, doi vlăjgani mă interceptează şi vor să mă jefuiască. Nu ştiu ce voce eroică din mine le transmite că n‑am bani, dar am două mere şi‑o pâine; la care cei doi, contrariaţi, spun „Bogdaproste!“, iau merele, pâinea şi… dispar. Şocat şi convins că nu mă va crede nimeni, plec la întâlnirea cu prietenii şi, de acolo, spre gară. A doua zi mă neliniştesc: dacă mă întreabă Ţoiu cum au fost merindele, ce‑i zic? Cum promisese, mă sună şi, înainte de orice altceva, mă întreabă, aţi ghicit!, taman despre mere şi pâine. Cum au fost? Ce să‑i zic? Incapabil să mint, îi spun că ce s‑a întâmplat pare oricum neverosimil şi mai bine să trecem peste. Dar insistă. Şi eu povestesc. La răstimpuri, scotea câte un „Extraordinar!“ şi, amuzat teribil, promite o revenire.

Între timp, ca să închei prea lunga introducere, apare la rubrica Prepeleac din România literară un text în care eu şi povestea mea adevărată devenim… personaj şi ficţiune. Într‑un volum din Memorii a reluat schiţa, cu alt titlu. În sfârşit, am avut privilegiul să devin, pe pielea mea, martor la procesul lui de creaţie. Pe de altă parte, trecusem de zicala franţuzească la care ţinea şi în care, cu siguranţă, se încredea: „Teme‑te de prima impresie, este cea bună”. Privind înapoi, rămân nedumerit. Îmi spusese, apropo de prima impresie, că am trăsături de… neamţ. Catalogarea lui mă amuzase – cred că apropiaţii ar fi, şi ei, derutaţi. Sigur e că, între filtrele realităţii lui, el aşeza şi tot felul de jocuri străvezii, ale transparenţei, amesteca ingenios psihologiile chipurilor, deformând obiectul atât de subtil, încât privitorul trebuie să facă un efort ca să nu piardă jocurile fizionomiei. După ce‑am ajuns personaj, aşadar, în lumea lui, am devenit prieteni. N‑am reuşit să‑i spun, niciodată, „Costi”, cum cerea. Mi se părea intimidant şi necuviincios. Trebuie că o singură dată i‑am spus aşa, după îndelungi insistenţe, nu cu mult înainte să treacă la cele veşnice. Era chiar ultima noastră întrevedere. Care se desfăşura în imobilul cochet al doamnei Doris Jurgea‑Negrileşti, când în sfârşit, înregistrasem ore bune numai date noi – cu participarea providenţială a văduvei celebrului aristocrat. Prietenă veche, de altfel, ea îl corecta şi adăuga, cu tact şi distincţie, borne biografice esenţiale. Ajuns acasă, am realizat că nu se salvase nimic. Reportofonul mă trădase. Aşa a fost să fie…

Se‑nţelege şi de ce n‑am reuşit mult timp să scriu până la capăt fără părtinire. Abia recitind Căderea în lume, mi‑am dat seama că primirea pe acorduri din Ceaikovski apăruse deja chiar în roman, atunci când protagonistul participă la cina familiei Negotei. Înscenarea era vitală pentru Constantin Ţoiu. Şi n‑o făcea dintr‑un preaplin vitalist, cât din preocuparea analitică, aproape chirurgicală, cu care îl măsura pe celălalt. El se hrănea cu oameni pentru a‑şi alimenta viitoarele cărţi. Avea, ca un Stendhal filtrat prin Caragiale, ştiinţa superioară de‑a socoti destinul în cutare sau examina promisiunile în te miri ce apariţie neînsemnată. Nu‑l uita niciodată pe Balzac şi împrumutase de la francez observaţia specifică, indicând destinul în amănunte esenţiale. Să precizăm repede că, întâi de toate, Balzac influenţează prin tehnica de a stărui asupra personajelor, imprimând mişcarea în observaţia caracterelor, mai mult decât în acţiunea propriu‑zisă. Dinamismul caracterologic din romanele lui întrece reconstrucţia istoriei, acţiunile rememorării ei.

De la Caragiale împrumută un procedeu ce se dovedeşte extrem de util în strategia prezentului narativ: anume, ce e important se întâmplă pe moment. Tehnica va fi folosită în romane pentru a lărgi sau modifica aria semnificaţiilor. Aşadar, să le numim mişcare prin analiză şi intrigă spontană (înscenarea ei). Deasupra celor amintite, adevărul contra moralei va fi conflictul‑vedetă al cărţilor lui Constantin Ţoiu. Nu o dată, tehnicile narative trec în viaţă şi invers. Cum se întâmplă adesea cu scriitorii ce ajung să trăiască cu totul în ficţiune, fără să‑şi dea seama. Sau invers, să depoziteze tot livrescul în viaţă, aşteptând doar scânteia declanşatoare a scrisului propriu‑zis.

Histrion elegant, cu privirea blând‑sfredelitoare, Constantin Ţoiu avea întotdeauna ceva ce ancora în celălalt. Cu autentică vocaţie, el cultiva prietenia ca pe bunul cel mai de preţ. Uns de zei cu privilegiile tinereţii întârziate, mai puţin bogăţia, el a suferit apoi cât două vieţi laolaltă. Senectutea lui n‑avea darurile preţuite la care visase. Dar deţinea, din nelămurite resorturi interioare, şansa începutului. Exulta neîntârziat, pentru a se prăbuşi, din nou, în marginile melancoliei. Credea până la capăt în triumful vieţii raţionale şi a căutat, probabil până în ultima clipă, accentele mici, insesizabile ochiului neexersat, care dau sens. Dar nu oricum, ci întotdeauna prin cuvânt. Adevărul lui Dumnezeu.

Expert într‑o formă de acedia personalizată, el mima fuga de trecut numai ca să plonjeze, cu alte interpelări, în propria existenţă. A iubit mult şi trăia în artă cum alţi scriitori trăiesc numai între confraţi. Expedia arbitrariul, căutând ordinea raţiunii cu euforie totdeauna fragedă. Curiozitatea lui n‑avea vârstă. Nici socotind inteligenţa cuiva, nici când înregistra prototipuri romaneşti. Lipsit de vanitate şi tranşant în opinii, el nu cultiva niciodată puterea sau vreo formă de autoritate. Cu toate acestea, intolerant la tot ce se opunea, răsunător, raţiunii.

Acest profet decadent al raţiunii a fost mereu primejduit de ceea ce s‑a temut mai mult: de sentimentele răsucite în tragic. De aceea, cărţile lui păstrează angajamentul individual pentru un tip de inadecvare obligatorie. Din zone privilegiate astfel sunt generate dezbateri etice şi intelectuale. Constantin Ţoiu preia de la Paul Claudel – căruia îi rămâne fidel până la cea din urmă carte – definiţia intelectualului, care nu poate fi altfel decât un inadaptat ce posedă ceva fără nicio întrebuinţare aparentă. Prin proza lui Ţoiu se mişcă asemenea indivizi captivaţi de banalitatea realităţii celorlalţi, dar care găsesc în firescul cel mai neînsemnat tocmai diamantul unei lucidităţi culturale, după care au râvnit dintotdeauna. În ochii cititorului, preţioasa supra‑conştiinţă – despre ea este vorba – pare a se pierde îndărătul realităţilor.

Proza lui Ţoiu exprimă soluţiile inadecvării în scenarii dialectice. Cumva în contra lui Descartes, pe care‑l admira pătimaş. Filosoful opina, de pildă, că, cu cât eşti mai interesat de trecut, cu atât rămâi un neştiutor al prezentului. Ei bine, Ţoiu reuşise şi avea ambiţia, deloc secretă, de‑a face naveta ideală între trecut şi prezent. Valorizările dintâi le câştigă din acest izbăvitor transfer al ideilor. Nici nu‑şi putea închipui altfel agora prezentului.

Din prefaţa la ediţia nouă a Căderii în lume
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar

Marius Miheţ

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marius Miheț

Marius Miheț, critic și istoric literar. Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”. Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia. A publicat peste 600 de studii și articole [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest