Contemporanul » Eseu - Publicistică » Spectacolul vieţii

Spectacolul vieţii

După momentul Decembrie 1989, scriitorii şi criticii autohtoni au putut să‑şi urmeze vocaţia fără injoncţiunea unui regim totalitar, cu instrumentele sale de presiune, constrângere, coerciţie, dintre care Cenzura era numai unul. La 42 de ani, câţi avea la Revoluţie, Alex. Ştefănescu a avut această şansă dată deodată tuturor celor din generaţia sa, post‑„şaizecistă”: de a scrie şi a publica, în condiţii de libertate absolută, texte şi volume de nepublicat anterior. Iată contextul care „explică” pasiunea, dacă nu frenezia, cu care criticul a scris în ultimele decenii nu numai critică literară, ci şi publicistică literară ori politică, gazetărie, eseistică, ţinând totodată jurnal (şi publicând inclusiv din el), făcând memorialistică, moderând emisiuni TV, vorbind la Radio ş.a.m.d. Criticul a ieşit din „nişa” literară şi a devenit un intelectual public, scriind pentru un public mai larg decât acela, specializat, al cărţilor sale de critică şi istorie literară. Chiar dacă, în critică, Alex. Ştefănescu are un scris plastic, expresiv, care nu obscurizează şi mai mult textul interpretat, ci îl limpezeşte pentru lector, există diferenţe între publicul aşa-zicând literar, consumator de literatură şi de critică literară aplicată, şi publicul larg, consumator de televiziune şi, în ultimii ani, de internet. Cel dintâi formează o mică parte din cel de‑al doilea, iar ambiţia vădită a lui Alex. Ştefănescu a fost aceea de a scrie nu numai pentru iniţiaţi, ci pentru orice cititor, cunoscător de limbă română.

Poate părea paradoxal faptul că autorul unui volum de mari proporţii precum Timp retrăit (peste 650 de pagini) se deschide publicului larg tocmai cu o carte de natură confesivă. În general, ne confesăm şi ne „livrăm” sufleteşte ori intelectualiceşte unor apropiaţi, ne înşirăm păcatele unui duhovnic şi coşmarurile unui psiholog. Cu ceva din candoarea unui copil aflat în faza primelor experienţe, Alex. Ştefănescu îşi pune în cartea de faţă întreaga viaţă „pe masă”, sub ochii tuturor, şi nu într‑un stil încifrat, care să complice lectura şi să amâne înţelegerea, ci, dimpotrivă, într‑unul perfect transparent, tranzitiv, cu descrieri de personaje, situaţii, scene, momente şi secvenţe reale permiţând receptarea imediată a obiectului ori subiectului reprezentării.

Iniţial, pe parcursul lecturii masivului tom autobiografic (Alex. Ştefănescu, Timp retrăit, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2022, 656 p.) şi confesiv, memorialistic şi analitic, am sesizat valenţele de scriitor ale autorului, capacitatea sa de a exprima atâtea lucruri şi fapte. Dar acum trebuie să adaug: stilul scriitoricesc al lui Alex. Ştefănescu, diferit într‑o anumită măsură de cel al criticului literar, este unul funcţional, orientat către cititor, „inventat” anume pentru publicul căruia îi este adresat. Dacă scriitorii ţinând jurnale le ţin în sertar, iar criticii care fac memorialistică aşteaptă vârsta senectuţii pentru a‑şi pune pe hârtie amintirile, Alex. Ştefănescu nu scrie pentru posteritate, pentru cititorul din viitor, ci pentru cel de acum şi de aici. El scrie, aşadar, cu faţa către public, ca un actor care joacă teatru şi declamă în faţa unei săli pline de spectatori; şi ceea ce scrie în acest gen multifaţetat este imediat publicat, ca şi cum suculenţa ori savoarea întâmplării ar putea fi pierdută cu timpul.

Într‑o însemnare de tinereţe a lui Costache Olăreanu, după ce junele cu acest nume trăise o întâmplare insolită alături de prietenii săi, vedem cum cei din grupul de actuali şi viitori scriitori se uită unul la celălalt şi apoi dau fuga acasă, pentru a pune pe hârtie episodul trăit. Cei din viitoarea Şcoală de la Târgovişte s‑au impregnat de această mistică a Scrisului, iar existenţele şi le‑au subordonat rândurilor de cuvinte puse pe hârtie. La Alex. Ştefănescu, mistica scrisului se asociază cu cea a publicatului: întâmplarea prin care trece, dacă are miez şi sens, ori chiar dacă e absurdă, dar în ineditul ei devine interesantă, trebuie numaidecât consemnată şi cât de curând tipărită, astfel încât ea să ajungă neîntârziat la cititor. Criticul literar transformat în scriitor are un ritm de reporter. Publicul larg nu citeşte un reportaj la 30, 40 de ani de la momentul în care a fost scris. Reportajul este despre ce se întâmplă în prezent şi e pentru cine citeşte acum.

Nu prea mulţi critici au înţeles aceste lucruri în fond simple gândite şi făcute de Alex. Ştefănescu, astfel că acesta a primit obiecţii şi acuze precum „risipirea”, „perisabilitatea”, „comercializarea”, „facilitatea”, „circumstanţialul” şi „ocazionalul”, scrisul „publicistic”, „umoristic”… Însă a obiecta unui critic literar că face publicistică ori gazetărie sau că ţine un jurnal şi prin aceasta s‑ar „compromite” înseamnă a considera că hermeneutica literară este superioară unor specii foarte apropiate de cele literare, dacă nu chiar confundate cu acestea. Desigur, criticul E. Lovinescu scrie altfel decât memorialistul Lovinescu, iar criticul G. Călinescu scrie diferit de publicistul Călinescu – dar este ilogic să condamni, odată cu „risipirea” lui Lovinescu în memorialistică, însuşi genul memorialisticii, pe care marele critic îl poate frecventa, ca orice alt autor. În mod analog, lui Alex. Ştefănescu i s‑ar putea obiecta că se „risipeşte” în scrisul confesiv numai dacă ar face‑o la un nivel net inferior scrisului său critic. Atunci, da, dintr‑o mare grijă pentru critic, pentru ca nu cumva el să se „compromită” (mai mereu suntem îngrijoraţi de posibila compromitere a altora), îi cerem să nu mai facă altceva decât critică: să citească deci opere literare şi să scrie despre ele. Dar aşa cum memorialistul Lovinescu era şi rămâne întru totul onorabil şi comparabil cu criticul Lovinescu, ego‑publicistul Alex. Ştefănescu este performant aproape în aceeaşi măsură cu criticul literar.

Aceasta se vede imediat ce dăm primele pagini din Timp retrăit, un volum pe care, ca să fiu maliţios, eu l‑am recitit de câteva ori, fiindcă puţine texte din carte sunt inedite pentru mine. Din start Timp retrăit este în cazul meu un Volum recitit, fiindcă autorul a strâns aici o bună parte din texte deja publicate în cărţi anterioare, ca un muzician care scoate un album sub titulatura Best of. De aceea este posibil şi testul imediat făcut paginilor care încep şi se urmează. Dacă texte ale lui Alex. Ştefănescu deja citite, cunoscute de mine, îmi plac şi la această nouă lectură, cu atât mai mult ele vor capta un cititor care le parcurge pentru prima oară.

Sunt puţini autori români cărora le reuşeşte o asemenea performanţă de ordin literar în genuri şi specii precum publicistica, memorialistica, jurnalul: să îi reciteşti cu aceeaşi plăcere cu care ai făcut‑o prima dată, întrucât textul iniţial citit nu rezistă exclusiv prin noutatea întâmplării narate, ci prin felul în care Alex. Ştefănescu a scris despre ea. De câte ori am citit secvenţa cu Alex. Ştefănescu şi vameşul american la fel de obtuz precum cel care considera mărfuri operele lui Brâncuşi? Am citit‑o în vreo 3‑4 volume diferite, şi totuşi ea rămâne amuzantă, caracteristică (şi pentru Vameşul Obtuz, şi pentru Autorul Copilăros), „proaspătă” şi expresivă. Deşi scena este deja veche şi mie cunoscută în toate detaliile, nu am putut să nu râd încă o dată de această întâlnire de peste Ocean: „În Statele Unite, chiar la sosire, după ce am coborât din avion pe aeroportul Kennedy din New York, a trebuit să completez un formular în care era şi rubrica «Unde veţi locui în SUA?». Într‑un moment de exuberanţă am scris acolo «În inima americancelor». Drept urmare poliţistul care mi‑a controlat actele mi‑a spus ferm că trebuie să fac cale întoarsă în România, fiindcă ei nu pot primi în New York un homeless. A fost nevoie de multe parlamentări ca să fiu iertat pentru gluma mea neinspirată.” (pp. 79‑80)

La fel se întâmplă cu scene şi mai vechi, şi mai bine cunoscute de mine, precum aceea cu Nichita Stănescu pe care eu însumi am povestit‑o de mai multe ori studenţilor din promoţii succesive, citând din Alex. Ştefănescu. Iată ce i s‑a întâmplat lui Alex. Ştefănescu pe când era tânăr redactor la revista „Tomis” din Constanţa şi a fost trimis la Bucureşti să obţină zece poezii de la marele Nichita Stănescu, clasic în viaţă pe atunci. Iată cum s‑a purtat poetul cu tânărul redactor şi critic care avea să scrie mai târziu o carte despre el. Şi urmează scena pe care o rezum studenţilor şi pe care acum am recitit‑o, probabil, pentru a şaptea oară în volumul Timp retrăit, o scenă care, deşi ar trebui să fie „bătătorită”, „tocită”, lipsită de sevă fiindcă a fost de atâtea ori citită şi recitită, rămâne – nu se ştie cum – încântătoare prin graţia Poetului generos, pe atunci în viaţă, şi prin uimirea Criticului, pe atunci tânăr, că aşa ceva există în realitate. Iată scena: „În 1972, ca tânăr redactor la revista Tomis din Constanţa (aveam 24 de ani), am fost trimis de şefii mei la Bucureşti ca să obţin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinţ rus (plete blond‑arămii, ochi albaştri, buze arse, de băutură, dar şi de ardoarea vorbirii), poetul m‑a privit ironic: «Exact zece?!» Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuş Neagu şi Gheorghe Tomozei). «Da, zece.» Cu un secret amuzament, marele poet mi‑a dictat una după alta zece poezii, improvizându‑le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. «Acum», a continuat Nichita Stănescu, «scrie pe o foaie separată încă una!» Şi a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram ameţit de admiraţie. «Îţi place?» «Da! Da!» «În cazul ăsta, să‑i dăm foc ca să rămână numai a noastră.» Mi‑a luat foaia din mână şi i‑a dat foc cu bricheta, trimiţând în neant o poezie care existase mai puţin de un minut.” (pp. 223‑223)

Pe când poetul a avut uimitoarea generozitate de a compune un poem exclusiv pentru tânărul care îi ceruse grupajul pentru revistă, criticul care a primit atunci acest dar fabulos, de neimaginat, spune povestea iar şi iar, o scrie şi o rescrie încă şi încă o dată, pentru ca tot mai multă lume să afle cum era Nichita Stănescu. Gestul de atunci al poetului este reamintit, repovestit, rescris, republicat, astfel încât el să rămână în posteritatea lui Nichita Stănescu, prin mărturia celui care a trăit scena. Alex. Ştefănescu nu a inclus episodul în noua carte fiindcă nu avea material suficient de introdus în sumar, ci pentru că se simţea moralmente obligat să spună cititorilor cum s‑au întâmplat lucrurile. La antipodul memorialiştilor „otrăviţi”, care plătesc tot felul de poliţe şi se războiesc dizgraţios în scris cu alţi scriitori şi critici ce nu mai pot da replica, scrisul memorialistic şi confesiv al lui Alex. Ştefănescu are ceva luminos şi calin, nobil‑ocrotitor, atunci când vine vorba de scriitori.

E drept că autorul poate fi şi „crud” (să nu uităm că un critic literar fără „cruzime” şi‑a greşit profesia), precum în paginile despre o dedicaţie a lui Geo Bogza sau în cele despre Octavian Paler ori Angela Martin, reţinuţi ca personaje în ipostaze dizgraţioase, dar, în fond, ne‑caracteristice (ce spune esenţial despre Octavian Paler faptul că nu i‑a dat lui Alex. Ştefănescu să mănânce căpşune? sau în ce măsură era Angela Martin o infernală „femeie în negru” fiindcă îi corecta lui Augustin Buzura nişte editoriale?). Dacă în asemenea texte „cruzimea” portretistică se aplică asupra unor oameni de litere care nu o merită, în altele, autorul are entuziasme complet nejustificate, precum în textul Marian Munteanu face comerţ cu arme?, de unde aflăm că personajul în chestie are o „autoritate morală” pe care defăimătorii din „caracatiţa comunistă” încearcă să o distrugă. În realitate, şi dacă face comerţ cu arme, şi dacă nu face Marian Munteanu, asocierea lui publică cu figuri precum Virgil Măgureanu încadrează personajul mai bine decât o face textul acesta nereuşit. Riscul, pentru un cititor foarte tânăr, care nu a trăit epoca, este să înţeleagă din cartea de faţă că Bogza, Paler, Angela Martin sunt din categoria bad boys and girls, în timp ce Marian Munteanu ar fi the good guy. Fără să fac judecăţi de ordin moral, pentru care nu am chemare, aş spune că lucrurile stau exact pe dos.

Şi totuşi, oricât de bine scrise ar fi textele cu scene din viaţa literară, de ieri şi de azi, centrul de greutate din cartea Timp retrăit se află în altă parte. E cumva de la sine înţeles că interesul nostru atunci când citim o carte de memorialistică este legat de întâmplările şi evenimentele la care a participat memorialistul, de personajele istorice pe care le‑a cunoscut, de momentele notabile la care a fost parte. În cazul lui Alex. Ştefănescu, în pofida valorii documentare a paginilor de structură şi culoare memorialistică, în pofida faptului că în ele este vorba despre Nichita Stănescu şi Marin Preda, Arghezi şi Cioculescu, Noica şi Şora, Ţoiu şi Breban, Simion şi Manolescu, Sorescu şi Brumaru, deci nume care ne interesează prin ele însele, în interiorul, dar şi în afara cărţii de faţă, în fine, cu toată compoziţia portretistic‑caracterologică din galeria criticului‑memorialist, nu aceste texte sunt cele mai bune din carte.

Memorialistul, absolut remarcabil, va fi „întrecut” de analistul de oameni şi întâmplări care întoarce instrumentele scrisului către sine însuşi. Când se adânceşte în descrierea şi analiza propriei vieţi, a formaţiei sale într‑un regim totalitar din „lagărul socialist”, când se observă atât în malaxorul Istoriei cu majusculă, cât şi în propria existenţă cotidiană, fie ea în regim de dictatură, fie în regim de libertate post‑revoluţionară, când se uită în oglinda propriului scris şi îşi regăseşte în frază trupul şi spiritul, vigoarea fizică de altădată şi bolile de acum, mâinile care într‑o zi vor „putrezi” şi picioarele pline de ulceraţii din ultimii ani, când scrie despre o dragoste totală şi imposibilă trăită sub pseudonim şi, vârstnic deja, despre îmbătrânire, despre ce înseamnă efectiv să îmbătrâneşti, dincolo de sintagme precum „vârsta înţelepciunii”, „a serenităţii”, Alex. Ştefănescu este un scriitor extraordinar.

Nivelul atins este cu atât mai lesne de apreciat cu cât materialul de observaţie şi referentul acestor pagini nu îl formează evenimente istorice şi personaje asemenea, ci corporalitatea, instinctele, slăbiciunile, pulsiunile, voinţa, limitele fizice, interioritatea, pofta de viaţă a celui ţintuit de boală într‑un fotoliu. Alex. Ştefănescu are puterea de a se ridica dincolo de suferinţele îngrozitoare relatate în Durerea şi a se bucura încă o dată de lume şi de viaţa lui de până acum în ea. Un text, antologic, se intitulează Un bilet la spectacolul lumii şi în el Alex. Ştefănescu retrăieşte, pentru cititor, emoţia descoperirii… realităţii înconjurătoare, alături de tatăl care îl ia în plimbări, la treisprezece‑paisprezece ani, „prin pădurile din jurul Sucevei”. Arta literară a autorului este atât de rafinată aici, încât aproape că nu se mai distinge între viaţă şi text, între ceea ce a fost trăit şi strategia literară a reconstituirii. Episodul real se „varsă” în text, iar acesta va fi luminat progresiv de revelaţia descoperirii vieţii în tot miracolul ei. Iată cum: „am ajuns pe o culme de unde puteam vedea tot ce se întâmpla jos, în curtea unui ţăran. Cu această curte începe satul Adâncata, format din case răzleţe, cu mari distanţe între ele. Ne‑am aşezat pe stânca încălzită de soare şi acoperită parţial de o iarbă aspră, acolo, sus, fără să coborâm de pe deal, şi ne‑am simţit captivaţi de ceea ce vedeam. Un ţăran în plină putere, probabil capul familiei, tăia lemne cu un topor, ca să alimenteze focul de sub un cazan. Avea mişcări sigure şi precise, butucii se despicau scurt exact cum voia el. Femeia lui – nu putea fi decât a lui – punea rufe la uscat, pe o sfoară întinsă între doi nuci. Rufele erau atât de albe, încât ne orbeau. Un copil mic, de câţiva ani, se juca stângaci cu câinele din curte. Câinele îl împingea delicat cu botul, având grijă să nu‑l doboare, ba îl mai şi lingea din când în când pe o urechiuşă, apoi se uita întrebător la stăpânii lui, ca să vadă dacă ei îi apreciază grija şi tandreţea. Dar bărbatul şi femeia nu aveau timp de el. Un bătrân se întorcea cu vaca de la păscut, de pe fâneaţa aflată pe o coastă. Şi bătrânul, şi vaca, puşi în dificultate de panta abruptă, făceau paşi prudenţi şi, din când în când, alunecau un metru ‑ doi, până se opreau în vreun mărăcine salvator. Era viaţă, viaţă liniştită şi deplină, trăită la fel de sute de ani. Se auzea ciripit de păsări, se vedeau norii trecând lent şi maiestuos deasupra noastră şi acoperind din când în când soarele arzând în flăcări. Sufletul mi‑era îmbătat de frumuseţe. L‑am îmbrăţişat pe tata şi i‑am spus patetic: «Îţi mulţumesc, tată. Dacă nu‑mi dădeai viaţă, n‑aş fi văzut niciodată toate astea. Mi‑ai făcut un dar zeiesc. Mi‑ai cumpărat un bilet la spectacolul lumii.»” (pp. 148‑149)

Scena, văzută de atâţia scriitori cu ghilimele, ar fi cu totul banală. Un tată şi fiul lui privesc un ţăran care taie lemne, o femeie care întinde rufe, un băiat jucându‑se cu un căţel, un bătrân întorcându‑se cu vaca de la păscut. Vedem asemenea scene ori altele, urbane, de sute, de mii de ori într‑o viaţă. Dar felul în care priveşte Alex. Ştefănescu tabloul de realitate şi modul în care îl descrie ca pe un instantaneu din spectacolul lumii arată cum se naşte un scriitor şi ce anume îl face să fie unul. Dintr‑un tablou banal de viaţă şi cu cuvinte obişnuite, comune, aparent ne‑selectate şi ne‑lucrate literar, autorul realizează o scenă antologică şi o prelungeşte, în toată cartea, prin felul în care caută sens şi semnificaţie în orice episod mărunt de existenţă.

Precum Emil Brumaru în genul liric, care face poezie din tot şi toate, Alex. Ştefănescu se va ridica la această aptitudine rară de a recunoaşte şi a numi, a descrie şi a rememora spectacolul lumii. Nu este nevoie să caute tablouri şi întâmplări exotice, episoade uimitoare, locuri neumblate şi evenimente nemaivăzute. Autorului‑personaj îi este suficient să fi privit cu atenţie o secvenţă de viaţă, a lui sau a altora, pentru ca privirea scriitoricească să reunească elementele şi detaliile, sensul şi absurdul, comedia şi drama existenţei, frumuseţea şi urâţenia lumii şi a oamenilor, angelismul şi ticăloşia noastră. Spectacolul lumii, descoperit spre sfârşitul copilăriei, în acest drum făcut alături de tată, va fi dublat tot mai des, cu cât ne apropiem de prezent, de spectacolul propriei vieţi, desfăşurate în urmă şi rememorate acum. Alex. Ştefănescu priveşte şi lumea, şi propriul drum existenţial cu detaşare şi umor, cu autoironie şi relativism, dar şi cu un vitalism niciodată pierdut şi cu o plăcere de a se bucura de orice, copilărească, irezistibilă. Chiar şi în textul nou Durerea, unde sunt povestite suferinţele fizice insuportabile avute între martie 2020 şi aprilie 2021, autorul‑personaj, stoic printre atâţia scriitori autohtoni îngroziţi de un guturai, nu uită să râdă de propria situaţie şi promite să scrie „o comedie a asistenţei medicale” de care a beneficiat. Comedia neagră pare deja schiţată: „S‑au perindat prin casa mea, în total, optsprezece medici şi patru infirmiere. Fiecare nou‑venit considera ineptă terapia recomandată de cei dinainte. Unii cereau bani neverosimil de mulţi, alţii nu voiau să primească niciun ban, alţii îşi aduceau soţiile sau fiicele ca să se fotografieze cu mine.” (p. 353)

Ultima secvenţă, cu aducerea soţiilor şi fiicelor medicilor pentru a se fotografia cu pacientul celebru cu picioarele gata de a fi amputate, este de un umor absurdist şi grotesc perfect adecvat României contemporane, realitatea noastră depăşind până şi inventivitatea comică a filmelor cu Stan şi Bran. Alex. Ştefănescu găseşte puterea de a se observa şi în această postură; şi chiar şi în groapa fără fund a suferinţelor fizice continue, timp de un an şi o lună, el zăreşte o rază de lumină. Şi anume propriul scris: „Cel mai curios lucru este faptul că aproape în fiecare zi am scris, la un laptop aşezat pe genunchi. Parcă aveam două euri: unul copleşit cu totul de suferinţa atroce şi altul, intangibil, dedicat scrisului. Cu o mână strângeam disperat, până mi se albeau degetele, braţul fotoliului, cu alta – scriam.” (p. 353)

Spectacolul lumii şi al propriei existenţe se continuă deci şi în paginile acestei cărţi substanţiale şi autentice, o carte pe cât de profundă, pe atât de bine scrisă de către un mare critic literar.

■ Critic şi istoric literar, profesor

Daniel Cristea‑Enache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest