Oricât de cinică, sintagma redă cel mai fidel atmosfera interioară dintre scriitori la finele lui 1989. Aminteam în articolul trecut contextul proaspăt, mişcările de imagine şi putere dintre scriitori. În lipsa strategiei îmbrăţişată colectiv, cred că se poate discuta despre două opţiuni de răspuns la întrebarea „Ce facem acum?” Pe de‑o parte, scriitorii susţin că primează evaluarea trecutului. Extragem adevărul doar pentru informaţiile imediat necesare sau îl folosim pentru discreditare ori epurări. Credibilitatea dosarelor Securităţii, se ştie azi prea bine, aproape că nu impune revizuiri. Seamănă mai degrabă cu o pseudo‑bibliotecă pentru intelectualii trimişi pe piste false, în vreme ce adevăratul prezent, inclusiv instituţional, înainta în direcţia agreată (sau planificată). Să numim această opţiune ca aparţinând scriitorilor justiţiari.
O altă tabără se legitima de la trecutul de dinainte de trecut. Epoca interbelică, cea care clădise, în fapt, numele celebre ale exilului şi pe cele din gulagul comunist, provoacă euforia generalizată. Mulţi vor acum să descopere etapa istorică sărită, redusă drastic de comunism la câteva etaje literare. Să‑i numim pe aceştia, nu nostalgici, pentru că termenul e de mult golit de sens; nici exilaţi, pentru că, teoretic, termenul dispărea, ci exobonjurişti. Un fel de neobonjurişti rămaşi tot în exil, în afară, aşadar, de aici şi prefixul exo. Prin urmare, aş spune că între scriitorii justiţiari, concentraţi exclusiv pe desfolierea adevărului din trecutul comunist, şi exobonjurişti se cască o prăpastie pe care cei dintâi o provoacă prin procesele adevărului, iar cei din urmă răsucesc utopia dospită. Distanţarea era de fapt una implicită. Exilaţii se întorc cu adevărul trăit, biografic, care nu era necesar să fie verificat. Pe când justiţiarii ignoră pragmatic sursele şi vieţile mărturisitoare. Arheologia adevărului este primul mit al libertăţii.
Pe de altă parte, exilaţii trăiau în mirajul personal alimentat de decenii, în timp ce scriitorii autohtoni decideau deja responsabilităţile zilei. De pildă, Monica Lovinescu se întorcea în ţară după 43
de ani. Era primită cu lacrimi de te miri cine, încă de la aeroport, de la funcţionari oarecare la şoferi de taxi, barmani etc. Dă autografe ca o vedetă, i se deschid toate uşile. La întoarcerea pariziană are senzaţia că şocurile continue îi transmit o stare ca a unui cap „ce s‑a lovit de toţi pereţii”.
Cred că extazul ei era marca tuturor exilaţilor, visând enorm la „nesfârşita paranteză românească”, ei n‑au reuşit să se impună pragmatic la schimbarea regimului. Scriitorii din ţară (dimpreună cu reîntorşii) legitimează adevăruri pe bandă. Dar o fac în grabă, de aici nesăbuinţa adecvării false la noua democraţie.
Cum spuneam în numărul trecut, scriitorii transformă publicaţiile literare într‑o Piaţă a Universităţii. Recitite astăzi, adeziunile şi poziţionările din primele săptămâni de libertate arată un carnaval psiho‑social care pierdea undeva pe drum tocmai esenţialul. De pildă, Adrian Păunescu are de gând să refacă – chiar la Contemporanul – un nou „Cenaclu Flacăra”, pentru că, spune el, trebuia să reia „umilinţa” din 1985, când era îndepărtat pentru că refuzase concesiile, şi publică, ca toată lumea, poeme cenzurate. Totodată, Sorescu se alătură vocal FSN‑ului, iar Tia Şerbănescu face apel (în România liberă) către exilaţi să se întoarcă, patria având nevoie de toţi. Vedem, aşadar, numai din aceste exemple, cum trei voci cunoscute se implică în tot atâtea proiecte divergente. În orice caz, în mijlocul euforiei generalizate în jurul noului, Eugen Simion ia apărarea literaturii sub comunism, care ar fi rezistat ideologiei, în vreme ce Nicolae Manolescu spune răspicat că cine a tăcut patruzeci de ani vorbeşte acum prea mult. E sentimentul cel mai alert, repet, la nici zece zile de la evenimente, iar anul 1989 nu se încheiase. Cu toate acestea, cu rapiditate, tot mai mulţi devin sceptici. Oficial, de la euforia libertăţii din 21‑22 decembrie, după o săptămână, devorator e scepticismul legat de democraţia post‑totalitară (cum o numeşte Jean Pierre Le Goff).
S‑ar zice că, pentru scriitorul român, foarte curând termenul de Revoluţie avea termen redus de valabilitate. Copleşitoare, nesiguranţa generalizată între scriitori duce la fondarea, în ultima zi din 1989, a Grupului pentru Dialog Social. Organizaţia era înfiinţată din dorinţa păstrării unei lucidităţi colective, ca opoziţie la confiscarea rapidă a zonelor de putere. Idealizat, brainstormingul de la GDS trebuia să ofere un antidot la atomizarea dimprejur. Pentru scriitori, mă întreb dacă nu cumva GDS‑ul, creat pentru a întări câştigul Revoluţiei, devenea, la nici o săptămână de la primele evenimente, platforma unei contrarevoluţii care era adevărata emancipare pentru intelectuali. Descalificată, revoluţia străzii era înlocuită cu aproximări, de care se profita; de aceea, GDS sau scriitorii retraşi de pe metereze, convinşi de incertitudinea adversă, au creat în astfel de izolări adevărata contrarevoluţie intelectuală, pentru a fixa validarea străzii. Cert este că toţi scriitori sunt încredinţaţi că au vocaţia necesară schimbării. Dar le lipsea experienţa instituţională. Puterea era în altă parte. Numai cei implicaţi direct ne pot spune astăzi ce însemna „puterea celui fără de putere”. Şansa vizibilă îi aparţine lui Andrei Pleşu, cel care şi lansează în spaţiul public ideea conectării la valorile interbelice. Sloganul a revenit, până astăzi, în toate discursurile post‑revoluţionare, ca şi cum ar fi revelaţiile fiecăruia. De bună seamă că paternitatea ideii s‑a pierdut printre suprapuneri teoretice.
Degringolada se observă şi la cei care, din principiu, ar fi văzut cu claritatea datorată distanţei. Culmea e că şocul manipulării venea (şi) dinspre Paris – centrul etic al scriitorimii şi sediul celebrităţii (esenţială pentru audienţa noii societăţi). Aşadar, însuşi Cioran, entuziasmat, declara că poporul pe care‑l credea strivit acum o jumătate de veac merită admirat. Dar tot el, pe de altă parte, credea că FSN şi Iliescu sunt „o speranţă pentru România”. Dacă Parisul simţea aşa, cum puteau gândi cei din ţară, treziţi de nici două săptămâni în noua istorie?
Cu riscul de‑a nelinişti cititorul şi anumiţi analişti ai fenomenului, trebuie spus că, după cele amintite, în primele săptămâni post‑1989, luciditatea lui Andrei Pleşu şi a altora din ţară depăşea limpezimea celor acomodaţi de multe decenii cu democraţia occidentală. Se vede bine că distanţa şi experienţa n‑au identificat viruşii de tip nou din societatea românească. Ca şi cum n‑ar fi de ajuns o direcţie de recuperare culturală, când Pleşu prezintă proiectul recuperării interbelicului, Eugen Simion declară că, în tot acest timp, cultura română a rezistat, şi respinge ideea neantului totalitar. Pe bună dreptate, dar fără ca nimeni să ştie, deocamdată, adevăratul substrat, afară de semnatarul articolului, Ioan Groşan se întreba în Contrapunct – Pentru cine bat clopotele?… Şi ne aflăm în preajma căderii măştilor. Cel dintâi, cred, Alexandru Paleologu recunoaşte colaborarea cu vechiul regim în dialogul cu Stelian Tănase. Gestul, cum ştim, n‑a fost urmat de o cascadă de mărturisiri.
Dimpotrivă, aş spune că se amplifică textele scoase de la naftalină (veche, imaginară sau proaspătă), prin care scriitorii îşi probează disidenţele. Semantica agorei nu e ignorată de nimeni, dar relevanţa etică se prăbuşeşte. Ca şi cum, înaintea bursei financiare, o virtuală bursă a eticii intra în colaps. Octavian Paler cere examene de conştiinţă (exemplul rămâne acelaşi Mircea Dinescu), iar Nicolae Manolescu crede că revistele literare trebuie să dezbată problemele literare, nu de alta, dar ele ajung să nu se mai diferenţieze de presa generală. I se alătură Mircea Cărtărescu, convins de amploarea prozei despre totalitarism şi revoluţie, care va intra în prelungirea curentelor din anii optzeci. Nu s‑a întâmplat aşa, cel puţin nu la vedere, şi nu prin producţii care să instituie un fenomen axiologic.
Dimpotrivă, ceea ce s‑a numit atunci proză mainstream a fost, vedem bine astăzi, un balon de săpun. Marketizarea libertăţii se transferase subit în cu totul altceva. Dacă nu mă credeţi, citiţi romanele din anii 1990 şi 1991; veţi vedea că, în prim‑plan, receptării îi scapă ceea ce era cu adevărat valoros. Din punctul meu de vedere, se întâmplă asta nu doar pentru că centrul de interes bate mai mult spre politică şi politizarea literaturii noi, ci şi pentru că criza editurilor împinge autorii – unii cu volume încheiate înainte de 1990 – să se orienteze către edituri înfiinţate peste noapte.
Pe de altă parte, zvonistica face ravagii pe termen lung. Fenomenul s‑ar numi astăzi un fake news al scriitorilor din „postcomunismul timpuriu” (Leslie Holmes). Stârnite din pricini şi interese diverse, acuzele false au avut, la vremea lor, impact. Pe nedrept, au îndurat destui, cum e cazul lui Nicolae Breban: prozatorul nu scapă până târziu, în 2014, de acuza că ar fi fost „colonel”…, zvonul discreditându‑l după regulile celor adaptaţi arivist la sistem. Asemenea lui Sorescu, Nicolae Breban acceptă că se poate spune că abia acum celebrăm încheierea războiului şi asistăm la naşterea omului nou.
Scriitorul nou, cum se observă, debutează în democraţie ca un Ianus decrepit: cu un ochi la trecut (supralicitat prin disidenţă, cenzură, interdicţii) şi cu unul la prezent, în care fratricidul e legea zilei, iar poziţionarea arivistă consumă totodată un examen al conştiinţei. Dar despre tipologiile de scriitori, în numărul viitor.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
