Contemporanul » Eseu - Publicistică » La marginea tăcerii

La marginea tăcerii

Ceea ce uneşte aceste spaţii e ceremonialul neostentativ al prestaţiei spirituale. Mircea Petean e poet autentic, „elementar”, el trăieşte poetic, fiindcă nu merită să facă altceva…

Nu se poate spune decât trecând peste evidenţa personală a unei obsesii că, dintre toate volumele de poeme publicate până acum de către Mircea Petean, Mai vorbim. Alte poeme ligure (Ed. Limes, Cluj‑Floreşti, 2020) este cel mai apropiat de limita diafană a tăcerii, anunţată în subtitlul a două dintre cele patru cicluri care compun cartea. Mai corect ar fi să constatăm că, prin intermediul volumului de faţă, fiorul pentru spaţiul de dincolo de cuvinte, pe care Mircea Petean l‑a încercat dintotdeauna, se esenţializează până la implozie. Cuvintele cad în ele însele în numeroase poeme, ca şi cum s‑ar topi în propria lor magie. Dacă e să vorbim de un „personaj” liric al lor (de o bună bucată de vreme, volumele lui Petean se construiesc pe asemenea autoipostazieri, care asigură linia de continuitate între ele, cele mai pregnante fiind Maria, Ambrosio şi, în mod inevitabil, „ultimul om”, adică Nicanor, veşnic căutător al unei „Poeme” evanescente), acesta e, în ciclul de faţă, o bătrână cu minţile parţial rătăcite, care plimbă un căţel şi anunţă sfârşitul lumii pe un ton liniştit, nedramatic, ca şi cum nu ea este cea care vorbeşte, ci doar o fiinţă spectrală, care dă glas tăcerii apocaliptice dintre cuvinte.

Tot influenţei pe care „nebuna oraşului” o exercită, ca spirit tutelar al întregului volum, îi datorăm şi inflexiunile incantatorii, cu rimă, din corpul mai multor poeme, similare cu magia rostită cu voce joasă de către „bosorcaiele” din Ardeal şi Maramureş. „Muia‑ţi‑aş codiţele argintii/ în cerneala unui nou poem”, citim în Nici muza, nici poema, pentru ca, în textul proxim, intitulat Îndurare, sugestia să se repete: „…îmbuna‑s‑ar vremurile// de s‑ar îndura multe‑n lume s‑ar schimba.” Stând la Genova, pe malurile atât de îndrăgite ale Mării Ligure, unde trăieşte fiica poetului împreună cu familia şi nepoţii (rar mi‑a fost dat să văd un om dotat cu o mai generoasă vocaţie de bunic decât aceea pe care o are Mircea Petean), el scrie un întreg poem în versuri împerecheate, incantatorii (Corabia „piraţilor”), ludicul atmosferei translând regulat în magia inerentă a jocurilor de copii: „şapte tunuri la tribord, / Alte şapte la babord// Vor veni cu barca plină/ De galiţe, o duzină…”

Geografia volumului e aceea pe care o ştim din volumele anterioare, şi‑n care Mircea Petean trăieşte regulat de o bună bucată de vreme. De partea funcţională a vieţii se află fostul „birou” matinal de la Cafeneaua River din Cluj, pe care autorul a părăsit‑o la reamenajare, mutându‑se cu arme şi bagaje cu tot (adică cu tot cu cărţi şi autori) la Urania de peste drum, devenită mai primitoare. De partea plăcerii şi a investiţiilor afective nedrămuite e Genova ligură, pe care Petean a ridicat‑o deja la rang de mitologie personală, împreună cu minunăţiile din jur (Nervi, Albissola, Cinque Terre).

Ceea ce uneşte aceste spaţii e ceremonialul neostentativ al prestaţiei spirituale. Mircea Petean e poet autentic, „elementar”, el trăieşte poetic, fiindcă nu merită să facă altceva (în afară de editarea cărţilor, desigur), ideatica profundă a versurilor sale traversându‑i fiecare moment al existenţei, chiar dacă, uneori – dar Petean e sincer, înregistrând cu umor tandru şi asemenea răbufniri – familia restrânsă consideră că prea sunt „poetice” reacţiile lui, un pragmatism compensativ reputând aduce lucrurile pe făgaşul de pe care ele s‑au scrântit. Nu întâmplător, există o autoreflexivitate ironică blândă în toate rândurile pe care poetul le scrie, şi care e comună fiecăruia dintre noi, cei transformaţi de vocaţie în fiinţe sublime, adică „inutile”.

Mi‑am propus, în cele ce urmează, să abordez concatenat „programul” literar al poetului din trei perspective complementare, care conferă, de fapt, integralitatea omului de care discutăm, şi care‑l face inconfundabil. Cea dintâi perspectivă e aceea a „călătorului de profesie”, cristalizată şi în volumul La drum! (2016), în care multe ieşiri din spaţiul protector al Jucului Nobil natal şi al Clujului profesional se petrec în Liguria. A doua perspectivă este cea a editorului, Mircea Petean fiind cel care a tipărit Lumea tăcerii a germano‑helvetului Max Picard (în traducerea echinoxistului Ioan Milea), o carte „fundamentală” pentru germanofilia din vremea lui Hermann Hesse (a apărut iniţial în 1948), dar care a circulat, din păcate, prea puţin în spaţiul nostru exegetic. Cea de a treia dimensiune îi aparţine, desigur, volumului pe care‑l analizăm aici, a cărui construcţie porneşte de la paradoxul discret, enunţat chiar în titlu: putem vorbi despre tăcere doar părăsind‑o, adică recurgând la cuvinte.

Tăcerea ţine de stratul fundamental al omului”, scrie Max Picard. Ea „…poate exista fără cuvânt, dar cuvântul fără tăcere, nu. Cuvântul n‑ar avea adâncime dacă i‑ar lipsi fundalul tăcerii.” „Regimul predilect al poemei este absenţa” – scrie la rândul său Mircea Petean. „Eu sunt meşterul care trudeşte la ţesătura tăcerii.” „Întotdeauna, tăcerea e răspunsul corect”, conchide poemul omonim, dedicat „limesienilor mei prieteni riverani deveniţi uranieni”, adică acelora care – glumeam eu adesea pe seama fenomenului itinerant prilejuit de schimbarea cafenelei – au recurs la o metamorfoză ideologică salutară, mutându‑se de pe rive droite pe rive gauche (nu e vorba de Sena, ci doar de Someş…).

Petean a fost dintotdeauna, până la vârsta de acum, un practicant al sentimentelor directe, curate. Unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire din volum, dedicat Anei, care l‑a însoţit pe poet de‑a lungul întregii sale vieţi, se închide în tăcere: „o, Doamne, e o nebunie să crezi că/ în afară de urma umbrei pe unda apei/ rămâne altceva în urna lumii pe care tu Ana o ţii în poală/ în timp ce cu dreapta o ştergi cu cârpa de praf pe dinlăuntru/ ca să strălucească tăcerea în care toate se resorb.” În notele de călătorie din La drum!, trezindu‑se dintr‑un vis adânc, poetul descoperă că nu poate nota detaliile visului iniţiatic pe care‑l avusese: „Ar fi trebuit să mă scol imediat şi să‑l notez, căci mi‑au scăpat o groază de amănunte. N‑am avut puterea. […] Am deprins încet‑încet gustul tăcerii.” „Nu‑i de mirare că te‑ai ferecat între ziduri de tăcere”, mai constată un poem din Mai vorbim, şi exemplele se pot înmulţi.

Există, cred, trei niveluri de tăcere în volumul de acum al lui Mircea Petean, care corespund, de fapt, structurii ideatice constante, de ansamblu, a poeziei sale. Primul nivel ţine de consistenţa fluctuantă, crezută meschină, a recepţiei critice. Deşi au scris nume importante despre volumele sale, notorietatea poetului fiind incontestabilă în momentul de faţă, deşi au fost prieteni care l‑au tradus în limbi de circulaţie europeană, Mircea Petean a rămas la convingerea că a fost receptat precar, ceea ce e departe de a fi adevărat. Poemul Bilanţ porneşte, astfel, de la invitaţia de a participa la comemorarea literară a Revoluţiei din decembrie 1989, la care el nu s‑a dus, dintr‑un motiv uman cât se poate de traumatic: „…dacă m‑aş fi dus/ aş fi spus că nu degeaba au trecut 30 de ani de la Revoluţie/ de vreme ce în ciuda faptului că mi‑am publicat bună parte/ din ceea ce scrisesem într‑un deplin anonimat/ sunt tot ca la început ‑/ un ilustru necunoscut.”

Starea de nemulţumire, de care aproape nici un clujean optzecist nu este străin (spre deosebire de moderniştii generaţiilor anterioare, supralicitaţi de critică), strecoară în versurile întregului volum – pe alocuri doar, şi nu în doze excesive – un gust sarcastic al condamnării grotescului politic, de care viaţa publică de la noi nu se poate spune că duce, din nefericire, lipsă. Editorul Mircea Petean s‑a izbit în repetate rânduri de politruci „responsabili” la târgurile de carte la care a participat în mod altruist, cărând cărţile cu propria sa maşină, oripilarea‑i fiind întru totul justificată, politrucul democratic de modă nouă dovedindu‑se a fi, în dese rânduri, chiar mai agramat, dar neapărat mai plin de sine decât cel „de tristă faimă”, ceauşist.

Al doilea palier al tăcerii din poemele lui Mircea Petean e marcat în mod firesc de arta poetică intrinsecă a discursului liric pe care el îl practică. E prea mult zgomot în poezia de azi, exclamă la un moment dat Max Picard în Lumea tăcerii: „…astăzi, poeziei i se cere să înfăţişeze lumea zgomotului, se vrea ca zgomotul să fie simţit şi în poezie, se crede că ar fi legitimat de ea, ba chiar se consideră că ar fi biruit dacă ar fi înghesuit într‑o rimă.” Ceva similar se întâmplă şi‑n viaţa noastră literară de acum, saturată de experimentalisme dintre cele mai năstruşnice, zgomotoase, de poeme suprasexualizate exacerbat, sau infuzate de un sarcasm apter, adolescentin, de joasă calitate. Nimic de acest gen nu a pătruns în poezia lui Mircea Petean, care a rămas directă, bărbătească, nehistrionică, esenţializată, ontică („noiciană”, scrie el la un moment dat). Poezia a reprezentat dintotdeauna, pentru el, ca şi editarea cărţilor, de altfel, mijlocul potrivit, demn sub aspect civic şi moral, de a decanta egoismul în altruism: „într‑o lume pustiită în care totul se vinde şi se cumpără/ doar poezia nu se vinde, ci se dăruieşte.”

Al treilea nivel al tăcerii pe care‑l putem identifica este unul orfic. Orfismul a marcat profund profilul spiritual şi utopia lăuntrică a generaţiei noastre, în special prin Maurice Blanchot sau Rilke, dar e puţin probabil că vreunul dintre noi l‑a înţeles şi trăit mai bine de cum a făcut‑o Mircea Petean. Există un motiv al cuvântului rămas captiv în tăcere în poezia sa, translat în imaginea poetului care aşteaptă calm, aşezat, ca „vorba” să se desprindă din neant, să se întrupeze în corpul poemului, păstrând nealterată aura de strălucire a nefiinţei din care s‑a zămislit. „Înţelept e a făptui/ …nu a te lua la întrecere”, scrie Petean în finalul unui poem programatic, fiindcă, în ultimă instanţă, rostul poetului care‑şi cunoaşte menirea şi se respectă este acela de a funcţiona ca un spaţiu de trecere între tăcerea de dincoace de cuvânt şi cea de după. Sau, aşa cum ni se spune în finalul ultimului poem al celui dintâi ciclu din volum: „doar în tăcere, singurătate şi rugăciune se stinge” poezia.

„Fiinţa” himerică a acestei „naşteri care se stinge” se numeşte, şi‑n acest volum, Poema, a cărei existenţă se întinde de‑a lungul întregului ciclu ligur, fiind definită în notele de călătorie grupate în La drum!:Poema, ca duh feminin al poemului, în absenţa căruia nimic nu se leagă în text.” Ne vom întâlni cu acest spirit tutelar mereu evaziv şi în volumele viitoare, fiindcă vor mai exista, cu siguranţă, numeroase tăceri diafane cărora Mircea Petean le va da glas la Genova şi pe ţărmul Mării Ligure, suspendând doar preţ de o secundă sporovăiala plină de viaţă a fiinţelor mici pe care le iubeşte.

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest