Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Ioan‑Aurel Pop: „Stăpâna noastră”

Ioan‑Aurel Pop: „Stăpâna noastră”

Un eveniment editorial de acută actualitate şi trebuinţă culturală este apariţia cărţii preşedintelui Academiei Române, Ioan‑Aurel Pop, Veghea asupra limbii române (Bucureşti – Chişinău, Editura Litera, 2020). Echilibrul interior, venind din adâncurile „cuminţeniei pământului” ardelenesc, dar şi brâncuşiano‑eminescian, răsfrânt în luminoasa lui scriitură, ca şi în dis­cursul public, întotdeauna aşezat, plurireferenţial, şi de aceea incomod pentru extremismul ideologic neomarxist al „corectitudinii politice”, face din Ioan‑Aurel Pop modelul emblematic al spiritului academic şi nu întâmplător, chiar în anul Centenarului Marii Uniri, a fost ales Preşedintele celui mai înalt for al ştiinţei şi culturii româneşti.

La drept vorbind, nu mă aşteptam la o carte despre limba română din partea binecunoscutului istoric, dar structura ei eseistică, accesibilă şi nespecialiştilor, acoperă pe deplin, riguros, formula aleasă, pe care autorul ţine s‑o motiveze: „Eu spun din capul locului că nu sunt un lingvist cu diplomă. (…) De aceea, această carte este una de eseuri şi nu de studii erudite. În aceste eseuri, însă, am preluat argumentele specialiştilor, dincolo de argumentele bunului‑simţ, pe care le‑am semnalat de fiecare dată./ Este foarte bine să ne vorbim limba şi s‑o preţuim, dar, ca să facem acest lucru, trebuie s‑o şi cunoaştem şi nu oricum, ci corect. Limba, ca şi poporul care o foloseşte, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefireşti, ocrotită părinteşte. Limba maternă o primim cu toţii, din fericire, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu este suficient pentru prosperitatea şi perenitatea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă”.

Contextul istoric pe care‑l trăim propulsează veghea propusă de Ioan‑Aurel Pop în miezul formelor de degradare la care este supusă limba română, în ultimele decenii, şcoala însăşi devenind neputincioasă, condamnată fiind să producă „analfabeţi funcţionali”, încât mult lăudatul proiect politic al „României educate” se arată, în realitate, o ofensivă cinică a „deşcolarizării României”, cum demonstrează un alt istoric de profesie, ieşeanul Mircea Platon[1], redactorul‑şef al revistei „Convorbiri literare”. În istoria românilor, apărarea limbii române, într‑un mediu geopolitic ostil şi agresiv, a constituit o dimensiune axială a existenţei. Cel mai bine a surprins această condiţie Antonio Bonfini (1434–1503), devenit secretar la curtea lui Matei Corvin (1486), citat de Ioan‑Aurel Pop: „Înecate sub valul de barbari (coloniile romane, n.n.), ele totuşi emană limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta stăruinţă, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea intactă a vieţii cât a limbii. Căci cine nu s‑ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaţilor şi goţilor şi, de asemenea, ale hunilor, vandalilor şi gepizilor şi incursiunile germanilor şi longobarzilor – că s‑au mai păstrat încă până acum la daci şi geţi rămăşiţele limbii romane?”

Iată cum apărarea limbii române a devenit o permanenţă a istoriei, la români, în contra agresivităţilor de tot felul. Numai în ultimele trei secole, s‑au produs câteva „invazii”: cea greacă (Moldova şi Ţara Românească), la apogeul şi sfârşitul veacului fanariot, când limba greacă a tins să înlocuiască româna ca limbă de cultură şi educaţie, fenomen căruia i‑au pus capăt Văcăreştii (Ienăchiţă Văcărescu inaugurând şi tradiţia odelor‑testament închinate limbii române, pe urmele cărturarilor Bisericii şi ale cronicarilor) şi paşoptiştii, care au pregătit biruinţa limbii marilor clasici. În Basarabia, agresiunea fără precedent a stăpânirii ruseşti, de după ocupaţia din 1812. În Transilvania, permanentul asediu unguresc, căruia i s‑a opus Şcoala Ardeleană. La începutul secolului al XX‑lea, România a mai fost invadată de moda franţuzească, stârnind reacţia mişcării de protest a lui Nicolae Iorga, la Universitatea din Bucureşti (vezi Nicolae Iorga, Lupta pentru limba românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1906). Veghea domnului Ioan‑Aurel Pop se înscrie, aşadar, în această lungă înşiruire, primejduirea, acum, venind pe fondul a ceea ce s‑a numit „romgleză”, dar nu numai.

În esenţă, constat cu bucurie că apărarea limbii române la istoricul nostru coincide cu argumentele ontoestetice şi istorice ale lui Eminescu în aceeaşi speţă, toate contextualizate pentru anii pe care îi trăim astăzi. Le‑am subliniat, din perspectivă eminesciană, în eseul introductiv Limba ca taină a fiinţei la cartea mea Hyperionice (Iaşi, Editura Junimea, col. „Eminesciana”, 2019). Reamintesc, pentru contemporanii noştri, arguţia complexă, genial concentrată, a lui Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într‑un sanctuar reconstituim piatră pe piatră tot ce‑a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţiune întâmplătoare e un cuvânt de‑a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi dar în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”[2].

Este şi ideea‑forţă care dă viaţă veghii domnului academician Ioan‑Aurel Pop, idee reductibilă la prima frază: Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Toţi stricătorii de limbă se cred, dimpotrivă, stăpâni ai limbii, fie din ignoranţă, prostie, vulgaritate, fie cu program politic, precum „creatorii” conceptului de limbă moldovenească, în Basarabia, fie, în cazul snobilor, cărora limba română le cade rău, îndemnându‑ne, hiperironici, s‑o folosim doar la înjurături, fie în cazul amatorilor căzuţi în exces de dacism sau de cumanism: „Un amator nu are voie să emită sentinţe despre limba română, să spună cu nonşalanţă că ar fi tracică, dacică sau cumană, că ar coborî până în preistorie sau că ar fi existat înainte a fi pe lume poporul român. Toate aceste elucubraţii – unele născute nu numai din ignoranţă sau rea‑voinţă, ci şi din bune intenţii – fac un mare rău cadrului general de manifestare a limbii, plasează în derizoriu secole de cercetări şi îi dezorientează pe membrii publicului larg, care nu au instrumentarul necesar pentru a discerne între o teorie şi o ipoteză, între adevăr demonstrat şi fals adevăr, între certitudine şi probabilitate.

Prin urmare, teoriile despre limba noastră trebuie să fie preluate de la profesionişti, de la aceia care s‑au pregătit sistematic în meseria de lingvist”. Nu e vorba, desigur, să negăm substratul geto‑dacic al limbii şi poporului român.

Cât priveşte pe Emil Cioran, cel nemulţumit profund de neantul valah, găsea, totuşi, că suntem salvaţi, în ierarhiile civilizaţiei şi culturii universale, de două creaţii: limba română şi Eminescu. Ambilor termeni ai ecuaţiei le‑a adus supreme elogii. În Eminescu a întrevăzut starea de arheu, în capodopera Rugăciunea unui dac, din care recunoaşte că şi‑a tras sevele propria lui operă, realizând, totodată, cea mai concentrată şi mai adâncă exegeză a poemului[3] (în raport cu ceea ce Mircea Eliade a numit „teroarea istoriei”), textul datând din 1989, când uita limba franceză, întorcându‑se, salvator, la română. Cât despre fenomenul invers: părăsirea limbii române pentru limba franceză, tot el a îndreptat lucrurile, în chip genial, într‑o formulare magnifică, pe care, nu întâmplător, Ioan‑Aurel Pop o reţine ca motto al cărţii sale: „Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract”. Această întoarcere de la cartezianism la liturgic, la fagurele de miere eminescian, la limba „vechilor cazanii”, este astfel comentată de Ioan‑Aurel Pop: „Este o revenire formală acasă a fiului rătăcitor, o revenire la esenţele din care acesta şi‑a tras seva şi care i‑au imprimat pentru eternitate în subconştient ideea că patria sa originară era limba română”.

Cartea lui Ioan‑Aurel Pop se deschide cu eseul Elogiul limbii române, convins, ca şi Cioran, că „cea mai importantă creaţie a poporului român este limba română” şi, de aceea, trebuie s‑o păzim ca supremă comoară, după îndemnul lui Ienăchiţă Văcărescu. Cei 7,5 miliarde de locuitori ai planetei vorbesc circa şase‑şapte mii de limbi, cele mai răspândite fiind din grupul indo‑european, din care fac parte şi limbile romanice. În 2017, Alain Calvet şi Louis‑Jean Calvet au finalizat cercetarea Barometrul limbilor din lume, fundată pe factori intrinseci (numărul vorbitorilor, entropia/cantitatea de informaţii, factorul vehicular între etnii, statutul limbii, traduceri din şi în, premii internaţionale, prezenţa pe Wikipedia, învăţământul universitar) şi contextuali (dezvoltarea umană, fecunditatea demografică, penetrarea reţelei de internet în limba vizată). Raportată la factorii intrinseci, româna ocupă locul 11 (după engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, italiană, mandarină, portugheză, japoneză şi poloneză). Cumulând cele două categorii de factori, româna ocupă locul 15 în lume. Sunt situări absolut onorante, chiar neaşteptate, la prima vedere, încât îşi găseşte noima şi o apreciere a lui Noica asupra identificării celor mai apte limbi pentru filosofie, în Europa: greaca veche, germana şi româna, aceasta din urmă sortită, deopotrivă, şi poeziei. Dicţionarul Tezaur al Limbii Române (realizat, în două valuri: 1906–1944, 1965–2010) numără peste 175 000 de cuvinte, cu peste 1 300 000 de citate, finalmente înmagazinând, cu adaosurile următoare, aproape 250 000 de termeni.

Partea paradoxală, izvorâtă dinspre cârcotaşi, mulţi chiar intelectuali prizonieri ai ceea ce Luca Piţu numea „sentimentul românesc al urii de sine”, contrapus celui nicasian (sentimentul românesc al fiinţei), nu mai istovesc în „demitizări” şi ostilităţi: „sunt multe voci astăzi, care critică vehement limba română, dar şi creaţia lingvistică şi literară a românilor, considerându‑le minore, nesemnificative, încărcate de prejudecăţi şi de complexe. Evident, soarta limbii este legată inexorabil de destinul poporului român şi, de la o vreme, al naţiunii române, plasate şi acestea sub semnul incertitudinii, al provizoratului, al neaşezării şi al autoflagelării. Românii – prin unii dintre ei – sunt mari «maeştri» în a se nimici singuri”.

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

Note:
[1] Mircea Platon, Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2020
[2] Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 241.
[3]  Pentru cei care nu cunosc textul cioranian din 3 aprilie 1989 (Paris), îl reproduc integral: „În accesele de deznădejde, singurul recurs salvator este apelul la o deznădejde şi mai mare. Nici o alinare rezonabilă nefiind eficace, rămâne să te agăţi de o rătăcire care să rivalizeze cu a ta, ba chiar s‑o depăşească. Superioritatea pe care o are negaţia asupra oricărei forme de credinţă izbucneşte în momentele în care pofta de a scăpa de ea este foarte puternică. Toată viaţa mea, în tinereţea mea mai ales, Rugăciunea unui Dac m‑a ajutat să rezist ispitei de a renunţa la tot. Poate că nu este inutil să semnalez aici că ultima pagină din Manualul de descompunere, prima mea carte scrisă în franceză, este, prin ton şi violenţă, foarte aproape de excesele Dacului. Nu doar un occidental a descoperit în literatura română o notă sumbră, ciudată la un popor cu reputaţie de frivol. Această notă există indiscutabil şi este atribuită, în lipsa unei motivaţii precise, condiţiilor istorice, încercărilor neîntrerupte ale unei ţări la cheremul cutărui sau cutărui imperiu. Fapt este că în pagina în chestiune totul se termină rău, totul avortează, şi că eşecurile sunt puse pe seama destinului, instanţă supremă a celor învinşi. Ce popor! Cel mai pasiv, cel mai puţin revoluţionar care se poate imagina, cel mai înţelept, în acelaşi timp în sensul bun şi în sensul rău al cuvântului, şi care dă impresia că, înţelegând totul, nu poate nici să se ridice şi nici să se coboare la o iluzie. Cu cât trăim mai mult, cu atât ne spunem, chiar trăind ani şi ani departe de el, că nu vom scăpa niciodată de un nenoroc originar, de un legat funest care distruge orice veleitate de speranţă. Rugăciunea unui Dac este expresia exasperată, extremă, a neantului valah, a unui blestem fără precedent, lovind un colţ de lume sabotat de zei. Acest Dac, evident, vorbeşte în numele său, dar deznădejdea sa are rădăcini prea profunde pentru a putea fi redusă la o fatalitate individuală. Ce‑i drept, noi ne tragem cu toţii din El, noi perpetuăm amărăciunea şi mânia sa, înconjuraţi pentru totdeauna de nimbul înfrângerilor noastre./ Să nu uităm că poetul era tânăr când a scris această extraordinară şi înflăcărată problematizare a existenţei. O asemenea apoteoză negativă nu putea avea un sens decât dacă ea degaja o vitalitate intactă, o plenitudine care se întoarce asupra ei înseşi. Un bătrân dezamăgit nu intrigă pe nimeni. Dar a fi blazat încă de la primele uimiri constituie o trecere bruscă la înţelepciunea care te marchează pentru totdeauna. Că Eminescu ar fi înţeles totul încă de la început ne‑o dovedeşte această rugăciune a sa, cea mai clarvăzătoare, cea mai necruţătoare care a fost scrisă vreodată”.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest