Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Ev Mediu Târziu sau Renaştere?

Ev Mediu Târziu sau Renaştere?

Reiau aici, cu ajustările cuvenite, un text publicat de mine cu trei decenii în urmă[1] care s‑a dorit a fi un punct de vedere într‑o dezbatere ce s‑ar putea numi chestiunea Renaşterii româneşti. O dezbatere în care s‑au pronunţat istorici şi istorici literari de marcă, de la Petre P. Panaitescu în anii imediat postbelici[2] la Dan Horia Mazilu în anii ’80 ai secolului trecut[3].

Scriam atunci şi mă gândesc şi astăzi că nu se poate vorbi în spaţiul Europei Răsăritene de o Prerenaştere identificată cândva, în cazul rusesc, de către D.S. Lihaciov[4] şi care era caracterizată printr‑un spor de afectivitate şi emotivitate, de individualism al creaţiei culturale ce ţin de mentalitatea şi sensibilitatea unei lumi ortodoxe care se desprindea treptat de Bizanţul crepuscular, aparţinând, de fapt, unui internaţionalism cosmopolit şi eclectic al finalului de Ev Mediu[5].

Dacă este adevărat că în a doua parte a secolului al XIV‑lea şi la începutul celui de‑al XV‑lea[6] eleganţa căutată a formelor, rafinamentul cromatic, gustul pentru naraţie şi enciclopedism teologal, o undă de melancolie şi un freamăt de nelinişte eshatologică sunt evidente în arta şi literatura de expresie greacă sau slavonă a Europei Răsăritene de la Constantinopol până în Macedonia şi până la Ivanovo sau Mesembria, de la Mistra până pe Valea Moravei şi mai departe până la Argeş şi Moscova –, ele conferă astfel întregii acestei părţi de continent o largă unitate culturală subsumată unui internaţionalism medieval târziu al Orientului european, întru totul contemporan şi comparabil goticului internaţional aristocratic şi aulic al Apusului. Nu este mai puţin adevărat că tot acum şi tot aici viaţa spirituală cuprinde două registre culturale contradictorii şi complementare: pe de o parte, cu un alt tip de internaţionalism, acela monastic al isihasmului palamit, de profundă esenţă medievală şi mistică – niciodată asimilabil, nicăieri, vreunei forme efective de Renaştere! –, pe de altă parte, cu înclinarea spre anume moşteniri formale sau livreşti ale tradiţiei păgâne greco‑romane, îndeosebi elenistice pe care, din plin, le respiră graţia, eleganţa curteană, suavitatea unor chipuri desprinse din frescele unor lăcaşuri ale despotatului din Peloponez, ale ţaratului de la Târnovo sau ale Serbiei de nord‑est, până în vremea căderii Bizanţului sub turci.

Acest medievalism târziu, cultivat şi înflorit – cu prelungiri şi analogii nu puţine în Moldova lui Ştefan cel Mare, ale cărei scriptorii şi monumente sunt atât de strâns legate de o altă formă ideologică de Ev Mediu Tardiv, aceea a cruciadei perpetue – nu înseamnă încă, în ciuda unor morfologii înnoitoare, noutatea Renaşterii.

„…Noul vine ca formă exterioară înainte de a deveni cu adevărat spirit nou”, nota Johan Huizinga în clasica sa analiză asupra amurgului Evului Mediu din spaţiul occidental[7] franco‑burgund, unde, ca şi în alte părţi, ca şi în alte epoci, formele noi şi spiritul nou nu‑şi găsesc de fiecare dată perfecta acoperire între ele, cartea aceasta celebră încheindu‑se cu o referire plină de miez la cei care, în veacul al XV‑lea, în perimetrul cârmuirii regilor din dinastia de Valois, ştiau deja forme de viaţă novatoare fără a aparţine, prin aceasta, Renaşterii: „Căci starea lor de spirit, orientarea lor, mai este încă medievală. Renaşterea vine abia când tonul de viaţă se schimbă”[8]. Disjuncţia aceasta între forme şi conţinut, între morfologii şi spirit, mi se pare pe cât de firească pe atât de limpezitoare în discuţia privitoare la ceea ce a putut fi socotită drept Renaştere în spaţiul est‑european, aşadar, şi în spaţiul românesc. În spaţii unde Renaşterea nu a putut să fie niciodată o realitate esenţială a spiritului, ci doar una exterioară, a formelor.

Faptul însă că aici, în această Europă de Răsărit, în spaţiul românesc aşijderea, nici antropocentrismul renascentist, nici emulaţia burgheză, nici fundamentalele răsturnări ale perspectivei ştiinţifice nu au putut avea temeiuri, între 1400 şi 1600, din pricini prea bine cunoscute, înseamnă oare totodată că această vastă sferă de tradiţie bizantină, de cultură medievală greacă, slavă şi romanică, această Europă fără Renaştere a zăbovit, secole încă, în medievalitate?

Stând în proximitatea unor spaţii cucerite de Renaştere precum Polonia şi Ungaria, spaţiul românesc a cunoscut înnoiri culturale care îndreptăţesc opinia că Evul Mediu se încheie şi aici către 1550.

Dacă pentru Transilvania catolică şi protestantă momentul patronajului corvinian sau cel al relaţiilor cu Italia septentrională în epoca unui Gabriel Bethlen făceau din provincia transalpină una a Renaşterii, Moldova, deschisă Occidentului prin filierele ardeleană şi poloneză, a înregistrat morfologii izolate de Renaştere – cel mai adesea din oraşul săsesc Bistriţa sau din feudele Ciceu sau Cetatea de Baltă –, rimând cu personalitatea unor principi cultivaţi ca Iacob Heraclid Despotul sau ca primii boieri ajunşi în scaunul domnesc, care au fost Movileştii, ce primiseră „indigenatul” nobiliar leşesc.

Este vremea în care ne apare ca impetuoasă nouă nevoie setea de a povesti, de a istorisi, de a scoate la lumină pentru cât mai mulţi „istoria” sfântă şi profană, depărtată şi apropiată[9]. Este o vreme în care triumfă naraţia ce depăşeşte cu mult canonul sec al analisticii medievale, indicând un sfârşit efectiv şi definitiv al medievalităţii. Deloc întâmplător sunt acum contemporane între ele forme diverse, ţinând de această propensiune mentală şi afectivă, de a comunica în cuvinte sau culoare preaplinul unor idei şi sentimente pe care demersul narativ îl cuprinde. În Moldova epocii lui Petru Rareş – personaj complex încă medieval, dar cu licăriri nu puţine de ideologie, comportament şi ţeluri moderne – sunt prezente multe elemente ce pot justifica socotirea acestei epoci drept cea a începutului unor mutaţii în ordinea spiritului, indicând calea spre o tranziţie de aproape un secol de la medieval la modern. Desăvârşirea picturii murale ce acoperă sau a acoperit cândva în întregime exterioarele câtorva monumente din Moldova – Voroneţ şi Humor, Suceava şi Râşca, Arbore şi Suceviţa –, fenomen plastic complex ce exprima, după 1530 şi către 1600, estetica unui nou moment de artă, altul decât cel medieval stă esenţialmente sub acelaşi semn definitoriu al naraţiei. Dar spectacolul unei asemenea picturi exterioare, nevoia acestei retorici a unei discursivităţi ce recurgea la imaginile iconografiei răsăritene stau în legătură firească nu numai cu episodice reprezentaţii cu caracter dramatic‑ludic, cu tradiţii de mister medieval occidental, ce ştim că se desfăşurau la Suceava prin 1537‑1538 –, ci şi cu paginile de retorică a povestirii datorate, tot în Moldova, episcopului de Roman Macarie, egumenului Căprianei Eftimie, călugărului „povestitor” Azarie.

Naraţia avea să caracterizeze epigrafia noastră medievală – pisania lui Ştefan cel Mare din 1476 de la Războieni sau lespedea funerară a lui Radu de la Afumaţi din 1529 de la Curtea de Argeş –, cronicile murale din Transilvania (Wandchroniken), de la Aţel, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara o dovedesc, cronica monastică murală de la Bucovăţ (1574) şi cea de la Suceava (1590) mărturisesc acest fenomen din timpul domniilor valaho – moldovene ale Mihneştilor.

Semne izolate de Renaştere, importate din Transilvania, sunt cele din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, care avea la Slatina, în 1561, o fântână din marmură de Haţeg decorată cu o mitologică Gorgonă, precedând un nou moment din această tranziţie spre modernitate: cel al cârmuirii, între 1561 şi 1563, a deja amintitului Iacob Basilikos Cretanul – cel numit în bună tradiţie umanistă Heraclide –, călător la Paris şi la Wittenberg, „comes palatinus” al imperiului german – cu un portret occidentalizant pe care îl regăsim pe aversul monedelor sale –, înconjurat de cărturari precum Johann Sommer, întemeietor de collegium la Cotnari, dar şi de arhitecţi şi zidari germani sau italieni, colecţionar de manuscrise ale unor opere antice, iniţiator al unei arte de for cum a fost, la Suceava, pe Uliţa Tătărească, o pictură murală (ne‑o spune Nicolae Costin după mai bine de un secol).

Curând după acest moment curtea ieşeană a unui Petru Şchiopul – ca şi acea munteană a rudelor sale din neamul Mihneştilor – dovedea gustul înnoitor al domnului şi al apropiaţilor săi pentru arta cea nouă a picturii de şevalet, a portretului nobiliar.

Tot la nivel aulic Ţara Românească ne oferă episodul domniei lui Petru Cercel[10], fiu al lui Pătraşcu cel Bun, scoborâtor din Radu cel Mare, călător şi el în Occident, ctitor la Târgovişte al unui palat cu încăperi simetric dispuse şi decorat cu un „simili” ce era ecou al decoraţiei renascentiste din Ardeal, edificiu văzut şi apreciat – ca şi grădinile „alla italiana”, ca şi capela învecinată – de avizaţi observatori apuseni precum amatorul francez de antichităţi Jacques Bongars sau genovezul Franco Sivori.

Erau, toate acestea semne disparate, dar sigure ale unor contacte româneşti cu Renaşterea transilvană, germană sau italo‑franceză, într‑un timp care nu mai era al medievalităţii, chiar dacă el nu putea închega coerent, în premodernitate, o Renaştere românească.

■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia

Note:
[1]  Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550‑1800), I, Bucureşti, 1987, p. 10‑31, p. 36‑44
[2]  Renaşterea şi românii în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, 2, 1985, p. 719‑734
[3]  Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984
[4]  Prerenaşterea rusă. Cultura Rusiei în vremea lui Rubliov şi a lui Epifanie Preaînţeleptul (sfârşitul sec. al XIV‑lea – începutul sec. al XV‑lea), Bucureşti, 1975 (traducere a ediţiei ruseşti, 1962)
[5] Em. Condurachi, R. Theodorescu, Europa de Est, arie de convergenţă a civilizaţiilor (II) în Revista de istorie, 2, 1981, p. 183 şi urm.
[6] Reproduc aici din articolul meu Renaştere sau tardivă medievalitate? în Caiete critice nr. 8, 2018, p. 32‑33
[7] Amurgul evului mediu. Studiu despre formele de viaţă şi de gândire din secolele al XIV‑lea şi al XV‑lea în Franţa şi Ţările de Jos, Bucureşti, 1970, p. 503
[8] idem, p. 519
[9] R. Theodorescu, Renaşterea…, p. 35 şi urm.
[10] ibidem, p. 40-41

Răzvan Theodorescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Razvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu s-a născut 22 mai 1939, București. Istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române.  Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene. Profesor la Universitatea de Arte. Membru [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest