Contemporanul » Eseu - Publicistică » Hatespeech: o provocare la adresa libertăţii de exprimare

Hatespeech: o provocare la adresa libertăţii de exprimare

Prăbuşirea „Cortinei de Fier” a întărit convingerea că lupta dată de popoarele Europei timp de atâtea secole în numele libertăţii a ajuns, în sfârşit, la rezultatul mult visat. Cu toate acestea, bătrânul continent s‑a confruntat în ultimele decenii cu un fenomen particular care infirmă această convingere: este vorba despre Hatespeech, cunoscut în limba română sub denumirea de discurs al urii, care periclitează exerciţiul sau, în unele situaţii, chiar substanţa (existenţa) libertăţii de exprimare. Practic, prin catalogarea unui discurs ca fiind discurs al urii (în înţelesul care este dat termenului) se ajunge, inevitabil, la o limitare nepermisă a libertăţii de exprimare, adică la îngrădirea unui discurs care este, în fond, unul legitim.

Se impun două consideraţii preliminare analizei acestui subiect. În primul rând, trebuie avut în vedere că limitarea injustă menţionată comportă două dimensiuni: din punct de vedere formal, criteriile pe baza cărora un discurs este încadrat ca fiind discurs al urii nu reprezintă un instrument obiectiv prin care să se facă disctincţia între un discurs legitim şi unul nelegitim; din punctul de vedere al chestiunii de fond, generalizarea fenomenului Hatespeech reprezintă un eşec al statului de a reprezenta garantul libertăţii de exprimare.

În al doilea rând, trebuie precizat că lipsa caracterului legitim al acestei limitări va fi apreciată în raport cu perspectiva liberalismului politic. Alegerea acestei doctrine filosofice este justificată de rolul său important jucat în lupta europenilor pentru dobândirea libertăţii, aspect ce reiese evident având în vedere ,,principiul fundamental în politică al gânditorilor liberali: întreaga putere, oricare ar fi ea, să fie limitată” (Michel Terestchenko). Acest principiu decurge din faptul că valorile constitutive ale liberalismului (identificate în discursul filosofic liberal, de către Pierre Manent, încă de la Thomas Hobbes) sunt dreptul individual – aşezat ca fundament al suveranităţii în locul binelui, idealul politic şi moral al anticilor şi creştinilor – şi reprezentarea, ambele reprezentând piloni ai democraţiilor moderne. Recuperarea tradiţiei gândirii liberale devine, în aceste condiţii, o premisă esenţială pentru restabilirea înţelesului autentic al libertăţii de exprimare.

Ca abordare propriu‑zisă a subiectului, se impune apelul la analiza deosebit de amplă şi pertinentă a hatespeech‑ului pe care o realizează Paul Coleman în lucrarea încă netradusă la noi: Censored. How European „Hate Speech’’ Laws are Threatening Freedom of Speech.

Ceea ce trebuie reţinut încă de la începutul discuţiei privind înţelesul acestei sintagme este că, aşa cum afirmă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „nu există o definiţie universal acceptată a ceea ce înseamnă hatespeech”. Pe cale de consecinţă, Coleman subliniază că „această expresie înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce vor oamenii să însemne”. Există, desigur, variate definiţii date sintagmei de diferite organisme europene, cum ar fi Comisia Europeană, împotriva Rasismului şi Intoleranţei care reţine că, în general, discurs al urii este acel discurs care incită în mod direct la discriminare ori violenţă împotriva acelora care fac obiectul discursului. Cu toate acestea, aceleaşi organisme recunosc că este greu de catalogat un discurs ca fiind discurs al urii pentru că acest tip de discurs poate fi ascuns în unele afirmaţii care la prima vedere pot părea normale şi raţionale; în consecinţă, aproape orice discurs poate fi încadrat ca fiind discurs al urii, având în vedere că el se poate referi la denigrare, lipsă de respect, demonizare, opinie negativă, intoleranţă, trivializare, incitare, discriminare, ură, ostilitate, şi insultă.

Deşi reprezintă un concept vag (ceea ce constituite, cum am subliniat deja, caracteristica sa esenţială), discursul urii poate fi înţeles mult mai uşor atunci când legile de combatere a acestuia sunt puse în aplicare. Coleman prezintă 50 de speţe în care diferite persoane au fost acuzate de promovarea unui discurs al urii şi sancţionate după caz pentru exprimarea unor idei. Cele mai relevante cazuri vor fi înfăţişate în cele ce urmează.

În 2010, Lars Hedegaard, un istoric şi jurnalist danez, a fost învinuit de rasism şi trimis în judecată (a fost mai întâi condamnat, apoi achitat), pentru că în cadrul unui interviu a susţinut că există o incidenţă ridicată a criminalităţii în zonele locuite preponderent de populaţii musulmane.

Jussi Kristian Halla‑aho, Susanne Winter şi Elisabeth Sabaditsch‑Wolff (formatori de opinie) au fost învinuite de agitaţie etnică, încălcarea caracterului sacru al religiei ori de denigrarea simbolurilor religioase ale unui grup religios recunoscut, condamnate definitiv (fiecare de justiţia din ţara ei) şi sancţionate, după caz, cu amendă sau închisoare cu suspendare, pentru faptul că au criticat prin afirmaţiile lor căsătoria dintre Mahomed şi Aisha (care s‑a încheiat când aceasta avea 6 ani şi s‑a consumat când fata a împlinit 9 ani), acuzându‑l pe fondatorul Islamului de pedofilie.

Nu în ultimul rând, unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al pastorului suedez Åke Green, care a fost condamnat de instanţă la 30 de zile de închisoare pentru promovarea de discurs al urii, în sensul în care acesta a criticat în cadrul unei predici ţinute în biserică un anumit tip de comportament sexual, citând pasaje din Vechiul Testament în susţinerea predicii sale. În cadrul apelului judecat la Curtea Supremă a Suediei, procurorul i‑a sugerat pastorului să utilizeze o Biblie „diferită, una care nu condamnă” comportamentul sexual la care el făcea referire, pentru a nu mai promova un discurs de tip hatespeech.

Aşadar, e important de stabilit ce mai rămâne din legitimitatea limitării libertăţii de exprimare din cazurile în care s‑a aplicat eticheta de hatespeech prin raportare la criteriile consacrate în tradiţia gândirii liberalismului politic privind această limitare.

Astfel, în ceea ce‑l priveşte pe John Locke, considerat părintele liberalismului politic, acesta dezvoltă idei privind problema libertăţii de exprimare în lucrarea Scrisoare despre toleranţă. Gânditorul englez subliniază că ritualurile şi învăţăturile religioase nu trebuie în niciun fel îngrădite atât timp cât „nu este adusă vreo vătămare cuiva, fie în privinţa vieţii, fie a averii”; cu alte cuvinte, atât timp cât nu se aduce atingere drepturilor subiective civile (de altfel, Locke crede că oricum „profesarea oricărei opinii speculative într‑o biserică nu are niciun fel de legătură cu drepturile civile ale supuşilor”).

Împărtăşind acelaşi spirit cu Locke, Benjamin Constant afirmă că „tot ceea ce nu tulbură ordinea, tot ceea ce nu este decât interior, precum opinia, tot ceea ce, în manifestarea opiniei, nu‑i dăunează celuilalt, fie provocând violenţe materiale (s.n.), fie opunându‑se unei manifestări contrare (s.n.) […] este individual şi nu ar putea fi într‑un mod legitim supus puterii sociale”. Ceea ce trebuie reţinut din ideea lui Constant este că acesta explicitează înţelesul termenului „a dăuna” în aşa fel încât îl face să fie deosebit de clar (sau, oricum, mult mai clar decât este termenul de „ură”); mai precis, sunt indicate nişte standarde obiective (în sensul de relativ uşor determinabile) în funcţie de care se apreciază caracterul dăunător sau nu al unei opinii.

Acest principiu al non‑vătămării este formulat în mod concis de John Stuart Mill: societatea poate trage la răspundere individul atunci când acesta atentează la siguranţa altora sau nu serveşte societatea şi pe ceilalţi aşa cum ar putea. Deci, singurul motiv pentru care un discurs poate fi limitat este autoapărarea; să analizăm dacă acest principiu funcţionează în cazurile de hatespeech. În acest sens, trebuie făcută următoarea apreciere generală cu privire la toate aceste cazuri: în niciunul dintre ele, discursul catalogat ca hatespeech nu a condus la violenţe materiale (în sensul de opoziţie publică) împotriva persoanelor care s‑au simţit ofensate; mai mult decât atât, respectivul discurs nici măcar n‑a incitat la vreun astfel de act de agresiune concret, având în vedere că persoanele acuzate au criticat idei, comportamente, practici ori, după caz, au exprimat judecăţi de fapt (citând în acest sens statistici), acestea subliniind în mod expres, de cele mai multe ori, că ele nu critică, în niciun caz, persoane.

Pentru a epuiza verificarea aplicării principiului non‑vătămării (în raport cu standardele obiective propuse de Constant), trebuie observat faptul evident că în niciun caz nu s‑a ajuns ca discursul să se opună unor manifestări contrare: de exemplu, învăţăturile religioase şi morale predicate de Biserică credincioşilor săi nu s‑au făcut vinovate de blocarea vreunei manifestări publice a altor comportamente (de exemplu, parade lgbt) sau de imixtiunea în viaţa privată a unor cupluri de diferite orientări sexuale ori afirmaţiile critice ale unor formatori de opinie cu privire la întemeietorul islamismului nu au provocat o persecuţie publică împotriva adepţilor acestei religii, la fel cum dezbaterea asupra indicaţiilor sau contraindicaţiilor unor practici medicale nu au provocat sancţionarea celor care au recurs la ele.

Aşadar, devine evident că nu există un criteriu obiectiv în funcţie de care se aplică eticheta de hatespeech şi, în consecinţă, este cenzurată libertatea de exprimare. De fapt, problema este mult mai gravă: s‑ar părea că nu există niciun fel de criteriu raportat la care statul (mai exact, aparatul său coercitiv) să decidă sau nu cenzurarea exprimării ideilor/ opiniilor, având în vedere că orice afirmaţie critică (în sensul de purtătoare a unei judecăţi de valoare sau de fapt) poate fi considerată ofensatoare de orice persoană care se consideră vizată de respectiva afirmaţie care, în mod ineluctabil, aprioric, ar conţine germenele unei violenţe potenţiale. În consecinţă, statul eşuează să fie un garant al libertăţii de exprimare. Vom analiza pe larg în ce constă acest eşec şi care sunt cauzele sale.

■ Publicist, dramaturg, student la Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti

Nicolae Săcrieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest