Un „fragment” e fie o parte dintr‑un tot, fie un rest dintr‑o operă pierdută (sau neterminată). Fragmentele critice pe care le aveţi în faţă sunt părţi dintr‑un tot, dar acel tot este o atitudine. Şi sunt şi resturi ale unei lumi (nu opere) pierdute. Sunt, cu alte cuvinte, expresii ale unei atitudini, eminamente cumpănite, reflectând o lume civilizată prin cultură, nu civilizată împotriva culturii, o lume a sensurilor organice, nu a mijloacelor mecanice. E o atitudine scăpărată parcă din melancolia acestui schimb de replici dintre Marin Preda şi Eugen Simion, care a avut loc în satul prozatorului, la Siliştea‑Gumeşti, în 1977: „Eu căutam satul moromeţian şi am dat peste un sat oarecare de câmpie… Unde‑i grădina lui Ilie Moromete, unde‑s caii, unde‑i salcâmul, Domnule Preda? îmi amintesc că l‑am întrebat eu… Nu ştiu, Domnule Eugen Simion, s‑au micşorat toate, nu ştiu ce s‑a întâmplat, mi‑a răspuns el”. Fragmentele critice din acest volum sunt manifestări ale unei opoziţii, pe cât de tenace, pe atât de bine cumpănite, împotriva micşorării lumii româneşti, a culturii naţionale, a oamenilor şi a instituţiilor care au contat şi trebuie să continue a conta în istoria noastră.
Micşorarea aceasta s‑a operat sub varii pretexte – politice, morale, estetice, când a fost cazul, financiare, juridice ş.a.m.d. – atât înainte de 1989, dar, cu mult mai surprinzător, de vreme ce se presupune că trăim într‑o ţară liberă şi într‑un sistem democratic, şi după 1989. Dacă înainte de 1989 Marin Preda era spionat şi risca să „suporte consecinţe” pentru declaraţiile sale referitoare la efectele devastatoare ale politicilor economice şi sociale ale regimului comunist asupra ţăranilor, diminuaţi economic, social, antropologic până la urmă, de colectivizare, după 1989, Marin Preda însuşi a fost „comprimat” în numele anti‑comunismului. Înfieraţi ca legionari, comunişti sau masoni, consideraţi fie vetuşti, fie prea de la ţară, rudimentari, podidiţi de arhaisme şi regionalisme, fie prea de la oraş, prea livreşti, umanişti sau patriarhali în erudiţia lor, fie prea anti‑aia sau pro‑cealaltă, eroii istoriei noastre literare, politice, culturale în general au fost treptat retraşi din circulaţie de abili manipulatori ai economiei simbolice. În locul lor s‑au pus în circulaţie tot felul de crypto‑valori al căror curs de schimb ridicat pe piaţa valutelor culturale este pură invenţie.
În faţa acestor campanii publicitare demolatoare, Eugen Simion şi‑a asumat un rol activ de conservare şi perpetuare a tradiţiei culturale româneşti. De aici, şi importanţa pe care o acordă criticii literare şi statutului de critic literar. Într‑o lume tot mai ahtiată după specializări, adică dornică să pară cât mai ştiinţifică, opusă acelor racile ale trecutului precum „eseismul”, „impresionismul”, „cultura generală”, literatura (poezie, proză, dramaturgie) în general, Eugen Simion – altminteri un istoric literar de cursă lungă – accentuează mereu faptul că e, mai presus de orice, critic literar, că scrie în calitate de critic literar, că preţuieşte critici literari (Maurice Nadeau, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu), că a făcut parte din echipa de critici literari a României literare într‑o perioadă definitorie pentru elaborarea canonului literar românesc postbelic. Unii ar putea fi înclinaţi să vadă în acest ataşament al lui Eugen Simion pentru critica literară un simplu reflex al francofiliei
autorului, prelungirea unui ataşament de tinereţe faţă de beletrismul francez care ni i‑a dat pe Sainte‑Beuve, pe Jules Lemaître sau pe Emil Faguet. Dar nu aşa stau lucrurile. Eugen Simion este, ca mai toţi marii critici literari ai literaturii europene moderne, un practicant al artei discernământului conform unor criterii axiologice care la un capăt sunt estetice, adică nu sunt supuse determinărilor brutal sociologizante, dar la celălalt sunt izvoare ale civilizaţiei, pentru că sunt legate de sociabilitate. Criticul de acest fel este, prin excelenţă, un îmblânzitor, un civilizator, un personaj care elucidează cu ajutorul literaturii petele albe de pe harta umanităţii, care îşi obişnuieşte cititorii să fie contemporani nu doar cu lumea în care trăiesc azi, ci şi cu marile figuri ale tradiţiei culturale, să fie contemporani, prin discernământ şi generozitate sufletească, cu permanenţele. Prin urmare, autorul acestei cărţi este un umanist, încrezător în valoarea patrimoniului cultural lăsat nouă de înaintaşi; la urma urmelor, încrederea în raţiune şi în creativitatea umană presupune şi apărarea cuceririlor raţiunii şi roadelor puterii de creaţie a înaintemergătorilor noştri. Dar el e şi un moralist de tipul celor francezi din secolele ultimilor trei Ludovici pre‑Revoluţionari, un spirit atent la nuanţele ideilor şi ale psihologiilor, la caractere, la modul în care mişcarea spiritului se pliază pe faldurile realităţii.
Tocmai din aceste cauze, Eugen Simion poate admira, uşor de la distanţă aş zice, o literatură sălbatică, de tip Jean Genet, dar ataşamentul lui fundamental, aderenţa lui structurală e la o literatură de tip clasic, în care plinurile, substanţa, domină vidul, oroarea sau anxietatea, nu invers, precum în literatura experimentală sau exaltată. Eugen Simion nu acceptă piticirea valorilor, elitelor şi a modurilor de viaţă organice, pentru că este un adept al spiritului clasic, bine cumpănit. Pe care, ca orice clasic, vezi La Fontaine şi al său „Paysan du Danube”, nu aşteaptă cuminte să îl culeagă gata elaborat doar de la elitele cărturăreşti, ci îl caută în lumea ţărănească, la izvoare. De acolo provine şi marea literatură a lui Marin Preda, pe care criticul o admiră atât de mult, văzând în ea o întruchipare exemplară a spiritului clasic ţărănesc, stabilizator. Modul în care îl vede Simion pe Ilie Moromete, „un senior al câmpiei dunărene”, redă lumii ţărăneşti româneşti demnitatea ei, atacată tot mai coroziv de valurile modernizărilor societale şi ale ideologiilor postmodernităţii: „În Moromeţii I, omul pare stăpân pe lucruri şi îngăduit de istorie, fixat într‑o calmă lumină de vară. Ceva din natura stabilizatoare a omului clasic se prelungeşte în acest ţăran care întâmpină istoria cu râsul lui inteligent şi supune micile tragedii ale existenţei puterii lui de speculaţie” (Omul predist). Este o formulă de mare acuitate, care ne confirmă că în centrul câmpului cultural rotunjit de această carte stă, în dulcele stil clasic, omul.
Avem, pe de o parte, omul ca biografie, ca prieten, ca grup de prieteni sau de colegi. De aici se nasc portretele, antologice, semnate de Eugen Simion. Dacă acest volum poartă subtitlul cultura – mod de existenţă e pentru că nu avem de a face cu un câmp cultural energetic, vag, abstract, cu un spaţiu cultural nedefinit. Simion ne oferă un peisaj cu repere clare: ale oamenilor în istorie, ale oamenilor în situaţie, ale unor existenţe pe care le analizează sau pe care ni le propune ca modele. Oricâtă disociere ar face, din punct de vedere al valorii artistice, între om şi artă, între biografia, uneori criminală, a creatorului şi creaţiile sale, nimic nu‑i dă mai mare satisfacţie şi nu‑i permite analize mai rafinate lui Eugen Simion decât corespondenţa omului cu opera. Astfel, despre Steinhardt aflăm că, în contextul sumbru al anilor ’80, când nu puteai spune lucrurilor pe nume, „înţelegea uşor lucrurile subtile acest om învăţat şi prietenos”. Iar despre călătoria lor spre Lădeştii unde trăia mama lui Virgil Ierunca, în maşina împrumutată de la Ion Băieşu, autorul menţionează: „Împrumutând o maşină de la amicul Ion Băieşu, am pornit spre Lădeştii de Râmnic cu N. Steinhardt… Am avut timp să discutăm de toate… el disponibil, cu vorba repezită, cu o faţă trasă şi o barbă nu suficient de concludentă pentru un bătrân monah, dar o barbă ce sugera totuşi dezinteresul pentru mondenităţi, el – N. Steinhardt, zic – afabil şi comunicativ, eu – atent la circulaţie, atent şi la ce spune pasagerul meu […]. Nu bârfea, cum face uşor şi cu talent scriitorul român, dar din când în când pronunţa cuvântul «ticălos» despre câte un scribălău pus în slujba stăpânirii de atunci. Dădea însă acestor termeni cruzi o nuanţă creştină. Nemernicul şi ticălosul s‑ar putea, adică, pocăi”. (Nicolae Steinhardt). La fel de puternice intuitiv sunt minunatele evocări ale lui Marin Preda, ca „om serios” sau ca intelectual întristat că pierduse ştiinţa ţărănească, de care a vorbit atât şi Sadoveanu, care îi îngăduia în adolescenţă să ghicească „după lumina soarelui în apus cum va fi ziua de mâine, am pierdut acest simţ din păcate…”. (Marin Preda văzut de aproape) Foarte vii şi, când emoţionante, când extrem de amuzante, sunt medalioanele dedicate „tăcutului Srba Ignatoviæ şi agitatului Adam Puslojiè”, lui Dumitru Micu, Maurice Nadeau, Nicolae Breban şi I. D. Sîrbu, îndoielile de tinereţe ale lui Eugen Simion asupra veridicităţii isprăvilor donjuaneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu şi neuitatul moment de „pe la începutul anilor ‘70, când, tânăr lector la Paris IV Sorbonne, am primit vizita inspectorului de specialitate din Ministerul Învăţământului”, Mihail Şora. De aici, clasicismul lui care‑i permite să gliseze cu mare uşurinţă hermeneutică de la evocarea unei figuri de creator la analiza unui întreg mediu sau a unui important moment cultural. Asta pentru că siluetele pe care le desemnează sunt emblematice, iar peisajele în care evoluează au aură de parabolă. Sunt poveşti cu tâlc.
Iar tâlcul acesta ne duce direct spre al doilea mod în care se vădeşte umanismul lui Eugen Simion, e vorba de apărarea pasionată a „primatului estetic” în literatură. Departe de a fi o formulă abstractă, de mandarinat literar, această apologie a avut rolul concret de a proteja libertatea împotriva dictatelor politice sau economice de tot felul. De exemplu, criticul literar adulmecă repede viclenia „demitizării” istoriei, o variantă extrem de corozivă de ideologie care micşorează demnitatea şi reduce libertatea fiinţei umane, şi întreabă tranşant: „Revenind la demitizarea, demistificarea trecutului, pe scurt: la rescrierea continuă a istoriei naţionale şi europene, întreb încă o dată: unde se opreşte ştiinţa istoriei şi unde începe, sub pretextul demistificării, golirea trecutului de valorile, miturile, tradiţiile, miturilor lui?”. (Demistificarea şi mistificarea în istorie) În mod aparent paradoxal, primatul esteticului are, la Eugen Simion, valenţe politice tocmai pentru că e, de fapt, menit a apăra libertatea creatorului. Critica literară practicată de Eugen Simion are scopul de a reintegra această libertate estetică, acest apanaj al libertăţii de creaţie, spaţiului civilizaţional, de a o reinvesti politic, făcând din ea element structural al culturii potenţatoare de civilizaţie. Din acest punct de vedere, criticul e chemat a fi un complice al artistului, protejându‑i acestuia libertatea creatoare şi făcând apoi operă de asimilare societală a rezultatului singurătăţii creatoare.
Primatul esteticului şi corolarul său, tema rezistenţei prin cultură, au dat naştere în anii ’90 la polemici duse cu cerbicie. Uneori, aceste polemici prelungeau linii de front mai vechi, venind din anii ’70, alteori au fost expresia unei sciziuni post‑Revoluţionare apărute în sânul celor care apăraseră cândva împreună primatul esteticului. Unii au renunţat la vechiul principiu sau l‑au rescris adaptându‑l unor vremuri noi (fatalmente!), în care, se credea, nu mai era nevoie de acest subterfugiu estetic sau de izolarea ermetică a artei faţă de politică pentru că viaţa politică se normalizase, se democratizase. Deci arta putea fi şi politică pentru că arta nu mai era victima presiunii propagandistice a regimului. Dar, mai important, această tabără cerea revizuiri radicale ale tablei de valori literare postbelice, contestând radical valoarea unor autori precum Marin Preda, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. De cealaltă parte, Eugen Simion, împreună cu alţi critici şi scriitori, a susţinut în continuare primatul esteticului şi a argumentat că România nu a fost, între 1945 şi 1989, o „Siberie a spiritului”, că nu tot ce s‑a creat în acei nouă luştri era fatalmente tarat şi că, în ciuda presiunilor politice, sub pavăza esteticului, s‑au creat spaţii de libertate exploatate artistic. Revizuirile constau, în viziunea lui Eugen Simion, după cum se vede şi din materialele reţinute în acest volum, în repatrierea operei autorilor din exil şi în recuperarea literaturii memorialistice sau de detenţie care nu putuse vedea lumina tiparului sub regimul comunist. Dar nu se putea pune problema unei radicale răsturnări, pe criterii politice, a ierarhiilor valorice pentru că acestea erau, cu minime retuşări, structural solide, edificate chiar de criticii literari activi în anii ’60‑’80. Era,
după cum se vede, o apărare a demnităţii scriitorului român, apărare nu doar a libertăţii de creaţie, abstractă, ci a forţei de creaţie, element concret care dăduse naştere, sub dictatură, la realizări literare monumentale. Marin Preda, Nicolae Labiş sau clasicii generaţiei şaizeciste stau mărturie pentru acest lucru.
Ceea ce a reuşit Eugen Simion adoptând această atitudine a fost, de fapt, să continue să promoveze o linie naţională în istoria literară şi în critica literară românească pentru că a pledat cu succes pentru menţinerea integrităţii unui anumit canon, pe care l‑a trecut cu bine prin epoca în care din România au dispărut industria, agricultura, cea mai mare parte a elitelor profesionale şi, în cele din urmă, chiar şcoala românească. Dar iată că tenacitatea şi, de ce nu, chiar astuţia diplomatică ale lui Eugen Simion, în calitate de critic literar, dar şi de preşedinte al Academiei Române, au reuşit să menţină viu interesul pentru canonul literar al literaturii române din anii uneori cumpliţi, de natură a amuţi orice glas sau liră, ai regimului comunist. Şi, după cum am sugerat mai sus, Eugen Simion a făcut toate acestea deliberat, după cum se vede şi din textele care articulează acest volum, pentru că nu avem în faţă un idealist sau naiv susţinător al „artei pentru artă”, ci un clasic – cumpănit, echilibrat – susţinător al conştiinţei naţionale, conştient de valenţele politice ale anumitor opţiuni ideologice, fie ele şi cele ale primatului esteticului (vezi, de exemplu, formidabilele texte din 1982 despre „taina grea” a „străinilor îndrăciţi” şi „legea morală” în proza lui Ion Agârbiceanu). Din acest punct de vedere, ceea ce mi se pare extrem de valoros la Eugen Simion sunt incursiunile sale, cumva voalate, dar care poate vor prinde cândva amploare, în politicile culturale ale Războiului Rece. Simion a înţeles extrem de bine limitele şi coordonatele jocului din timpul Războiului Rece, şi în Estul brutal, şi în Vestul care instrumentaliza dibaci strigătele de durere sau de conştiinţă ale Estului.
Pentru a ilustra nuanţele şi mizele acestor jocuri de putere, ajunge să ne referim la textele despre Marin Preda şi la cel despre Mihai Botez. În ambele cazuri, Eugen Simion arată cum: a) un scriitor denunţat după 1989 ca fiind „al regimului” a fost, de fapt, un om profund şi chiar vocal frământat de repercusiunile politicilor sistemului, b) un intelectual din România peceristă putea monta o opoziţie împotriva sistemului.
Marin Preda, datorită statutului său de clasic în viaţă, era protejat cumva de prestigiul şi valoarea de circulaţie pe care chiar sistemul i le acordase, deşi el rămăsese integru în atitudinea şi în scrisul lui, după cum argumentează Eugen Simion, nu doar pe baza operei şi a discuţiilor sale cu Marin Preda, ci chiar şi pe baza dosarului de Securitate al scriitorului, acolo de unde se vede cât de josnică şi de intensă era supravegherea lui Preda. Eugen Simion argumentează că, negociind în primele două decenii ale carierei sale sub comunism un peisaj politic şi cultural extrem de accidentat şi de periculos, Preda a pornit, de la mijlocul anilor ’60, pe un drum care avea să‑l ducă spre o moarte prematură şi suspectă pentru că îşi asumase rolul de conştiinţă naţională: „Pe scurt, dosarele întocmite de Securitate dovedesc, în mod indiscutabil, că marele prozator n‑a fost deloc un spirit comod pentru regimul totalitar şi că toţi adversarii săi, vechi şi noi, s‑au înşelat în privinţa comportamentului său. Marin Preda n‑a fost deloc un «nomenclaturist», un răsfăţat al regimului, a fost, dimpotrivă, un creator cu o conştiinţă morală solidă, un spirit – cum i‑am zis odată – stabilizator şi, spre sfârşitul scurtei sale vieţi, devenise o veritabilă conştiinţă naţională într‑o istorie grăbită, confuză şi brutală”. (Marin Preda ca „obiectiv” al Securităţii şi „personaj” al informatorilor”). „Firea stabilizatoare” a lui Preda şi „încrederea lui în valorile clasice ale omului” l‑au împins pe acesta să se aplece tot mai intens asupra temei omului în istorie, a omului care „păţeşte” istoria ca persoană şi a omului care face istoria, ticăloasă şi criminală, ca gloată sau ca reţea. Iată ce scria Preda în Imposibila întoarcere: „Mijloacele pe care ştiinţa le‑a pus omului la îndemână îl alungă pe om din grădină, de pe câmp şi îl aruncă vertiginos pe scena istoriei. Vânturile aspre şi neînduplecate ale istoriei sunt adulmecate cu nesaţ de această mulţime mare de oameni, atraşi din grădinile lor, în care nu mai au nici un chef să taie crengile uscate ale copacilor şi să alunge omizile, iar apetitul lor de a face istorie este atât de ascuţit, încât modul în care se vor comporta în vâltoarea evenimentelor constituie o enigmă. O enigmă care pune în joc soarta Umanităţii”. Eugen Simion comentează arătând unde „bătea” Marin Preda, punând în lumină scepticismul prozatorului în ceea ce priveşte marile idealisme totalitare şi totalizante (sau globalizante): „Toate aceste mistificări, crime au fost făcute, mai zice prozatorul, de indivizi care nu se consideră degeneraţi, de indivizi care se comportă normal în viaţa de toate zilele şi afişează chiar idealuri de fericire a umanităţii. Observaţie, iarăşi, subtilă, dovadă că scriitorul are o bună intuiţie a complexităţii realului. Cum spuneam mai înainte, el vede distorsiunile din interiorul aparenţei, contrarietăţile, duplicităţile fiinţei umane în epoca modernităţii, dominate de spiritul uman agresiv. Primejdia imensă, conchide el, este ca omul să‑şi piardă sufletul […] Spiritul predist devine, cu aceste dovezi de abjecţie, din ce în ce mai mizantrop. Nu va ajunge un mizantrop deplin şi inflexibil, dar în judecăţile lui despre omul secolului al XX‑lea este din ce în ce mai aspru şi mai îngrijorat. Un nou tip social apare şi în literatura şi eseistica sa morală: «bruta laşă», «spiritul primar agresiv», produse ale stihiei, ale dislocărilor sociale. Scriitorul, care ne spunea că figura luminoasă a tatălui său îl împiedică să ia în seamă brutalităţile vieţii obişnuite, descoperă, acum, abisurile fiinţei umane stimulate de imoralităţile civilizaţiei moderne: «În secolul nostru s‑a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteiere a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului»”. (Preda, moralistul)
Mihai Botez, pe de altă parte, este adus în discuţie şi disidenţa lui este analizată minuţios pentru a testa posibilităţile şi limitele unei critici a regimului operate din interiorul sistemului, de pe poziţii profesionale bine consolidate. Disidenţa lui Mihai Botez este un fel de versiune politică a rezistenţei prin cultură, este un fel de disidenţă tehnocratică. Cu alte cuvinte, dacă arta îşi putea recupera un anumit spaţiu de libertate prin autoreferenţialitate, adică prin refuzul de a recurge la alte norme decât cele specifice ei, disidenţa lui Mihai Botez căuta să recupereze un spaţiu de libertate prin refuzul de a recurge la instanţe şi la criterii străine de contextul comunist suveranist al României peceristo‑ceauşiste. Dacă arta refuza să aducă servicii directe sistemului comunist, Botez refuza să aducă servicii directe, propagandistice, sistemului concurent, „capitalist”, şi juca, discret şi ferm, la litera legii, între regulile date, dar contestând productivitatea şi raţionalitatea acestor reguli. Dacă Nicolae Breban, de exemplu, a refuzat să rămână la Paris ca „disident” din pricină că voia să fie romancier – în România, în Franţa, în Germania, oriunde putea să‑şi împlinească vocaţia –, Botez a refuzat să plece înspre orizontul mitic al Occidentului pentru că nu voia să capete sarcina celor de acolo, ci voia să‑şi joace rolul de opozant principial aici. Nu a reuşit până la capăt, fiind forţat şi el să plece în exil. Mizele disidenţei sale au fost, după cum era de aşteptat, contestate în ultimii ani şi o bătălie cu elemente de arhivă s‑a declanşat şi în jurul activităţii sale. Această bătălie nu afectează însă semnificaţiile demonstraţiei pe care o face Eugen Simion aici referitoare la tipurile de rezistenţă la comunism şi la gradele de productivitate ale unei rezistenţe făcute, în plină stăpânire comunistă, atunci când era clar că nu „vin americanii”, fără a contesta radical şi în alianţă deschisă cu Vestul legitimitatea regimului comunist.
Acest subtext ordonat, de lume aşezată, de univers de ordine intelectuală şi socială, conferă prozei lui Eugen Simion un aer de peisaj spiritual. Sub pana lui, nimic rău nu se poate întâmpla lumii pe care o cunoaştem. Criticul literar este un vindecător al rănilor istorice şi un subtil connaisseur de valoare culturală reală. Acţiunea lui asupra câmpului cultural şi asupra imaginarului nostru este una tămăduitoare, care re‑aşază lucrurile în ordine, care impune o stabilitate. Iată, de exemplu, modul ataşant, generos, în care vede viitorul Uniunii Europene ca o comunitate gaullistă de state naţionale dedicate cultivării idealurilor europene de frumos, adevăr şi bine, şi cu o reîntoarcere la o lume a satului. E o pagină din reveriile unui european solitar care merită parcursă pentru că, în subtext, se ascunde o satiră mordantă a stării de lucruri de azi: „Şcoala va fi obligatorie, gratuită, profesorii vor fi respectaţi şi bine plătiţi, în fine, în 2061 nu vor mai exista miniştri care să desfiinţeze şcolile săteşti pe motiv că nu sunt rentabile şi, în genere, în 2061, civilizaţia materială va fi atât de performantă, încât tinerii nu vor mai dori să se stabilească în marile oraşe în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi nimeni nu are grijă de nimeni, decât de propria singurătate. Cred (sau, mai degrabă, sper) sincer că, în Europa de peste o jumătate de secol, oamenii vor locui în aşezări mici şi medii, mai aproape de natură şi de legile ei. Agricultura îşi va lua, cred iarăşi, revanşa faţă de industrie şi a fi agricultor va fi un titlu de nobleţe socială, nu o profesiune pentru cei care nu au nicio profesiune… Sunt absolut sigur că, atunci, cei care spun azi că ţăranul este de vină pentru tot răul social din lume şi că literatura inspirată de dramele lumii rurale este, din start, desuetă, perisabilă, vor fi judecaţi ca nişte personaje ridicole şi schizoide. Tinerii esteţi vor râde de ei…”. (Europa 2061. Exerciţii de imaginaţie)
Poate că unora li se pare utopic, dar dincolo de această proiecţie nu ne aşteaptă decât distopia şi, dacă va fi să existe o construcţie de tipul UE şi peste 50 de ani, doar în această manieră neo‑romană ar putea exista şi ar merita să existe. E un tip de republicanism civic aici care se regăseşte şi în modul în care Eugen Simion discută rolul elitelor şi al şcolii în conturarea personalităţii naţionale ale românilor de ieri şi de azi.
Într‑o epocă în care „elita” (caracterizată prin privilegii şi mediatizare, nu prin muncă şi merit în folosul ţării) caută a se distinge de „populaţie” prin bagatelizarea a tot ce este românesc, Eugen Simion înţelege să apere cu realism personalitatea naţională. Personalitatea românilor s‑a născut greu, s‑a plămădit organic dintr‑o istorie reavănă: „Cu aceste noţiuni morale operează cronicarii români atunci când, în discursul lor istoric, vorbesc de firea şi de feldeinţa noastră şi a altora, adică de ceva ce este greu de prins şi de definit cu exactitate. Altfel zis, cu două‑trei biete verbe nesigure, dintre care cel dintâi este a izvodi (a pune începătură) şi, al doilea, a (se) jelui. Discursul lor reprezintă o arhitectură de vaiete şi izvodiri, iscodiri, întemeieri, statornicii într‑o uriaşă, continuă nestatornicie a istoriei şi a firii omeneşti. Omul românesc se naşte greu din atâtea aproximaţii, învăluituri, lucruri şi vremuri nestătătoare, tocmeli şi buiguieli… Dar se naşte…”. (Cuvinte‑cheie). În ciuda faptului că au fost nevoiţi să construiască în intervale scurte de timp, cât pauza dintre două dezastre, năvăliri sau molime, românii s‑au comportat, prin vremuri cât veacurile, cu „un sentiment puternic de stabilitate istorică şi sunt, în genere, spirite stabilizatoare. Românul este, cred, un spirit creator în profunzimile lui, nu pustietor, chiar dacă îi place să
tachineze şi să cârtească”. Pentru a reuşi în istorie, românii au nevoie de elite politico‑administrative care să nu bagatelizeze şi să nu arunce peste bord această moştenire, acumulată şi confirmată diacronic, ci să construiască în concordanţă cu ea. Prin urmare, României i‑ar trebui „oameni politici serioşi, competenţi şi veritabili patrioţi, oratori care să gândească înainte de a vorbi, iar când vorbesc, să vorbească în spirit naţional şi în limbaj european, o intelighenţie care să‑şi depăşească idiosincraziile, complexele şi să vegheze asupra valorilor naţionale şi să nu se ruşineze de românitatea ei şi, mai ales, să nu se conteste tot timpul, în fine, a fi un bun român european înseamnă mai multă înţelegere şi mai mult respect faţă de condiţia de a fi român”. (Identitatea românească).
Un posibil model pentru a astfel de înţelegere rodnică a stării româneşti îl oferă Titu Maiorescu, din care Eugen Simion recuperează mai puţin discutatul său şi al junimiştilor, şi convorbiriştilor în general, interes pentru neatârnarea naţională: „Mi‑au căzut ochii, zilele acestea, pe un fragment pe care, nici eu nu ştiu de ce, nu l‑am luat în seamă până acum, deşi am citit de atâtea ori Direcţia nouă. Iată cum sună el: «Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâureşte cu necesitatea asupra lui. Căci unul din semnele înălţimii culturii este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă […]. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându‑şi şi întărindu‑şi neatârnarea naţională sau plecându‑se sub puterea străină». Ce‑i neadevărat în aceste fraze? Înainte de a spune ce‑i neadevărat, să spun ce‑mi pare a fi adevărat. De pildă, ideea sincronizării culturilor, cel puţin a culturilor europene: «A se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european». A doua idee justă este că o cultură naţională trebuie să depăşească spaţiul mărginit al intereselor individuale şi să ofere idei întregii omeniri, să fie, altfel spus, deschisă spre universalitate. În fine, este în textul lui Maiorescu şi observaţia că unirea «în principiile de cultură» trebuie făcută în aşa fel încât cultura să‑şi întărească «neatârnarea naţională»”. (Maiorescu 175)
Dar acesta nu este pentru Eugen Simion doar un ideal, ci şi un scop concret al activităţii, fapt confirmat de lupta academicianului pentru a salva şcolile săteşti distruse de Legea 1/2011. Profesorul Simion vede slăbiciunile sistemului de educaţie, dar se sustrage, iarăşi, facilei dihotomii inventate de reformatori dintre „învăţatul pe de rost” şi „abordarea creativă‑interdisciplinară, prin întrebări”. Eugen Simion are, din nou, toată luciditatea şi fermitatea pe care i le îngăduie situarea fermă pe terenul clasicismului pedagogic, al celei mai bune tradiţii franco‑germane, şi scrie: „Chestionat de tânărul jurnalist asupra situaţiei învăţământului (o temă arzătoare), am ezitat să răspund, pentru că nu citisem, atunci, noua lege a Învăţământului, o lege care se moşeşte de multă vreme şi se schimbă mereu. Atât de mult, încât pare un blestem: cum vine un ministru nou, se anunţă o schimbare radicală a legii învăţământului, noi rânduri de manuale şcolare şi altă programă, în fine, orice demnitar care ajunge pe Strada Berthelot (fostă Nuferilor) se gândeşte la Spiru Haret şi vrea să restructureze şcoala românească. Aş avea multe de spus în legătură, de pildă, cu programele şcolare şi «competenţele» (un termen care revine, aiuritor, terorizant în orice text oficial) care se modifică de la an la an […]. Pentru a‑şi păstra personalitatea juridică, o şcoală cu limba de predare română trebuie să aibă minimum 300 de elevi. Dacă nu, i se interzice prin noua lege dreptul de a funcţiona. Nu înţeleg eu sau este la mijloc o imensă injustiţie şi, să nu se supere domnul ministru al Educaţiei, o inacceptabilă discriminare? Cum, adică, dacă într‑un sat se află doar 250 de elevi sau numai o sută, desfiinţăm şcoala? Ce lege este asta, ce raţiune stă la baza acestei decizii, ce fel de spirit european ne îndeamnă să luăm asemenea măsuri care, după opinia mea, sunt catastrofale?!… Aproape nu‑mi vine să cred că cineva poate să propună o asemenea lege care, dacă – Doamne fereşte! – s‑ar aplica, ar distruge pur şi simplu satul românesc… Nu trebuie să fii europenist pentru a‑ţi da seama că Biserica şi Şcoala sunt instituţiile cele mai importante într‑o comunitate mare sau mică şi că, interzicându‑le, desfiinţăm ceva esenţial din existenţa celor ce sunt şi a celor ce vor veni… O şcoală trebuie să existe oriunde există copii care pot şi vor să înveţe, pentru că nu putem şti dacă din rândul lor nu se vor ridica, mâine, mari intelectuali, cum s‑au ivit şi în trecut. Nu ştiu dacă eternitatea se naşte doar la sat, dar, sigur, talentul, inteligenţa, geniul în artă şi ştiinţă pot apărea oriunde. Aşa că, Domnule Ministru, fiţi bun şi daţi şcolarilor români aceleaşi drepturi şi şanse pe care, pe drept, le daţi şcolarilor minoritari. Nu acceptaţi această barbară discriminare. Ştiţi doar şi Dvs. că discriminarea nu‑i o valoare europeană […]. Mai este ceva de discutat în legătură cu noua lege a învăţământului: poziţia limbii, a literaturii române şi a istoriei în programele de învăţământ. Limba română, cel puţin, nu trebuie înghesuită în combinaţii pedagogice bizare ca nişte struţo‑cămile (limbă şi comunicare etc.) […]. Pedagogia bună, inteligentă, europeană este, după mine, aceea care nu cultivă în şcoală ceea ce desparte pe elevi (origine, religie, situaţie socială), ci aceea ce îi poate uni în existenţa lor: cultura, morala toleranţei, democraţia şi ideea unei şanse egale… Pentru aceasta, pasiunile şi interesele politice trebuie să tacă atunci când în joc este vorba de educaţie. Sunt, la acest capitol, un incurabil adept al iluminiştilor. Fără şcoală şi fără o bună guvernanţă, bazată pe ideea de iluminare şi democraţie pentru toţi, societatea riscă să devină, în epoca tehnologiilor de vârf, o nouă formă de barbarie”. (După 20 de ani. Mentalităţi şi discriminări).
Profesorul şi istoricul literar pledează pe bună dreptate pentru reintroducerea ideii de istorie, de continuitate în predarea literaturii române în şcoală. La urma urmelor, cronologic ne definim chiar şi cele mai funcţionale identităţi, de tip CV, darămite identităţile noastre personale, care ne susţin existenţa? Iată ce spune Eugen Simion: „Din manualele şcolare a dispărut ideea de istorie, de continuitate şi, în genere, au rămas doar 17 scriitori canonici, care – nici ei – nu sunt predaţi integral, ci pe felii, o parte într‑un an, altă parte în alt an, într‑o succesiune aleatorie… Rezultatele acestei metode se văd azi. Mai puţin de jumătate dintre absolvenţii de liceu promovează examenul de bacalaureat, examenul de limba şi literatura naţională a devenit o simplă comunicare, numărul celor care-i citesc pe clasici este modest, iar ceea ce numim cultură generală este ceva foarte discret. Mai grav: tinerii cred că literatura, istoria, artele nu le sunt de trebuinţă, nu‑i ajută la nimic. Şi, în genere, cartea nu le mai dă parte, nu‑i ajută prea mult… Ce trebuie să facem? Să renunţăm, înainte de orice, la acest fragmentarism nefericit care inculcă scepticismul în privinţa valorilor naţionale şi cultivă haosul. Nu trebuie să împovărăm mintea elevului cu toate amănuntele istoriei literaturii, este corect, dar trebuie să‑i dăm esenţialul, să‑i dăm un sens al evoluţiei literaturii şi să‑i cultivăm simţul estetic, trimiţându‑l la operele fundamentale”. (Ştiinţa fără conştiinţă nu este decât ruina sufletului).
Examinând concret modul în care se predă în clasă literatura în acord cu noile cerinţe ale şcolii active/ participative, Eugen Simion descoperă mecanismele de trimitere în irelevanţă a canonului nostru literar: „Un profesor de română are de predat, să zicem, poezia lui Vasile Alecsandri. El reproduce, mai întâi, biografia autorului, apoi trece la operă. Opera a fost, în prealabil, citită (fragmentar, evident) şi, pentru a evita o expunere monotonă, profesorul foloseşte acum metoda dialogului. Asta vrea să spună că profesorul întreabă şi elevii răspund. Prin interogaţie şi speculaţie se ajunge la adevăr. Accept. Numai că interogaţia şi speculaţia ocolesc ceea ce este esenţial în operă, şi anume valoarea ei specific literară. Consideraţiile despre aşa‑zisa artă literară a scriitorului se menţin la acelaşi nivel de generalităţi stereotipe. Scriitorul este realist, scriitorul foloseşte o limbă curată, scriitorul se inspiră din folclor… Analiza propriu‑zisă este redusă, tot aşa, la câteva formule (se inspiră din trecut sau din realitatea socială a vremii, este străbătută de un adânc sentiment...) care, rostite la infinit, trecute de la un autor la altul, lasă o impresie de exasperantă uniformitate. Autorii seamănă între ei, Alecsandri este fratele geamăn al lui Coşbuc, marele nostru Eminescu îşi dă mâna cu marele nostru Goga ş.a.m.d. Asta se cheamă, răspund cei chestionaţi, educarea patriotică şi estetică a elevilor? Confuzia este, după opinia mea, gravă, elevii învaţă nu literatură, ci o sumă de clişee, rămânând, la sfârşit, cu o idee cât se poate de falsă despre ce este opera literară şi în ce constă valoarea ei estetică”. (Atenţie la literatură)
Aceste sobre, trezitoare interogaţii despre şcoală, publicate acum un deceniu şi mai bine, ne pun pe gânduri. Cum am putut rata nişte ţinte atât de importante precum revigorarea învăţământului preuniversitar românesc în spiritul educaţiei cu ajutorul culturii generale, deşi am avut, după cum se vede, nişte repere atât de mari, de vizibile, de bine amplasate sau localizate de spirite lucide precum cel al lui Eugen Simion? Înseamnă că nu s‑a vrut. Nu pot crede că, acum zece‑cincisprezece ani, factorii responsabili pentru reformă erau structural limitaţi, incapabili să realizeze amploarea dezastrului care ne aşteaptă odată ce am apucat‑o pe calea reformelor „structurale şi sistemice” fără căpătâi. Peste încă un deceniu, da, nu va mai şti nimeni nici ce‑ar trebui să ştim. Rodul ticăloşiei va fi prostia organică, pustietatea ca dat ontologic.
Atunci, în acel context, va trebui, pentru a reclădi umanitatea din noi, omenia din jurul nostru, România natală şi Europa clasicilor, care să ne încapă pe toţi, să ne întoarcem, cu ajutorul celor care vor mai şti să citească, la cărţi precum aceasta, de mare farmec şi unică înţelepciune. Dar, pentru a preveni acel moment, să recurgem încă de pe acum la ziditoarea bucurie pe care ne‑o oferă volumul de faţă şi cele din întreaga serie.
Dosarul Eugen Simion – „un mesianic pozitiv” va continua în nr. 12/ 2021
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
